ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5760/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4 din 27 ianuarie 2009 pronunțată în dosarul nr. 13/59/2009, Curtea de Apel Timișoara, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis acțiunea reclamantei M.C.I., împotriva pârâților Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Suceava. Au fost obligați pârâții să-i plătească reclamantei despăgubirile reprezentând drepturile salariale rezultate din diferența dintre salariul încasat și cel prevăzut în Anexa 1 lit. a) pct. 6-9 din O.U.G. nr. 27/2006, corespunzător funcției reclamantei, începând cu data de 10 aprilie 2006, actualizate potrivit coeficientului de inflație și în continuare, până la încetarea stării de discriminare.

A fost obligată pârâta Curtea de Apel Timișoara să facă mențiunile corespunzătoare, conform acestei sentințe, în carnetul de muncă al reclamantei. Împotriva hotărârii respective, la data de 18 martie 2009, 23 martie 2009 și respectiv 27 martie 2009 au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și Curtea de Apel Timișoara, criticând-o ca fiind nelegală și solicitând admiterea recursurilor, modificarea în totalitate a hotărârii pronunțată de Curtea de Apel Timișoara cu nr. 4 din data de 27 ianuarie 2009, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamanta M.C.I., judecător în cadrul Curții de Apel Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 262 din 11 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta M.C.I. și pe pârâții Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și Curtea de Apel Timișoara – în favoarea Tribunalului Timiș. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că nu este competentă Curtea de Apel Timișoara să soluționeze cererea reclamantei M.C.I., întrucât la data de 5 mai 2009 Curtea Constituțională a României a pronunțat Decizia nr. 682/2009 prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 1 și art. 2 din O.U.G.

nr. 75/2008 care stabileau o competență specială de soluționare în fond a litigiilor care au ca obiect salarizarea personalului din justiție, în favoarea curților de apel, decizie publicată în M. Of. al României pe data de 6 februarie 2009. S-a reținut că, în contextul normelor legale mai sus amintite [ art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992], Curtea de Apel nu mai poate acorda eficiență unor prevederi legale declarate neconstituționale, ca efect al controlului de conformitate al acesteia cu dispozițiile legii fundamentale, precum și faptul că, la data pronunțării deciziei, sunt suspendate de drept dispozițiile art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 75/2008. În concluzie, Curtea de Apel Timișoara a făcut aplicarea normelor de drept comun în materia litigiilor de muncă prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc.

civ., corelate cu cele art. 284 alin. (1) și (2) C. muncii. Prin decizia civilă nr. 156/R din 8 februarie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a invocat, din oficiu, excepția de necompetență materială a acestei instanțe în ceea ce privește soluționarea recursurilor declarate de pârâți și a declinat competența de soluționare a căii de atac formulate de aceștia – în favoarea Curții de Apel Timișoara. S-a constatat ivit conflict negativ de competență și s-a trimis cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că aparține Curții de Apel Timișoara competența de soluționare a recursurilor declarate de către pârâți, împotriva sentinței civile nr. 4 din 27 ianuarie 2009 pronunțată de aceeași Curte de Apel Timișoara în dosarul nr. 13/59/2009, avându-se în vedere data când recursurile au fost înregistrate pe rolul acestei instanțe ( 23 martie 2009 ), precum și dispozițiile art. 3 pct. 3 C. proc. civ. și art. 79 alin. (1) din Legea nr. 168/1999, dispoziții ce reglementează competența instanțelor judecătorești de a soluționa, în exclusivitate, recursurile în materia conflictelor de muncă. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de dispozițiile art. 22 alin. (3) și (5) C. proc.

civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a recursurilor declarate de pârâți împotriva sentinței civile nr. 4/2009 a Curții de Apel Timișoara – în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, avându-se în vedere următoarele considerente: Acțiunea promovată de reclamanta M.C.I., judecător în cadrul Curții de Apel, a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara pe data de 15 decembrie 2008, în primă instanță, întrucât la data respectivă se afla în vigoare O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 462 din 20 iunie 2008 care în prevederile art. 1 stipula faptul că – cererile având ca obiect acordarea unor drepturi salariale, formulate de personalul salarizat potrivit O.U.G.

nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, precum și potrivit O.G. nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, cu modificările ulterioare, sunt soluționate, în primă instanță, de curțile de apel. Ulterior, prin decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 73 din 6 februarie 2009, Curtea Constituțională a României a admis excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în mai multe dosare și a constatat că dispozițiile art. 1 și art. 2 din O.U.G.

nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, sunt neconstituționale. Ca efect al deciziei respective, s-a revenit la competența clasică de soluționare a litigiilor de muncă, conform dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. c), coroborate cu dispozițiile art. 284 alin. (1) și (2) C. muncii. În cauză, însă, decizia Curții Constituționale invocată a fost emisă ulterior hotărârii pronunțată în primă instanță de către Curtea de Apel Timișoara, astfel că, în mod corect, recursurile declarate de către pârâți au fost înregistrate pe rolul aceleiași instanțe, însă ca instanță de recurs, câtă vreme prin aceeași decizie a Curții Constituționale s-a constatat și neconstituționalitatea dispozițiilor art. 2 din O.U.G.

nr. 75/2008, dispoziții care prevedeau faptul că – recursul împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de curțile de apel se judecă de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Fiind investită cu soluționarea recursurilor declarate de către pârâți, Curtea de Apel Timișoara, fără a admite calea de atac promovată de către aceștia și fără a casa hotărârea primei instanțe, a declinat, în mod direct, competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Timiș, raportându-se în mod nejustificat la aceste norme legale mai sus amintite, susținându-se că nu mai poate acorda eficiență unor prevederi legale declarate neconstituționale, ca efect al controlului de conformitate al acesteia cu dispozițiile legii fundamentale.

De asemenea, ulterior deciziei Curții Constituționale, s-a adoptat Legea nr. 76 din 1 aprilie 2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2008, cu mai multe modificări și completări, printre care și abrogarea art. 2 din ordonanță, text de lege care stabilea competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Chiar dacă prin această lege, în urma abrogării art. 2, nu s-au prevăzut și norme tranzitorii, în ceea ce privește competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță de către curțile de apel, având în vedere și considerentele Curții Constituționale în exercitarea controlului de constituționalitate a acestui text de lege, este, fără îndoială, că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a stabili în continuare competența de soluționare a recursurilor în materia supusă discuției, în favoarea instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea recurată. În esență, instanța de drept comun, în materia soluționării recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță, în domeniul litigiilor de muncă, este reprezentată de curțile de apel, care au secții specializate în judecarea acestui tip de litigii, indiferent cărei instanțe aparține sentința recurată.

Prin urmare, în cauză, Curtea de Apel Timișoara are competența să soluționeze recursurile declarate de către pârâți împotriva sentinței civile nr. 4/2009 pronunțată de aceeași instanță, însă ca instanță de fond. În consecință, față de cele arătate, se va stabili competența de soluționare a recursurilor formulate de pârâți – în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a recursurilor formulate de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, Ministerul Finanțelor Publice – prin D.G.F.P Timiș și Curtea de Apel Timișoara împotriva sentinței nr. 4/2009 a Curții de Apel Timișoara - în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2010.