ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 537/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 537/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj sub nr. 2145/95/2007, reclamantul P.D.D.

a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta SC C.E.R. SA, să se constate

caducitatea Decretului de expropriere nr. 193/1987 și calitatea sa de proprietar

asupra imobilului compus din construcții și teren în suprafață de 250 m.p. situat în comuna Cîlnic, sat Pinoasa, Județul Gorj.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că imobilul în speță nu a fost utilizat scopului

pentru care a fost dispusă exproprierea și că de la data adoptării lui și până

în prezent reclamantul a exercitat posesia neîntreruptă asupra acestui imobil,

comportându-se ca un adevărat proprietar.

Pârâta a formulat

întâmpinare, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat, motivat

de faptul că între aceleași părți s-a mai purtat un litigiu având același

obiect și aceeași cauză, iar prin decizia civilă nr. 294 din 15 aprilie 2006 a

Curții de Apel Craiova prin care s-a schimbat sentința civilă nr. 633 din 30

noiembrie 2005, pronunțată de Tribunalul Gorj, s-a respins cererea de

retrocedare a imobilului formulată de același reclamant.

Prin sentința civilă nr.

186 din 3 aprilie 2007, pronunțată de Tribunalul Gorj în prezenta cauză, s-a

respins ca nefondată excepția autorității de lucru judecat invocată, iar pe

fond, a fost admisă acțiunea și s-a constatat caducitatea Decretului de

expropriere nr. 193/1987 și calitatea de proprietar a reclamantului asupra

imobilului compus din construcții și teren în suprafață de 250 m.p., ce au făcut obiectul acestui decret.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că în cauză nu sunt operante dispozițiile art. 1201

C. civ. și art. 163 C. proc. civ., privitoare la excepția puterii lucrului

judecat, pentru că cererea de față nu întrunește condițiile triplei identități,

obiectul și cauza fiind diferite.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că acțiunea în constatare formulată de reclamant este admisibilă,

acesta dovedind un interes major, legitim și actual, întrucât decretul de

expropriere nu și-a atins scopul de utilitate publică și ca atare, efectul

transmiterii proprietății din patrimoniul privat în cel al statului, nu s-a

produs.

Împotriva sentinței

pronunțate în cauză a declarat apel pârâta, susținând că aceasta este nelegală

și netemeinică.

Prin decizia civilă nr.

892 din 28 noiembrie 2007, Curtea de Apel Craiova - Secția civilă, a admis

apelul și a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea.

Instanța de apel a

reținut că în speță, este incidentă excepția puterii de lucru judecat invocată

de pârâtă, pentru că, indiferent dacă prin prezenta acțiune s-a solicitat

constatarea caducității decretului de expropriere, temeiul juridic fiind art. 111

C. proc. civ., finalitatea, scopul acțiunii îl constituie tot retrocedarea

imobilului reclamantului și constatarea calității sale de proprietar.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, invocând drept temei legal prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr.

6412 din 30 octombrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în dosarul nr. 2145/95/2007, s-a admis recursul, s-a casat decizia și s-a

trimis cauza spre rejudecare.

În motivarea deciziei

s-a reținut ca în cauză, raportat la dispozițiile art. 1201 C. civ., nu există

autoritate de lucru judecat, prezenta cauză fiind o acțiune în constatare.

Cauza a fost reînregistrată

sub nr. 627/54/2009.

Prin decizia civilă nr.

118 din 7 aprilie 2009 a Curții de Apel Craiova, Secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, s-a respins ca nefondat apelul formulat de

pârâtă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat că reclamantul P.D.D. a făcut dovada

proprietății asupra imobilului format din construcții și teren în suprafață de 250 m.p., expropriat prin Decretul nr. 193/1987, cât și a faptului că imobilul nu a fost utilizat în

termen de un an potrivit scopului pentru care s-a realizat exproprierea,

imobilul fiind în posesia sa, fără a interveni o nouă declarare de utilitate

publică, apreciindu-se că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 35 din

Legea nr. 33/1994.

S-a înlăturat ca

nefondată și critica privind faptul că instanța nu s-a pronunțat cu privire la

restituirea de către reclamant a despăgubirilor primite cu ocazia exproprierii,

întrucât instanța nu a fost învestită cu o cerere reconvențională în acest

sens.

Stingerea dreptului

de proprietate privată și nașterea dreptului de proprietate publică asupra

bunului expropriat, privite ca efecte imediate ale exproprierii, se produc

numai dacă actele și faptele juridice integrate în structura exproprierii s-au

produs, iar expropriatorul și-a îndeplinit obligațiile sale.

În cauză însă, s-a

constatat că unele dintre actele și formele juridice ale exproprierii nu au

fost îndeplinite - expropriatorul nu a utilizat bunul conform destinației sale

în termen de un an, imobilul rămânând practic în patrimoniul reclamantului,

care a continuat posesia utilă.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la decizia nr. 53/2007 pronunțată

de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, a fost găsită nefondată, de instanța de apel.

În soluționarea

acestei critici, s-a reținut că Legea nr. 33/1994 alcătuiește dreptul comun al

exproprierii, iar Legea nr. 10/2001 constituie legea - cadru în materia

reparațiilor, ele vizând domenii diferite, care însă nu se exclud.

Textul art. 35 din

Legea nr. 33/1994 este un text sancționator împotriva expropriatorului, atunci

când scopul exproprierii nu a fost atins datorită pasivității acestuia și

consacră dreptul de retrocedare ca drept potestativ imprescriptibil și care

poate fi stins printr-o nouă declarare de utilitate publică.

Operația juridică a

constatării neutilizării bunului în termen de un an de zile are o natură

juridică proprie, neputând fi asimilată revendicării pentru a se putea invoca,

eventual, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Mai mult, se constată

că reclamantul, din motive independente de voința lui nu a putut, în termenele

legale, să utilizeze de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, în baza art.

296 C. proc. civ., s-a respins apelul ca nefondat, făcându-se și aplicarea dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ. pentru cheltuielile de judecată efectuate în apel de

către intimatul reclamant.

În termen legal, împotriva

acestei decizii, pârâta a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta susține că

excepția inadmisibilității cererii în constatare a fost nelegal soluționată de

instanța de apel, excepție pe care a invocat-o și susținut-o prin raportare la

dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

Conform prevederilor art.

111 C. proc. civ. - partea care are interes, poate să facă cerere pentru

constatarea existenței sau inexistenței unui drept, însă cererea nu poate fi

primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Recurenta consideră

că Decizia nr. LIII (53) pronunțată în data de 04 iunie 2007, de Înalta Curte

de Casație și Justiție (Secțiile Unite), a stabilit în mod imperativ că Legea nr.

10/2001 este o lege specială, reparatorie, în cazul imobilelor preluate abuziv

de către stat, inclusiv prin expropriere, iar Legea nr. 33/1994, care

reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are un

caracter general față de Legea nr. 10/2001 și, ca urmare, dispozițiile art. 35

ale Legii nr. 33/1994 nu sunt aplicabile acțiunilor judecătorești având ca

obiect imobile expropriate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care

au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Având în vedere cele

arătate anterior, recurenta consideră că intimatul trebuia să parcurgă procedura

specială menționată în conținutul Legii nr. 10/2001, sens în care trebuia să

facă dovada formulării notificării în termenul legal.

Or, acțiunea de față

a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deci constatarea

caducității decretului, și ulterior, constatarea calității de proprietar asupra

imobilelor expropriate în anul 1987, este cuprinsă în perioada menționată în

Decizia nr. LIII din 04 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție (Secțiile Unite), nefiind o situație exceptată de la această

procedură.

Ca atare, nu mai este

posibilă admiterea acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994,

intimatul având calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru a obține

constatarea calității de proprietar asupra imobilului expropriat.

În aceste condiții,

în mod greșit instanța de apel a considerat că intimatul nu a urmat procedura

specială a Legii nr. 10/2001 independent de voința lui, deoarece acesta nu a

dovedit împrejurările care l-au împiedicat să formuleze notificare potrivit

legii speciale.

Cum intimatul nu a

dovedit că a respectat și urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001,

acțiunea în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și art.

35 din Legea nr. 33/1994 nu este admisibilă, astfel că cererea trebuie respinsă

pe calea acestei excepții, date fiind și prevederile art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept prin aceste decizii este obligatorie

pentru instanțe, cu referire la efectele deciziei 53/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

În ce privește despăgubirile

încasate de intimatul - reclamant, recurenta susține următoarele:

Potrivit Tabelului

Anexă la decret, intimatului i-au fost expropriate o construcție de 24,60 mp.

și un teren de 250 mp., pentru care a primit despăgubiri în valoare de 10.460

lei la data de 14 noiembrie 1988, împrejurare de care instanțele trebuia să

țină cont și să dispună obligarea reclamantului la restituirea acestor sume

reactualizate, chiar în lipsa unei cereri reconvenționale, sens în care dispune

și art. 36 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, numai astfel putând opera repunerea

ambelor părți în situația anterioară și nu i s-ar crea reclamantului

posibilitatea îmbogățirii fără just temei.

Totodată, recurenta

mai învederează că toți foștii proprietari, cărora li s-au admis în instanță

astfel de cereri de retrocedare a imobilelor expropriate, au fost obligați în

baza art. 35 și 36 din Legea nr. 33/1994, să restituie recurentei despăgubirile

primite la data exproprierii, actualizate cu indicele de inflație la zi.

Pe fondul cauzei, recurenta

susține că și în cazul în care s-ar considera că sunt aplicabile dispozițiile art.

35 din Legea nr. 33/1994, trebuie reținut că au început lucrările de realizare

a obiectivului de investiții cuprins în decret, și în prezent, în zonă s-au

demolat și se demolează alte construcții ale persoanelor expropriate,

menționate în cuprinsul acestuia.

Lucrarea pentru care

s-a dispus exproprierea a început de la data exproprierii și se afla în

derulare, și de aceea nu mai pot fi aplicabile prevederile art. 35 din Legea nr.

33/1994 cu privire la constatarea caducității decretului și a calității de

proprietar a intimatului - reclamant asupra acestora.

Dispozițiile art. 35

din Legea nr. 33/1994 trebuie interpretate în ansamblul lor, prin coroborare,

iar nu fracționat. Aceasta înseamnă că, potrivit legii, nu se solicită

finalizarea lucrărilor în considerarea cărora s-a dispus exproprierea, ci numai

începerea acestor lucrări, pentru a se dovedi că scopul pentru care s-a dispus

exproprierea va fi realizat. Or, imobilele intimatului, sunt supuse în

continuare utilității publice și ca atare nu se poate constata caducitatea

decretului.

Recurența mai susține

că niciuna dintre instanțe nu a procedat la soluționarea fondul cauzei,

întrucât acestea s-au mărginit doar la respingerea excepțiilor invocate de

pârâtă și nu au verificat situația reală a imobilelor.

Cu privire ia

cheltuielile de judecata acordate reclamantului de instanța de apel, recurenta

consideră că acestea sunt foarte mari și nu sunt justificate. Ca urmare, în

baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurenta solicită diminuarea

cuantumului acestora ori casarea cu trimitere la instanța de apel, pentru

dovedirea amănunțită a acestora de către intimat și apărătorul său.

Intimatul reclamant a

formulat întâmpinare la motivele de recurs solicitând menținerea deciziei

instanței de apel.

Nu s-au administrat

alte probe în această etapă procesuală, intimatul depunând doar practică

judiciară în spețe similare celei deduse judecății în prezenta cauză.

Recursul formulat

este nefondat pentru considerentele ce succed, în speță nefiind întrunite

cerințele presupuse de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Acțiunea cu care

reclamantul a învestit instanța este o cerere în constatare având două solicitări:

constatarea caducității Decretului de expropriere nr. 193/1987 și, pe cale de

consecință, constatarea calității sale de proprietar asupra imobilului ce intra

sub incidența actului normativ de expropriere: construcție și teren în

suprafață de 250 mp, situate în com. Cîlnic, sat Pinoasa, jud. Gorj.

În principal, în

motivare, s-a susținut că reclamantul are în continuare posesia imobilului

pentru care a achitat fără întrerupere impozitele datorate, iar scopul

exproprierii nu s-a realizat până în prezent.

Prima critică

susținută de recurentă privește inadmisibilitatea cererii în constatare față de

dispozițiile art. 111 teza a II-a C. proc. civ., recurenta opinând că

realizarea dreptului era posibilă pe calea Legii nr. 10/2001, în sprijinul

acestei susțineri prevalându-se și de cele statuate de Înalta Curte de Casație

și Justiție în Secții Unite în soluționarea recursului în interesul legii prin Decizia

53 din 4 iunie 2007, cu privire la admisibilitatea acțiunilor în retrocedarea

imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

întemeiate pe art. 35 din Legea nr. 33/1994, după adoptarea Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte apreciază

că instanțele anterioare în mod corect au dezlegat excepția enunțată.

În mod cert prevederile

art. 111 C. proc. civ. consacră expresis verbis caracterul subsidiar al cererii

în constatare față de cererea în realizarea dreptului, iar pentru a se decide

în sensul inadmisibilității unei cereri în constatare este necesară

identificarea acțiunii în realizare pe care partea interesată o are la îndemână

pentru apărarea dreptului ori interesului legitim afirmat, funcție de situația

de fapt pe care se întemeiază și o dovedește.

Așa fiind, cererea în

realizarea dreptului reclamantului ar fi fost o cerere în retrocedarea

imobilului, în condițiile legii speciale însă, Legea nr. 10/2001, astfel cum

susține recurenta, cu condiția ca intimatul să nu mai fi avut posesia imobilului,

cum acesta a demonstrat.

Soluția enunțată este

în acord și cu Decizia nr. 53/2007 pronunțată în recursul în interesul legii,

care dispune: „

Dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994

privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în

sensul că:

Aceste

dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001.”

Or, de

vreme ce reclamantul a păstrat posesia imobilului de la data adoptării măsurii

exproprierii și până în prezent, este evident că o cerere în realizarea

dreptului nu era compatibilă cu finalitatea urmărită de acesta, anume aceea de

se pune în acord posesia ca stare de fapt cu posesia ca stare de drept, ca

atribut al dreptului de proprietate, astfel încât, în mod corect reclamantul a

identificat soluția juridică adecvată, recurgând la formularea cererii în

constatare.

Altfel

spus, cererea în realizarea dreptului nu era ea însăși admisibilă, întrucât

posesia exercitată asupra imobilului scoate de sub incidența Legii nr. 10/2001

situația dedusă judecății; prin urmare, nici efectele Deciziei nr. 53 din 4

iunie 2007 date în recursul în interesul legii, nu sunt aplicabile speței, așa

cum susține recurenta.

De

altfel, se impune precizarea că excepția inadmisibilității cererii în

constatare, susținută prin referire la prioritatea procedurii speciale pentru

realizarea dreptului, nu putea primi o altă dezlegare, dată fiind epuizarea

anterioară a acesteia de către reclamant prin formularea unei cereri în

instanță, întemeiată pe art. 35 din Legea nr. 33/1994, cerere respinsă în mod

irevocabil (fila 20 dosar 2145/95/2007 al Curții de Apel Craiova), deoarece

s-ar fi negat însuși dreptul reclamantului de acces la instanță, garantat de art.

6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale

ale Omului.

Pe fondul

cauzei, de asemenea, recurenta formulează critici nefondate, întrucât

reclamantul a dovedit că a păstrat posesia imobilului, achitând impozite

inclusiv în anul 2009, potrivit dovezilor fila 18 dosar 627/54/2009 al Curții

de Apel Craiova și filele 4,5 dosar primă instanță.

Decretul

de expropriere nr. 193/1987 a fost adoptat pentru construirea depozitului de

cărbune în zona nordică a carierei Pinoasa, lucrare ce urma a se realiza în cadrul

obiectivului de investiții „Deschiderea și punerea în exploatare a carierei

Timișeni – Pinoasa la o capacitate de 4.000.000 tone/an lignit”, sub incidența

căruia a intrat și imobilul proprietatea reclamantului.

Premisa

oricărei măsuri de expropriere este o cauză de utilitate publică și, în general,

realizarea scopului exproprierii presupune lucrări de o anumită anvergură, cum

a fost cazul și în această situație.

Nu poate

fi însă reținută apărarea recurentei că începându-se lucrările în vederea

cărora s-a dispus exproprierea, aceasta ar fi o realitate valabilă și cu

privire la reclamant, deoarece această afirmație are un înalt grad de

generalitate întrucât privește măsura colectivă a exproprierii, iar nu efectele

individuale pe care aceasta trebuia să le producă pentru fiecare persoană

expropriată; numai verificarea situației concrete a reclamantului a permis

instanțelor anterioare constatarea caducității decretului de expropriere cu

privire la acesta, cu consecința constatării calității sale de proprietar.

Pe de

altă parte, reclamantul a depus la dosar numeroase hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile din care reiese că alte persoane, aflate într-o

situație juridică similară cu a sa sau chiar identică, au avut câștig de cauză

pornind de la aceeași construcție juridică a cererii în constatare și, între

acestea, chiar pronunțate în cauza tatălui său căruia i-a fost expropriată prin

același decret o proprietate învecinată cu aceea a reclamantului (filele 23-30

dosar fond).

Asemenea

împrejurări sunt de natură a contura o „speranță legitimă” a intimatului de a

se bucura de recunoașterea dreptului său la „bun”, din perspectiva art. 1

Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană, dată fiind practica bine

stabilită, consistentă a instanțelor naționale în sensul arătat; pe de altă

parte, soluțiile contradictorii ar afecta chiar principiul securității

circuitului juridic, în partea sa referitoare la securitatea jurisprudențială,

jurisprudență ce trebuie să aibă un anumit nivel de predictibilitate; atare

constatare se regăsește în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

în Cauza Beian I din 6 decembrie 2007 sau, mai recent, Cauza Ștefan și Ștef din

27 ianuarie 2009.

Nefondată

este și critica formulată cu privire la pretinsa omisiune a instanței de a

dispune obligarea reclamantului la restituirea despăgubirilor încasate cu

ocazia exproprierii.

Sub acest

aspect, corect s-a observat că o atare măsură nu putea fi dispusă în absența

unei cereri reconvenționale formulate de pârâtă având ca obiect o astfel de

pretenție, deoarece instanța este obligată să respecte limitele învestirii și

cadrul obiectiv stabilit de părți prin cererile formulate, astfel cum dispune art.

129 alin. (6) C. proc. civ. și principiul disponibilității părților în procesul

civil.

Susținerea

menționată și-ar fi găsit o rezolvare pozitivă în contextul unui temei juridic

al cererii din perspectiva Legii nr. 10/2001, din economia căreia reiese (art. 11,

de exemplu) voința legiuitorului de se rezolva prin același act (decizie/dispoziție

sau hotărâre judecătorească) și desocotirea părților între care poartă raportul

de restituire, iar regula fiind cuprinsă în legea specială ar fi fost

aplicabilă prioritar; or, prezenta cerere a fost întemeiată pe dispozițiile art.

111 C. proc. civ., astfel încât, se aplică normele generale de procedură,

conform principiului generalia specialibus non derogant.

Însă, nimic nu se

opune ca recurenta să promoveze o cerere de chemare în judecată prin care să

solicite restituirea despăgubirilor încasate de reclamant, în cadrul termenului

general de prescripție de 3 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii în

prezenta cauză, 7 aprilie 2009, data deciziei din apel.

În sfârșit, critica

privind cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate în apel de reclamant și

la care s-a dispus obligarea recurentei, reprezintă o chestiune ce ține de

atributul de apreciere al instanței de apel și care nu poate forma obiectul

unei evaluări în recurs, întrucât excede unei cenzuri de nelegalitate.

Având în vedere cele

arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul și se va dispune obligarea recurentei la

plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimat și în această etapă

procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta SC C.E.R. SA, împotriva deciziei civile nr. 118 din 7

aprilie 2009 a Curții de Apel Craiova, Secția I Civilă și pentru Cauze cu

Minori și de Familie.

Obligă pe recurentă

la 8.197,83 lei cheltuieli de judecată către intimatul – reclamant P.D.D.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 ianuarie 2010.