ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1513/2013

Prin Sentința nr. 97

din 29 februarie 2012, Tribunalul Gorj, secția I civilă, a admis excepția

autorității de lucru judecat fată de capătul de acțiune întemeiat pe

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 și a respins această cerere.

A admis acțiunea în

constatare formulată de reclamanta P.A.E. în contradictoriu cu pârâta S.C. C.E.

Rovinari S.A. și a constatat calitatea de proprietar a reclamantei asupra

imobilelor 250 m.p. teren situat în comuna Cîlnic, sat Pinoasa, cătun Arderea

precum și a construcțiilor casă de locuit situate pe acest teren.

A admis excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M. și a respins acțiunea

formulată de aceasta.

A respins excepția

prescripției dreptului la acțiune.

A admis cererea

reconvențională și a obligat pe reclamanta P.A.E. să restituie S.C. C.E.

Rovinari suma de 35.213 RON, actualizată la data plății.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată,

reclamantele B.M. și P.A.E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta, să se

constate caducitatea Decretului de expropriere nr. 193/1987 cu privire la

imobilul arătat și calitatea petentelor de proprietare ale imobilelor ce au

făcut obiectul exproprierii.

Reclamanta B.M. nu

are calitate procesuală activă, pentru că imobilele au fost expropriate de la

proprietarul P.A.E.

În ceea ce privește

cererea privind caducitatea decretului de expropriere, tribunalul a reținut că,

prin Sentința civilă nr. 243 din 2 decembrie 2008, definitivă și irevocabilă,

Tribunalul Gorj a respins o altă acțiune a reclamantei, prin care a solicitat,

în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, retrocedarea imobilului în litigiu,

motiv pentru care există autoritate de lucru judecat.

Este admisibilă, în

schimb, cererea prin care s-a solicitat constatarea calității de proprietar,

pentru că nu este posibilă calea unei acțiuni în realizare.

Referitor la cererea

reconvențională formulată de pârâtă, prin care se solicită restituirea sumei

încasate de reclamanta P.A.E. cu titlu de despăgubire pentru expropriere,

tribunalul a constatat că și aceasta este admisibilă în temeiul principiului

îmbogățirii fără justă cauză.

Cererea nu este

prescrisă, așa cum susține reclamanta, pentru că dreptul de a cere restituirea

despăgubirilor s-a născut la momentul constatării calității de proprietar.

Prin Decizia nr. 40

din 23 mai 2012, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a admis apelul

declarat de pârâtă împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte.

A respins acțiunea

formulată de reclamanta P.A.E. și cererea reconvențională, precum și excepția

prescripției, ca rămasă fără obiect.

A menținut restul

dispozițiilor sentinței.

Instanța de apel a

reținut că prima instanță a constatat corect că autoritatea de lucru judecat

operează pentru primul capăt de cerere, iar nu și pentru cererea privind

constatarea calității de proprietar.

Cât privește această

cerere, instanța de apel a reținut că, pentru a se constata existența dreptului

de proprietate în patrimoniul reclamantei, este necesar ca dreptul să existe la

data promovării acțiunii, iar existența sa să nu fie condiționată de

ineficiența decretului de expropriere, având în vedere că reclamanta pune în

opoziție dreptului său inexistența dreptului pârâtei.

Câtă vreme nu s-a

făcut dovada urmării cu succes a procedurii retrocedării și cum caducitatea nu

poate fi analizată în prezentul proces din cauza autorității lucrului judecat,

nu se poate susține că decretul de expropriere nu și-a produs efectele.

Prin urmare, în

prezent, reclamanta nu este titulara dreptului de proprietate, iar împrejurarea

că are posesia imobilului este nerelevantă, față de împrejurarea că nu a urmat

procedura impusă de legile speciale.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată este

nelegală, deoarece analizează apelul pârâtei prin raportare la art. 35 din

Legea nr. 33/1994 și la Legea nr. 10/2001, adică într-un cadru străin de natura

pricinii, în condițiile în care instanța de fond a admis autoritatea de lucru

judecat, iar sentința nu a fost atacată cu apel de reclamantă.

Pârâta nu a criticat faptul

că instanța de fond ar fi reținut în mod greșit incidența art. 111 C. proc.

civ., motivele de apel fiind focusate doar pe incidența autorității de lucru

judecat, inclusiv în ceea ce privește al doilea capăt de cerere.

Procedând în acest

fel, instanța de apel a încălcat principiul „tantum judecatum quantum

appelantum” conform căruia nu se poate judeca decât ceea ce s-a cerut.

Recurenta a mai

arătat că, instanța de apel, deși a constatat că pentru al doilea capăt de

cerere nu operează autoritatea de lucru judecat, în loc să respingă apelul, a

analizat cererea din perspectiva art. 35 din Legea nr. 33/1994, în loc să

analizeze motivele de apel ce se refereau la îndeplinirea scopului

exproprierii.

De asemenea, instanța

de apel a încălcat și normele privind proprietatea, soluția pronunțată fiind o

veritabilă denegare de dreptate, încălcându-se astfel art 6 par. 1, și 13 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Criticile formulate

permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc.

civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Prin cererea de

declarare a apelului, pârâta S.C. C.E. Rovinari S.A. a criticat soluția primei

instanțe, apreciind că, în cauză, excepția puterii lucrului judecat operează cu

privire la ambele capete de cerere formulate de reclamante, deoarece, cu ocazia

judecării primului proces, instanțele au reținut aceleași temeiuri juridice

invocate ca în prezentul proces, respectiv, art 35 din Legea nr. 33/1994, art.

111 C. proc. civ., Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor

omului, art. 20, 21, 24 și 42 din Constituția României.

Pe fondul cauzei,

pârâta apelantă a arătat că reclamanta trebuia să urmeze calea prevăzută de

Legea nr. 10/2001 și că scopul exproprierii s-a realizat.

Analizând apelul

declarat, instanța de apel a constatat că puterea de lucru judecat operează

doar în ceea ce privește cererea referitoare la caducitatea decretului de

expropriere, nu și în ceea ce privește constatarea calității de proprietar și,

pentru că s-au formulat critici și cu privire la modul de soluționare pe fond a

celei de a doua cereri, a pășit la examinarea fondului raportului juridic dedus

judecății.

Cu privire la acest

aspect, trebuie menționat că instanța de apel nu a analizat cauza din

perspectiva art. 35 din Legea nr. 33/1994 și nici nu a făcut aplicarea Legii

nr. 10/2001, ci a constatat doar că reclamanta nu este titulara unui drept de

proprietate pentru a putea cere constatarea existenței acestuia.

Instanța de apel a

mai arătat că, pentru a se putea prevala de un drept de proprietate, reclamanta

ar fi trebuit să apeleze la dispozițiile Legii nr. 33/1994, fie ale Legii nr.

10/2001.

Or, o astfel de

abordare nu reprezintă o analiză străină de cauză și nici luarea în considerare

a unor alte motive decât cele invocate, pentru că instanța nu putea verifica

susținerile privind netemeinicia cererii fără a analiza mai întâi dacă cel ce a

pretins un drept în fața instanței l-a și dovedit.

De aceea, în

condițiile în care reclamanta nu a dovedit că este titulara dreptului a cărui

constatare a solicitat-o, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile interne

sau europene privind dreptul de proprietate.

Reclamanta nu s-a

aflat în situația persoanei care solicită justiției valorificarea unui drept

existent, ea declanșând un demers judiciar prin care intenționa tocmai

dobândirea acestui drept.

Or, Curtea Europeană

a drepturilor Omului a statuat în numeroase rânduri (cauza Penția și Penția

împotriva României, hotărârea din 23 martie 2006; cauza Malhous contra

Republicii Cehe, hotărârea din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer

împotriva României, hotărârea din 3 decembrie 2002, etc.) că nu vor fi

considerate „bunuri", în sensul articolului menționat, speranța de a

redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp.

Cât privește pretinsa

încălcare a dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, se constată că dreptul de

acces la justiție nu presupune garantarea succesului în justiție a unei cereri.

Constatarea faptului

că reclamanta nu a dovedit că imobilele în litigiu sunt în patrimoniul acesteia

nu reprezintă o denegare de dreptate, care apare, potrivit art 3 C. civ., doar

atunci când judecătorul refuză să judece, sub cuvânt că legea nu prevede, este

întunecată sau neîndestulătoare.

Or, respingerea

cererii formulate de reclamantă a avut loc în urma analizei pretențiilor deduse

judecății și nu din cauzele Ia care se referă invocatele dispoziții C. civ.

S-a mai arătat că, în

cauză, a fost încălcat și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale.

Nici această

susținere nu poate fi primită, pentru că art. 13 din Convenție nu are o

existență autonomă, dispozițiile sale aplicându-se doar atunci când au fost

încălcate alte drepturi garantate de Convenție, ceea ce nu este cazul de față.

Recurenta a mai

invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dar nici una din

criticile formulate nu vizează o eventuală greșită interpretare a actului

juridic dedus judecății, astfel încât, o analiză a acestui motiv de recurs nu

este necesară.

Față de argumentele

mai sus expuse, recursul declarat de reclamantă este nefondat și, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta P.A.E. împotriva Deciziei nr. 40 din

23 mai 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 martie 2013.

Procesat de GGC - DG