ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1666/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

9 iunie 2005, reclamanta C.J. A.S. SA a solicitat anularea raportului de

inspecție fiscală din 25 februarie 2005, a deciziei de impunere din 1 martie 2005 și a deciziei nr. 46 din 23 mai 2005, acte emise de pârâtul Consiliul

local al municipiului Piatra Neamț - D.T.I.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a susținut că sunt nelegale actele întocmite de pârât cu privire la

obligațiile sale de plată pentru perioada 1 mai 2003 – 31 decembrie 2004.

Reclamanta a contestat impozitul

pe clădiri în sumă de 1.417.313.000 lei și taxa pentru lipsa de folosință a

terenului în sumă de 40.183.200.000 lei, motivând că pârâtul a inclus nelegal

în baza de calcul a impozitului pe clădiri și construcții speciale care sunt

scutite de impozit prin efectul legii și a calculat taxa pentru lipsa de

folosință a unor terenuri ocupate în mod legal, pentru sistemele publice de

alimentare cu apă și de canalizare.

Curtea de Apel Bacău, secția

comercială și de contencios administrativ a pronunțat, sentința civilă nr. 77

din 4 aprilie 2006, prin care a admis în parte acțiunea, a anulat decizia nr. 46

din 23 mai 2005, decizia de impunere din 1 martie 2005 și raportul de inspecție

fiscală din 25 februarie 2005 întocmite de D.T.I. din cadrul Consiliului local

al municipiului Piatra – Neamț, obligând pârâtul să plătească reclamantei

cheltuieli de judecată în sumă de 1.408 lei.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că reclamanta nu datorează impozitul de clădiri în

sumă de 1.417.313.000 lei, care a fost calculat nelegal în anul 2005 pentru

următoarele construcții speciale scutite de impozit în mod expres prin

dispozițiile art. 250 pct. 11 C. fis.: conductele de alimentare cu apă,

racordurile pentru deviere rețele, canalizare menajeră, branșament apă, racord

canal, racord și branșament electric.

Instanța de fond a constatat

că reclamanta nu datorează nici taxa pentru lipsă de folosință teren în cuantum

de 40.183.200.000 lei, cu motivarea că terenul în suprafață de 133.044 mp. este

proprietatea Consiliului Județean Neamț și este ocupat legal de reclamantă, în

baza contractului de delegare a gestiunii prin concesionare directă a

serviciului public de alimentare cu apă și de canalizare.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat recurs pârâtul Consiliul local al municipiului Piatra Neamț - D.T.I.

și a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii și pe fond, respingerea acțiunii formulate de

reclamantă.

În motivele de recurs

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea atacată nu cuprinde considerentele pentru care au

fost înlăturate apărările formulate și probele administrate și este lipsită de

temei legal, pentru că nu au fost analizate dispozițiile legale din materia

impozitelor și taxelor locale.

În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a criticat hotărârea instanței de fond pentru aplicarea greșită a legii,

motivând că obligațiile fiscale au fost anulate față de dispozițiile H.G. nr. 1591/2002

și față de contractul prin care Consiliul Județean Neamț a concesionat

intimatei serviciul public de apă și canalizare, fără a se verifica dacă a fost

transmis și terenul aferent și dacă acesta se află în proprietatea

concedentului.

Recurentul a precizat că în

materie fiscală, prevalează dispozițiile Codului fiscal, ceea ce nu s-a

analizat în hotărârea atacată, considerându-se fără temei că intimata datorează

numai obligațiile fiscale pe care le-a recunoscut.

Din punct de vedere

procedural, s-a arătat că suplimentul de expertiză tehnică este lovit de

nulitate, pentru că a fost efectuat fără convocarea recurentului și că

suspendarea executării a fost nelegal dispusă la data de 6 decembrie 2005, fără

participarea procurorului la ședința de judecată. De asemenea, recurentul a

susținut că instanța de fond nu a făcut distincție între decizia de impunere

emisă în baza raportului de inspecție fiscală și cea emisă după depunerea

declarațiilor fiscale de către societate și nu a motivat obligația sa de a plăti

cheltuielile de judecată în sumă de 1.408 lei.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru

următoarele considerente:

Hotărârea instanței de fond

cuprinde, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., considerentele de fapt și de drept pentru care au fost respinse apărările formulate de recurentul –

pârât, precum și analiza completă a probelor administrate în cauză și a

legislației din materia taxelor și impozitelor locale.

Referitor la impozitul pe

clădiri aferent anului 2005, instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art.

250 pct. 11 C. fis., ale O.G. nr. 32/2002 privind organizarea și funcționarea

serviciilor publice de alimentare cu apă și de canalizare și ale H.G. nr. 1591/2002

privind aprobarea regulamentului cadru de organizare și funcționare a acestor

servicii, care prevăd scutirea de la impozitare a sistemelor publice de

alimentare cu apă și de canalizare.

Branșamentul și racordul la

clădiri (incinte) reprezintă părți componente ale acestor sisteme publice,

pentru care recurentul – pârât a stabilit nelegal obligația de plată a

impozitului pe clădiri în anul 2005. Fiind cuprinse în categoria construcțiilor

speciale scutite prin efectul legii de la plata impozitului pe clădiri, aceste

instalații sunt supuse aceluiași regim fiscal ca sistemele publice de

alimentare cu apă potabilă și de canalizare, astfel încât nu era necesar ca

intimata – reclamantă să îndeplinească procedura de avizare de către consiliul

local în vederea scutirii lor de la impozitare.

Referitor la taxa pentru

lipsă de folosință teren, instanța de fond a constatat corect că intimata –

reclamantă nu datorează sumele stabilite prin actele deduse judecății, întrucât

terenurile sunt proprietatea Consiliului Județean Neamț și sunt folosite în

baza contractului de delegare a gestiunii și concesionare aprobat prin

Hotărârea nr. 63 din 25 mai 2005 a Consiliului Județean Neamț.

Conform acestui contract,

sistemele publice de alimentare cu apă și de canalizare proprietate publică a

Județului Neamț au fost concesionate pe 25 ani companiei intimate, astfel încât

terenurile în suprafață de 133.044 mp. sunt ocupate legal și nu există temei

pentru plata taxei impuse de recurenta-pârâtă.

În recurs, s-a susținut

neîntemeiat că terenurile respective nu aparțin județului Neamț și că nu au

fost transmise în folosința intimatei prin contractul de concesiune.

În urma centralizării

inventarierii bunurilor din domeniul public al Județului Neamț și al unităților

administrativ-teritoriale din acest județ, s-a emis H.G. nr. 1356/2001 care în

anexa nr. 1 și următoarele, atestă că rețelele de aducțiune și distribuire a

apei din municipiul Piatra – Neamț aparțin domeniul public al județului Neamț.

Acțiunea prin care

recurentul – pârât a solicitat în temeiul art. 23 din Legea nr. 213/1998 să se

stabilească apartenența acestor bunuri la domeniul public al municipiului

Piatra – Neamț a fost respinsă ca nefondată prin sentința nr. 351 din 7 aprilie

2006 a Tribunalului Suceava, secția comercială și de contencios administrativ,

irevocabilă prin decizia civilă nr. 754/2006 pronunțată de Curtea de Apel

Suceava.

Sistemul public de

alimentare cu apă potabilă a fost definit în art. 3 pct. 3.30 din H.G. nr. 1591/2002

ca fiind „ansamblul construcțiilor și terenurilor, instalațiilor tehnologice,

echipamentelor funcționale și dotărilor specifice, prin care se realizează

serviciul public de alimentare cu apă”. În art. 3 pct. 3.31 din același act

normativ, sistemul de canalizare a fost definit ca fiind „ansamblul

construcțiilor și terenurilor aferente, instalațiilor tehnologice,

echipamentele funcționale și dotările specifice prin care se realizează

serviciul public de canalizare”.

De asemenea, în Legea nr. 213/1998

la pct. II din anexă s-a prevăzut că „rețelele de alimentare cu apă, precum și

stațiile de tratare cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente

acestora fac parte din domeniul public al județului”.

În conformitate cu aceste

prevederi legale, A.N.R.S.P.G.C. a comunicat intimatei – pârâte cu adresa din 19

decembrie 2005 că terenurile sunt parte componentă a sistemelor publice prin

intermediul cărora se realizează serviciile publice (inclusiv serviciul public

de alimentare cu apă și canalizare).

În consecință, terenurile

pentru care recurentul – pârât a stabilit obligația de plată a taxei pentru

lipsa de folosință nu sunt în patrimoniul municipiului Piatra – Neamț și nu

există temei legal pentru debitul în sumă de 40.183.200.000 lei.

Recurentul a invocat

neîntemeiat nulitatea suplimentului la raportul de expertiză, având în vedere

că răspunsul expertului la obiecțiuni nu impunea convocarea părților. Pentru

întocmirea acestui supliment nu a fost citată nici o parte, întrucât nu a fost

necesară o lucrare la fața locului, astfel încât nu se poate reține că au fost

încălcate prevederile art. 208 C. proc. civ.

Criticile aduse încheierii

din 20 decembrie 2005, prin care s-a dispus suspendarea executării actelor

administrative contestate nu pot fi examinate, întrucât recursul declarat

împotriva acestei încheieri a fost anulat ca netimbrat prin decizia nr. 1598/2006

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Referitor la confundarea

celor două decizii de impunere emise la data de 1 martie 2005, recurentul nu a

precizat dispozițiile legale care pretinde că ar fi fost încălcate de instanța

de fond și nici relevanța unei eventuale erori materiale, în condițiile în care

deciziile se referă la aceleași obligații fiscale.

Ultima critică din recurs

este de asemenea nefondată, constatându-se că instanța de fond a aplicat corect

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., obligând recurentul – pârât la plata

cheltuielilor de judecată, în calitatea sa de autoritate publică emitentă a

actelor administrative anulate. Această obligație de plată s-a întemeiat pe

culpa procesuală, stabilită ca o consecință a nelegalității actelor administrative

întocmite de recurentul – pârât.

Pentru considerentele

expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii

atacate, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamț – D.T.I., împotriva sentinței

civile nr. 77 din 4 aprilie 2006 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și

de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 martie 2007.