ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6654/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Gorj la data de 6 aprilie 2009, reclamanta L.M. a chemat în judecată pe pârâta SC C.E.R. SA, pentru ca prin sentința ce se va pronunța, să se constate caducitatea Decretului de expropriere nr. 193/1987 și calitatea sa de proprietar asupra unui imobil format din construcții și teren în suprafață de 250 mp, situat în satul Pinoasa - Arderea, comuna Cîlnic, județul Gorj. În motivarea acțiunii, a arătat că este moștenitoarea autorului I.C. decedat în anul 1999, de la care a fost expropriat prin Decretul nr. 193/1987 imobilul menționat anterior, că de la data exproprierii și până în prezent a avut posesia neîntreruptă asupra imobilului, posesie pe care o exercită și în prezent, comportându-se ca un adevărat proprietar și achitând impozitele aferente imobilului.

În drept a invocat dispozițiile art. 111 C. proc. civ. raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO și art. 41 alin. (2) și (3) din Constituția României. Pârâta SC C.E.R. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, considerând că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, că singura cale legală era cea prevăzută de Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă 242 din 15 octombrie 2009 a Tribunalului Gorj s-a admis acțiunea, s-a constatat caducitatea Decretului de expropriere nr. 193/1987. S-a constatat calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilelor teren în suprafață de 250 mp și construcții aflate pe acest teren ce au făcut obiectul Decretului nr. 193/1987.

Pârâta a fost obligată la 6.600 lei cheltuieli de judecată față de reclamantă. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a analizat acțiunea în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ., considerând că nu se poate reține apărarea pârâtei în sensul că temeiul de drept ar fi Legea nr. 10/2001, întrucât acest act normativ reglementează expres doar retrocedarea imobilelor expropriate a căror posesie nu mai este exercitată de foștii proprietari, iar autorul reclamantei, respectiv reclamanta după decesul autorului, au exercitat o posesie continuă asupra bunurilor imobile ce au făcut obiectul exproprierii. S-a considerat că nu are incidență în cauză decizia nr. 53 din 04 iulie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, care vizează aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Pe fondul cauzei, acțiunea a fost apreciată ca întemeiată, întrucât imobilul în litigiu, expropriat în baza Decretului nr. 193/1987, nu a fost preluat efectiv de către expropriator, rămânând în continuare în posesia reclamantei, care îl stăpânește și în prezent, considerându-se că nu a operat transferul proprietății de la autorul reclamantei la stat, în condițiile în care pârâta nu s-a prevalat de respectarea dispozițiilor art.4 din Decretul nr. 467/1979 în raport de care imobilele expropriate trec în proprietatea statului pe data preluării efective a acestora în vederea demolării. La data de 25 noiembrie 2009, pârâta SC C.E.R. SA a învederat instanței că solicită obligarea reclamantei la plata reactualizată a despăgubirilor încasate, după cum s-a solicitat prin cerea reconvențională.

Prin sentința civilă 313 din 26 noiembrie 2009, Tribunalul Gorj a făcut aplicarea dispozițiile art. 281 2 C. proc. civ., a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 242 din 15 octombrie 2009. A admis cererea reconvențională și a obligat pe reclamanta pârâtă L.M. la 12.345,3 lei, despăgubiri primite la data de 14 noiembrie 1988, respectiv suma de 35.213 lei ROL actualizată cu indicele de inflație până la 30 septembrie 2009 inclusiv. Împotriva sentinței civile 242 din 15 octombrie 2009 a declarat apel pârâta SC C.E.R. SA. În motivarea apelului s-a arătat că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 și ale art. 111 C. proc. civ., ci temeiul de drept îl constituie dispozițiile Legii nr. 10/2001.

S-a făcut referire la incidența deciziei 53 din 4 iulie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit cu care, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994 pentru imobilele preluate de sta anterior anului 1989. Al doilea motiv de apel a vizat fondul cauzei, apelanta arătând că pe terenul expropriat se află o locuință în stare avansată de degradare, așa că nu se poate atinge scopul pentru care s-ar declara caducitatea decretului, acela de a se folosi locuința. S-a susținut că art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu cere ca scopul exproprierii să fie atins prin finalizarea lucrărilor, ci prin începerea acestora, ceea ce s-a realizat în cauză, imobilul fiind supus utilității publice.

Apelanta a solicitat să se admită cererea reconvențională în cazul în care acțiunea s-ar admite. Curtea de Apel Craiova prin decizia nr. 90 din 25 martie 2010 a admis apelul, a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâta la 4600 lei cheltuieli de judecată. Criticile care privesc temeiul de drept și fondul cauzei nu sunt întemeiate. S-a reținut că, reclamanta a făcut dovada proprietății autorului său asupra imobilului ce a fost expropriat prin Decretul nr. 193/1987, iar din raportul de expertiză întocmit la prima instanță a rezultat că scopul pentru care s-a dispus exproprierea nu a fost atins, imobilul fiind în continuare în posesia reclamantei și nefiind declarată o nouă utilitate publică.

Acțiunea prin care s-a solicitat constatarea calității de proprietar și constatarea caducității decretului de expropriere nu este una în retrocedarea imobilului, deoarece de esența retrocedării este faptul că reclamantul, fost proprietar, a pierdut posesia bunului. Legea nr. 33/1994 sau Legea nr. 10/2001, după caz, conțin norme juridice cu caracter reparator pentru o altfel de situație premisă decât cea existentă în cauză și anume preluarea abuzivă a imobilului, neatingerea scopului exproprierii, pierderea posesiei de către fostul proprietar. Numai la astfel de situații de fapt se referă decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia Curții Constituționale citată de reclamantă și legile speciale arătate.

Reclamanta a promovat o acțiune în constatare întemeiată pe prevederile dreptului comun, considerată admisibilă pentru că reclamanta nu poate promova o acțiune în realizare, având în continuare posesia imobilului. Cât privește soluționarea cererii reconvenționale, se constată că prin sentința civilă nr. 313 din 26 noiembrie 2009 tribunalul s-a pronunțat pe această cerere, fiind lipsită de obiect solicitarea pârâtei din apel de a i se admite cererea reconvențională, aceasta fiind deja admisă. S-au apreciat ca fondate criticile circumscrise celui de al treilea motiv de apel, privitor la cheltuielile de judecată. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurenta critică hotărârea sub următoarele aspecte: - Au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul că în mod eronat s-a concluzionat că onorariul de apărător în cuantum de 6000 lei este nejustificat. - La stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată nu s-a avut în vedere atitudinea culpabilă a pârâtei care a susținut constant că acțiunea promovată este inadmisibilă. Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte constată nefondat recursul pentru cele ce succed: Recurenta critică hotărârea invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează două ipoteze: hotărârea este lipsită de temei legal; hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

In ambele cazuri, este avută în vedere, ca regulă, încălcarea legii de drept material. Pentru prima ipoteză instanța de recurs trebuie să constate că hotărârea nu este motivată în drept ori că în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate nu există un text care să justifice soluția dată în speță. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii ceea ce înseamnă că instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit. În cauza pendinte reclamanta prin motivele de recurs susține evident că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în conformitate cu care, judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabelul onorariilor minimale, ori de câte ori va constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Dispozițiile acestui text de lege au fost corect interpretate și aplicate având în vedere că în ipoteza aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ. instanța judecătorească nici nu stânjenește executarea contractului de asistență juridică, reglementată prin legea profesiei de avocat, și nici nu îl controlează direct sau indirect, iar cu atât mai puțin nu îl anulează în total sau în parte. Cu alte cuvinte raportul juridic generat de încheierea contractului de asistență juridică se menține în integralitatea lui. Corect s-a apreciat că, se impune reducerea onorariului avocatului, având în vedere durata rezonabilă de soluționare a cauzei (mai puțin de șapte luni), valoarea litigiului, reprezentând o suprafață de 250 mp teren și o construcție fără valoare, situate într-o zonă cu valoare economică scăzută a imobilelor.

Onorariul avocatului de 6.000 lei este mult prea mare raportat la obiectul dosarului judiciar și munca desfășurată de avocat care nu a fost prezent la toate termenele de judecată. Așadar, criticile aduse hotărârii pronunțate de instanța de apel sunt nefondate și în concluzie Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta L.M. împotriva deciziei civile nr. 90 din 25 martie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2010.