ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5760/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4 din 27 ianuarie 2009

pronunțată în dosarul nr. 13/59/2009, Curtea de Apel Timișoara, secția

conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis acțiunea

reclamantei M.C.I., împotriva pârâților Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și

Libertăților Cetățenești, Curtea de Apel

Timișoara și Tribunalul Suceava.

Au fost obligați pârâții

să-i plătească reclamantei despăgubirile reprezentând

drepturile salariale rezultate din diferența dintre salariul încasat

și cel prevăzut în Anexa 1 lit. a) pct. 6-9 din O.U.G. nr. 27/2006,

corespunzător funcției reclamantei, începând cu data de 10 aprilie

2006, actualizate potrivit coeficientului de inflație și în

continuare, până la încetarea stării de discriminare.

A fost obligată pârâta Curtea

de Apel Timișoara să facă mențiunile corespunzătoare,

conform acestei sentințe, în carnetul de muncă al reclamantei.

Împotriva hotărârii respective,

la data de 18 martie 2009, 23 martie 2009 și respectiv 27 martie 2009 au

declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și

Libertăților Cetățenești, Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș

și Curtea de Apel Timișoara, criticând-o ca fiind nelegală și

solicitând admiterea recursurilor, modificarea în totalitate a hotărârii

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara cu nr. 4 din data de 27

ianuarie 2009, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamanta

M.C.I., judecător în cadrul Curții de Apel Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 262

din 11 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de

muncă și asigurări sociale, a declinat competența de

soluționare a cauzei privind pe reclamanta M.C.I. și pe pârâții

Ministerul Justiției și Libertăților

Cetățenești, Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și Curtea

de Apel Timișoara – în favoarea Tribunalului Timiș.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că nu este competentă Curtea de Apel

Timișoara să soluționeze cererea reclamantei M.C.I., întrucât la

data de 5 mai 2009 Curtea Constituțională a României a pronunțat

Decizia nr. 682/2009 prin care au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 75/2008 care stabileau o

competență specială de soluționare în fond a litigiilor

care au ca obiect salarizarea personalului din justiție, în favoarea

curților de apel, decizie publicată în M. Of. al României pe data de

6 februarie 2009.

S-a reținut că, în

contextul normelor legale mai sus amintite [ art. 31 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 47/1992], Curtea de Apel nu mai poate acorda eficiență unor

prevederi legale declarate neconstituționale, ca efect al controlului de

conformitate al acesteia cu dispozițiile legii fundamentale, precum

și faptul că, la data pronunțării deciziei, sunt suspendate

de drept dispozițiile art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 75/2008.

În concluzie, Curtea de Apel

Timișoara a făcut aplicarea normelor de drept comun în materia

litigiilor de muncă prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ.,

corelate cu cele art. 284 alin. (1) și (2) C. muncii.

Prin decizia civilă nr. 156/R

din 8 februarie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a

invocat, din oficiu, excepția de necompetență materială a

acestei instanțe în ceea ce privește soluționarea recursurilor

declarate de pârâți și a declinat competența de soluționare

a căii de atac formulate de aceștia – în favoarea Curții de Apel

Timișoara.

S-a constatat ivit conflict negativ

de competență și s-a trimis cauza la Înalta Curte de

Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că aparține Curții de Apel

Timișoara competența de soluționare a recursurilor declarate de

către pârâți, împotriva sentinței civile nr. 4 din 27 ianuarie

2009 pronunțată de aceeași Curte de Apel Timișoara în

dosarul nr. 13/59/2009, avându-se în vedere data când recursurile au fost

înregistrate pe rolul acestei instanțe ( 23 martie 2009 ), precum și

dispozițiile art. 3 pct. 3 C. proc. civ. și art. 79 alin. (1) din

Legea nr. 168/1999, dispoziții ce reglementează competența

instanțelor judecătorești de a soluționa, în exclusivitate,

recursurile în materia conflictelor de muncă.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de dispozițiile art. 22 alin. (3)

și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de

soluționare a recursurilor declarate de pârâți împotriva

sentinței civile nr. 4/2009 a Curții de Apel Timișoara – în favoarea

Curții de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și

asigurări sociale, avându-se în vedere următoarele considerente:

Acțiunea promovată de reclamanta

M.C.I., judecător în cadrul Curții de Apel, a fost înregistrată

pe rolul Curții de Apel Timișoara pe data de 15 decembrie 2008, în

primă instanță, întrucât la data respectivă se afla în

vigoare O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru

soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției,

publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 462 din 20 iunie

2008 care în prevederile art. 1 stipula faptul că – cererile având ca

obiect acordarea unor drepturi salariale, formulate de personalul salarizat

potrivit O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale

judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din

sistemul justiției, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și

completările ulterioare, precum și potrivit O.G. nr. 8/2007 privind

salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor

judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum

și din cadrul altor unități din sistemul justiției,

aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, cu modificările

ulterioare, sunt soluționate, în primă instanță, de

curțile de apel.

Ulterior, prin decizia nr. 104 din

20 ianuarie 2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 73 din 6 februarie

2009, Curtea Constituțională a României a admis excepția de

neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, în mai multe dosare și a constatat că

dispozițiile art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 75/2008 privind

stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în

sistemul justiției, sunt neconstituționale.

Ca efect al deciziei respective, s-a

revenit la competența clasică de soluționare a litigiilor de

muncă, conform dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. c), coroborate cu

dispozițiile art. 284 alin. (1) și (2) C. muncii.

În cauză, însă, decizia

Curții Constituționale invocată a fost emisă ulterior

hotărârii pronunțată în primă instanță de

către Curtea de Apel Timișoara, astfel că, în mod corect,

recursurile declarate de către pârâți au fost înregistrate pe rolul

aceleiași instanțe, însă ca instanță de recurs,

câtă vreme prin aceeași decizie a Curții Constituționale

s-a constatat și neconstituționalitatea dispozițiilor art. 2 din

O.U.G. nr. 75/2008, dispoziții care prevedeau faptul că – recursul

împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de

curțile de apel se judecă de către Înalta Curte de Casație

și Justiție.

Fiind investită cu

soluționarea recursurilor declarate de către pârâți, Curtea de

Apel Timișoara, fără a admite calea de atac promovată de

către aceștia și fără a casa hotărârea primei

instanțe, a declinat, în mod direct, competența de soluționare a

cauzei, în favoarea Tribunalului Timiș, raportându-se în mod nejustificat

la aceste norme legale mai sus amintite, susținându-se că nu mai

poate acorda eficiență unor prevederi legale declarate

neconstituționale, ca efect al controlului de conformitate al acesteia cu

dispozițiile legii fundamentale.

De asemenea, ulterior deciziei

Curții Constituționale, s-a adoptat Legea nr. 76 din 1 aprilie 2009

pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2008, cu mai multe modificări și

completări, printre care și abrogarea art. 2 din ordonanță,

text de lege care stabilea competența de soluționare a recursurilor

împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel, în favoarea

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Chiar dacă prin această

lege, în urma abrogării art. 2, nu s-au prevăzut și norme

tranzitorii, în ceea ce privește competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în

primă instanță de către curțile de apel, având în

vedere și considerentele Curții Constituționale în exercitarea

controlului de constituționalitate a acestui text de lege, este,

fără îndoială, că intenția legiuitorului nu a fost

aceea de a stabili în continuare competența de soluționare a

recursurilor în materia supusă discuției, în favoarea instanței

ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea recurată.

În esență, instanța

de drept comun, în materia soluționării recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță, în

domeniul litigiilor de muncă, este reprezentată de curțile de

apel, care au secții specializate în judecarea acestui tip de litigii,

indiferent cărei instanțe aparține sentința recurată.

Prin urmare, în cauză, Curtea

de Apel Timișoara are competența să soluționeze recursurile

declarate de către pârâți împotriva sentinței civile nr. 4/2009

pronunțată de aceeași instanță, însă ca

instanță de fond.

În consecință,

față de cele arătate, se va stabili competența de

soluționare a recursurilor formulate de pârâți – în favoarea

Curții de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și

asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de

soluționare a recursurilor formulate de Ministerul Justiției și

Libertăților Cetățenești, Ministerul Finanțelor

Publice – prin D.G.F.P Timiș și Curtea de Apel Timișoara

împotriva sentinței nr. 4/2009 a Curții de Apel Timișoara - în

favoarea Curții de Apel Timișoara, secția litigii de muncă

și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2010.