ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1513/2013

Prin Sentința nr. 97 din 29 februarie 2012, Tribunalul Gorj, secția I civilă, a admis excepția autorității de lucru judecat fată de capătul de acțiune întemeiat pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 și a respins această cerere. A admis acțiunea în constatare formulată de reclamanta P.A.E. în contradictoriu cu pârâta S.C. C.E. Rovinari S.A. și a constatat calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilelor 250 m.p. teren situat în comuna Cîlnic, sat Pinoasa, cătun Arderea precum și a construcțiilor casă de locuit situate pe acest teren. A admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M. și a respins acțiunea formulată de aceasta. A respins excepția prescripției dreptului la acțiune.

A admis cererea reconvențională și a obligat pe reclamanta P.A.E. să restituie S.C. C.E. Rovinari suma de 35.213 RON, actualizată la data plății. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantele B.M. și P.A.E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta, să se constate caducitatea Decretului de expropriere nr. 193/1987 cu privire la imobilul arătat și calitatea petentelor de proprietare ale imobilelor ce au făcut obiectul exproprierii. Reclamanta B.M. nu are calitate procesuală activă, pentru că imobilele au fost expropriate de la proprietarul P.A.E.

În ceea ce privește cererea privind caducitatea decretului de expropriere, tribunalul a reținut că, prin Sentința civilă nr. 243 din 2 decembrie 2008, definitivă și irevocabilă, Tribunalul Gorj a respins o altă acțiune a reclamantei, prin care a solicitat, în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, retrocedarea imobilului în litigiu, motiv pentru care există autoritate de lucru judecat. Este admisibilă, în schimb, cererea prin care s-a solicitat constatarea calității de proprietar, pentru că nu este posibilă calea unei acțiuni în realizare. Referitor la cererea reconvențională formulată de pârâtă, prin care se solicită restituirea sumei încasate de reclamanta P.A.E. cu titlu de despăgubire pentru expropriere, tribunalul a constatat că și aceasta este admisibilă în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză.

Cererea nu este prescrisă, așa cum susține reclamanta, pentru că dreptul de a cere restituirea despăgubirilor s-a născut la momentul constatării calității de proprietar. Prin Decizia nr. 40 din 23 mai 2012, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte. A respins acțiunea formulată de reclamanta P.A.E. și cererea reconvențională, precum și excepția prescripției, ca rămasă fără obiect. A menținut restul dispozițiilor sentinței. Instanța de apel a reținut că prima instanță a constatat corect că autoritatea de lucru judecat operează pentru primul capăt de cerere, iar nu și pentru cererea privind constatarea calității de proprietar.

Cât privește această cerere, instanța de apel a reținut că, pentru a se constata existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei, este necesar ca dreptul să existe la data promovării acțiunii, iar existența sa să nu fie condiționată de ineficiența decretului de expropriere, având în vedere că reclamanta pune în opoziție dreptului său inexistența dreptului pârâtei. Câtă vreme nu s-a făcut dovada urmării cu succes a procedurii retrocedării și cum caducitatea nu poate fi analizată în prezentul proces din cauza autorității lucrului judecat, nu se poate susține că decretul de expropriere nu și-a produs efectele. Prin urmare, în prezent, reclamanta nu este titulara dreptului de proprietate, iar împrejurarea că are posesia imobilului este nerelevantă, față de împrejurarea că nu a urmat procedura impusă de legile speciale.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece analizează apelul pârâtei prin raportare la art. 35 din Legea nr. 33/1994 și la Legea nr. 10/2001, adică într-un cadru străin de natura pricinii, în condițiile în care instanța de fond a admis autoritatea de lucru judecat, iar sentința nu a fost atacată cu apel de reclamantă. Pârâta nu a criticat faptul că instanța de fond ar fi reținut în mod greșit incidența art. 111 C. proc. civ., motivele de apel fiind focusate doar pe incidența autorității de lucru judecat, inclusiv în ceea ce privește al doilea capăt de cerere.

Procedând în acest fel, instanța de apel a încălcat principiul „tantum judecatum quantum appelantum” conform căruia nu se poate judeca decât ceea ce s-a cerut. Recurenta a mai arătat că, instanța de apel, deși a constatat că pentru al doilea capăt de cerere nu operează autoritatea de lucru judecat, în loc să respingă apelul, a analizat cererea din perspectiva art. 35 din Legea nr. 33/1994, în loc să analizeze motivele de apel ce se refereau la îndeplinirea scopului exproprierii. De asemenea, instanța de apel a încălcat și normele privind proprietatea, soluția pronunțată fiind o veritabilă denegare de dreptate, încălcându-se astfel art 6 par. 1, și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Prin cererea de declarare a apelului, pârâta S.C. C.E. Rovinari S.A. a criticat soluția primei instanțe, apreciind că, în cauză, excepția puterii lucrului judecat operează cu privire la ambele capete de cerere formulate de reclamante, deoarece, cu ocazia judecării primului proces, instanțele au reținut aceleași temeiuri juridice invocate ca în prezentul proces, respectiv, art 35 din Legea nr. 33/1994, art. 111 C. proc. civ., Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, art. 20, 21, 24 și 42 din Constituția României.

Pe fondul cauzei, pârâta apelantă a arătat că reclamanta trebuia să urmeze calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 și că scopul exproprierii s-a realizat. Analizând apelul declarat, instanța de apel a constatat că puterea de lucru judecat operează doar în ceea ce privește cererea referitoare la caducitatea decretului de expropriere, nu și în ceea ce privește constatarea calității de proprietar și, pentru că s-au formulat critici și cu privire la modul de soluționare pe fond a celei de a doua cereri, a pășit la examinarea fondului raportului juridic dedus judecății. Cu privire la acest aspect, trebuie menționat că instanța de apel nu a analizat cauza din perspectiva art. 35 din Legea nr. 33/1994 și nici nu a făcut aplicarea Legii nr. 10/2001, ci a constatat doar că reclamanta nu este titulara unui drept de proprietate pentru a putea cere constatarea existenței acestuia.

Instanța de apel a mai arătat că, pentru a se putea prevala de un drept de proprietate, reclamanta ar fi trebuit să apeleze la dispozițiile Legii nr. 33/1994, fie ale Legii nr. 10/2001. Or, o astfel de abordare nu reprezintă o analiză străină de cauză și nici luarea în considerare a unor alte motive decât cele invocate, pentru că instanța nu putea verifica susținerile privind netemeinicia cererii fără a analiza mai întâi dacă cel ce a pretins un drept în fața instanței l-a și dovedit. De aceea, în condițiile în care reclamanta nu a dovedit că este titulara dreptului a cărui constatare a solicitat-o, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile interne sau europene privind dreptul de proprietate.

Reclamanta nu s-a aflat în situația persoanei care solicită justiției valorificarea unui drept existent, ea declanșând un demers judiciar prin care intenționa tocmai dobândirea acestui drept. Or, Curtea Europeană a drepturilor Omului a statuat în numeroase rânduri (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea din 3 decembrie 2002, etc.) că nu vor fi considerate „bunuri", în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp. Cât privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, se constată că dreptul de acces la justiție nu presupune garantarea succesului în justiție a unei cereri.

Constatarea faptului că reclamanta nu a dovedit că imobilele în litigiu sunt în patrimoniul acesteia nu reprezintă o denegare de dreptate, care apare, potrivit art 3 C. civ., doar atunci când judecătorul refuză să judece, sub cuvânt că legea nu prevede, este întunecată sau neîndestulătoare. Or, respingerea cererii formulate de reclamantă a avut loc în urma analizei pretențiilor deduse judecății și nu din cauzele Ia care se referă invocatele dispoziții C. civ. S-a mai arătat că, în cauză, a fost încălcat și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Nici această susținere nu poate fi primită, pentru că art. 13 din Convenție nu are o existență autonomă, dispozițiile sale aplicându-se doar atunci când au fost încălcate alte drepturi garantate de Convenție, ceea ce nu este cazul de față.

Recurenta a mai invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dar nici una din criticile formulate nu vizează o eventuală greșită interpretare a actului juridic dedus judecății, astfel încât, o analiză a acestui motiv de recurs nu este necesară. Față de argumentele mai sus expuse, recursul declarat de reclamantă este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.A.E. împotriva Deciziei nr. 40 din 23 mai 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2013. Procesat de GGC - DG