ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4832/2008
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4832/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin
sentința nr. 151 din 3 decembrie 2007 a Curții de Apel Bacău, secția
comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea în
contencios administrativ formulată de reclamanta SC P. SA împotriva pârâtei Consiliul
Local, Direcția de Taxe și Impozite a Municipiului Piatra-Neamț, astfel cum a
fost restrânsă, și în consecință s-a dispus anularea în tot a deciziei nr. 23
din 8 martie 2007, a deciziei de impunere nr. 3259D din 21 decembrie 2006 și a
raportului de inspecție fiscală nr. 32591D din 21 decembrie 2006, restituirea
către reclamantă a sumei de 3.537.281, 57 lei , s-a luat act de renunțarea
reclamantei la capătul de cerere privind despăgubirile pentru daunele cauzate
și s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanta a sumei de 5965 lei
reprezentând cheltuieli de judecată.
A
arătat curtea de apel, prin motivele hotărârii pronunțate, că obligația fiscală
stabilită în sarcina reclamantei cu titlu de preț minim pe concesiune ce a fost
calculată corespunzător suprafețelor de teren construite la sol pentru care nu
au fost prezentate acte de proprietate, de 1803, 32 mp și, respectiv, de
10.160, 42 m.p., este nelegală, întrucât deși potrivit dispozițiilor art. 4
alin. (1) din Legea nr. 219/1998, abrogată prin O.U.G. nr.34/2006 la 30 iunie
2006, redevența obținută prin concesionare se face venit la bugetele locale,
nerespectarea obligațiilor contractuale atrage - potrivit dispozițiilor art.37
din același act normativ - răspunderea contractuală a părții în culpă.
Folosirea unei suprafețe de teren fără încheierea contractului de concesiune
sau peste suprafața ce face obiectul contractului justifică îndreptățirea
pârâtei la valorificarea pretențiilor sale pe calea acțiunii în justiție, în
scopul reparării daunelor pricinuite, redevența izvorâtă din contractul de
concesiune neavând natura juridică a unei obligații fiscale ci a uneia
contractuale.
Taxa
de folosință teren a fost stabilită prin actele administrativ-fiscale
contestate pentru suprafețele de teren ocupate de către reclamantă fără
documente de proprietate. Pârâta a indicat ca temei legal al stabilirii acestei
taxe dispozițiile hotărârilor Consiliului Local al Municipiului Piatra Neamț
nr.194/2000, nr.185/2001, nr.240/2002, nr.232/2003, nr.189/2004 și nr.260/
2005, anexele acestor acte administrative indicând pentru perioada 2001-2003
prețurile de închiriere pentru diferite categorii de terenuri. Regimul juridic
al acestor prețuri nu poate fi asimilat cu cel al taxelor locale, ci reprezintă
numai un criteriu pentru calcularea pretențiilor formulate prin acțiunea în
justiție, pentru repararea pagubelor cauzate prin ocuparea fără drept de
terenuri din domeniul public sau privat al unității administrativ-teritoriale,
cu atât mai mult cu cât, din punct de vedere al naturii juridice, taxele
reprezintă plăți achitate de către persoanele fizice și/sau juridice pentru
anumite acte sau servicii îndeplinite/prestate - la cererea și în folosul
acestora - de către anumite instituții publice sau alte persoane asimilate acestora.
Caracterizându-se prin subiect plătitor al taxei precis determinat,
reprezentând o plată neechivalentă pentru actele, serviciile sau lucrările
prestate și o contribuție stabilită în sarcina contribuabilului cu scopul de a
asigura acoperirea în parte a cheltuielilor efectuate cu îndeplinirea sau
prestarea actelor, respectiv serviciilor solicitate, respectiv serviciilor
solicitate, taxele au un regim juridic distinct căruia nu îi poate fi asimilat
regimul juridic al ocupării terenului fără justificarea folosinței sau
proprietății. în acest din urmă caz, calea legală pentru recuperarea
prejudiciilor este acțiunea în justiție.
De altfel, s-a arătat, prin Codul fiscal intrat în vigoare la 1 ianuarie
2004, art.248 reglementând impozitele și taxele locale nu menționează și prețul
minim de concesiune ori taxa pentru lipsă folosință teren, iar dispozițiile
art.283 din Codul fiscal, reglementând alte taxe locale nu se referă la cele
reținute de pârâtă prin actele administrative contestate.
În
acest context, s-a mai subliniat, devin irelevante în cauză obiecțiunile la
raportul de expertiză administrat în cauză, obiecțiuni referitoare la
întinderea suprafețelor de teren ocupate de reclamantă la momentul redactării
raportului de inspecție fiscală.
Cât privește amenda contravențională, s-a constatat
de către instanța de fond că procesul-verbal de contravenție nr.325920 din 21
decembrie 2006, prin care a fost aplicată, a fost anulat prin sentința civilă
nr.568 din 12 februarie 2007 pronunțată de Judecătoria Piatra Neamț,
irevocabilă prin decizia civilă nr.263/RCA din 4 iunie 2007 a Tribunalului
Neamț. Pe de altă parte, s-a relevat că potrivit dispozițiilor art.37, 39 alin.
1 și 3 din Ordonanța Guvernului nr.2/2001, reprezintă titlu executoriu
procesul-verbal neatacat sau hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat
plângerea, executarea realizându-se conform prevederilor legale privind
executarea silită a creanțelor fiscale, fără a mai fi necesară întocmirea
deciziei de impunere în acest scop, care se emite în condițiile art.83-85 din
Codul de procedură fiscală.
În
raport de cele mai sus arătate, prima instanță a admis acțiunea reclamantei,
astfel cum a fost restrânsă, dispunând în consecință anularea în tot a deciziei
nr.23 din 8 martie 2007, a deciziei de impunere 32590D din 21 decembrie 2006 și
a raportului de inspecție fiscală 32591D din 21 decembrie 2006. In același
timp, în temeiul dispozițiilor art.117 alin.1 lit.a) din Codul de procedură
fiscală republicat (art.113 alin.1 lit.a) forma anterioară) s-a dispus restituirea
către reclamantă a sumei totale de 3.537.281, 57 lei executată, urmare
desființării titlului de creanță. In fine, în baza dispozițiilor art.274 C.
proc. civ., s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecata capătului de
cerere privind despăgubirile pentru daunele cauzate, iar în temeiul
prevederilor art.274 C. proc. civ. a fost obligată pârâta la plata în favoarea
reclamantei a sumei de 5965 lei reprezentând cheltuieli de judecată cu titlu de
timbru judiciar, taxă judiciară de timbru și onorariu expertiză.
Împotriva
sentinței pronunțate în primă instanță de Curtea de Apel Bacău - Secția
comercială, de contencios administrativ și fiscal au formulat recurs în termen
legal atât reclamanta SC P. SA cât și pârâtul Consiliul Local al Municipiului
Piatra Neamț – Direcția Taxe și Impozite, prin care s-a solicitat, de către
reclamantă, admiterea căii de atac și modificarea în parte a hotărârii atacate
în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei de 3.598.603, 57 lei în loc de
3.537.281, 57 lei, și, de către pârâtă, admiterea căii de atac, cu consecința,
în principal, a casării sentinței recurate și a trimiterii cauzei spre
rejudecare la aceeași instanță și, în subsidiar, a modificării sentinței
atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate de SC P.
SA (PECO Neamț).
A
învederat reclamanta-recurentă SC P. SA (PECO Neamț), prin motivele de recurs,
că deși prima instanță, în baza probatoriilor administrate, a admis în mod
corect acțiunea în contencios administrativ, astfel cum a fost restrânsă,
anulând pe cale de consecință în totalitate actele administrativ-fiscale
menționate, a dispus să fie restituită doar suma de 3.537.281,57 lei (RON) în
loc de suma de 3.598.603,57 lei (RON), care a fost reținută și încasată
integral de către pârâtă. Rezultă deci că pârâta, în urma anulării în
totalitate a actelor administrative și fiscale contestate, prin sentința civilă
criticată, a fost obligată să restituie reclamantei cu 61.322 lei mai puțin
față de suma reținută și încasată efectiv de 3.598.603,57 lei, ceea ce
reprezintă o îmbogățire fără justă cauză în dauna societății reclamante
recurente.
Într-adevăr, s-a precizat, în baza raportului de inspecție fiscală
nr.32591 D din 21 decembrie 2006 și a deciziei de impunere nr.32590D din 21
decembrie 2006, s-au stabilit în sarcina societății reclamante obligații
fiscale în sumă de 3.537.281,57 lei (RON), reprezentând taxă concesiune teren,
taxă lipsă folosință și amendă contravențională. Ori, s-a considerat de către
reclamanta recurentă că desființând în totalitate titlul de creanță contestat,
prima instanță trebuia să dispună restituirea sumei totale de 3.598.603,57 lei
(RON) executată integral prin poprire de către organul fiscal, această sumă
fiind solicitată de reclamantă pe parcursul litigiului, inclusiv prin
concluziile scrise înregistrate sub nr.1890/28 noiembrie 2007, depuse la
dosarul cauzei.
În consecință,
a solicitat reclamanta admiterea recursului așa cum a fost formulat,
modificarea în parte a sentinței civile nr.151 din 3 decembrie 2007, pronunțată
de Curtea de Apel Bacău – Secția comercială, de contencios administrativ și
fiscal în dosarul nr.657/32/2007, în sensul de a dispune restituirea către
societatea reclamantă de către pârâta Consiliul Local al Municipiului Piatra
Neamț – Direcția Taxe și Impozite, a sumei de 3.598.603,57 lei (RON) în loc de
3.537.281,57 lei, cu menținerea celorlalte dispoziții cuprinse în dispozitivul
sentinței menționate și cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată
suportate în recurs.
Recurentul-pârât Consiliul
Local al Municipiului Piatra Neamț – Direcția de Taxe și Impozite a arătat,
prin motivele de recurs, că prima instanță a respins în mod greșit excepția
nulității raportului de expertiză efectuat în cauză, în condițiile în care s-a
probat că nu s-a îndeplinit în cauză, în conformitate cu legea, procedura de
convocare a părților de către expert. Ori, s-a precizat, din acest punct de
vedere, că măsurătorile suprafețelor de teren obiect al expertizei au fost
realizate de către expertul Dragomirescu Lucian pe data de 20 septembrie 2007
în lipsa reprezentanților Consiliului Local al Municipiului Piatra Neamț, care
nu fuseseră convocați pentru această dată de expert. Prima instanță a respins
în mod greșit obiecțiunile formulate de către pârât la raportul de expertiză
efectuat în dosarul instanței de fond, întrucât aceste obiecțiuni aveau în
vedere stabilirea eronată de către expert a unei situații de fapt, anume a
suprafețelor de teren ocupate faptic de către reclamantă și nu o problemă de
drept, pe care instanța să o aibă în vedere cu ocazia pronunțării hotărârii.
Consecința admiterii obiecțiunilor pârâtului ar fi fost deci înlăturarea,
dincolo de orice dubiu, a valorii probatorii a raportului de expertiză de care
se prevala reclamantă, astfel că în aceste condiții obiecțiunile formulate de
pârât ar fi trebuit admise.
Pe
de altă parte, s-a reținut de către pârâtă că prima instanță de judecată în mod
greșit a apreciat că actele fiscale atacate ar fi nule prin raportare la
prevederile art.103 alin.3 din Codul de procedură fiscală. Or, în cauză nu au
fost încălcate dispozițiile art.103 alin.3 din Codul de procedură fiscală, în
realitate, nefiind vorba de o nouă inspecție fiscală ci
despre aceeași inspecție fiscală, având loc o singură impunere cu
referire la aceeași bază de
impozitare. Oricum, o eventuală încălcare a
acestor prevederi legale nu putea determina nulitatea raportului de inspecție
fiscală și a deciziei de impunere, aceste acte fiscale putând fi anulate numai
în măsura în care sumele reținute în sarcina reclamantei nu ar fi fost datorate
de aceasta sau numai într-unui dintre celelalte cazuri reglementate în Codul de
procedură fiscală ca determinând nulitatea actului fiscal.
Prima
instanță de judecată, s-a mai subliniat de către recurenta pârâtă, și-a depășit
competența și limitele investirii prin statuarea supra pretinsei nelegalității
a taxei aferente lipsei folosinței terenului și a prețului minim de concesiune;
astfel instanța de judecată de fond era investită să analizeze motivele de
nulitate a actelor fiscale atacate de reclamantă pe care aceasta le-a invocat,
mai întâi, prin contestația administrativă formulată, iar apoi, prin cererea de
chemare în judecată. Or, reclamanta nu a invocat ca motiv de nulitate a actelor
emise de către pârât, și motivul de nulitate reținut de către prima instanță;
mai mult decât atât, reclamanta era și decăzută din dreptul de a invoca noi
motive de nulitate a actelor atacate și nu își mai putea completa cauza cererii
de chemare în judecată după prima zi de înfățișare; de asemenea, instanța de
fond nu a ținut cont de faptul că expirarea termenelor de decădere în cadrul
cărora putea fi formulată contestația împotriva actelor fiscale și respectiv
acțiunea în justiție împotriva actelor fiscale antrenează imposibilitatea valorificării
unor noi critici împotriva acestor acte. în aceste condiții, instanța de fond
nu avea nici un temei pentru a reține un motiv de nulitate a actelor fiscale pe
care reclamant nu l-a invocat și nu putea să-l invoce. Mai mult decât atât,
motivul de nulitate a actelor fiscale se referă la nelegalitatea unor taxe
stabilite prin hotărâri ale pârâtului, iar această nelegalitate instanța de
judecată nu era competentă să o stabilească.
S-a mai învederat că instanța de fond a apreciat în mod greșit faptul că
taxa aferentă lipsei folosinței terenului stabilită în sarcina reclamantei nu
ar fi legală, întrucât în realitate taxa aferentă lipsei folosinței
terenurilor, aplicată reclamantei, nu este însă reprezentată de „prețul de
închiriere pentru terenuri” menționat în hotărârile pârâtului ci de „prețul
pentru lisa de folosință a terenurilor/ prețul pentru ocuparea terenurilor fără
forme legale (lipsă folosință)” stabilit prin aceleași hotărâri cu două
subcategorii; ,,a) pentru terenuri ocupate de construcții; b) pentru terenuri
libere de construcții”. Legiuitorul a recunoscut posibilitatea consiliilor
locale de reglementare a unor taxe aferente ocupării terenurilor în sarcina
tuturor celorlalte categorii de persoane, inclusiv a unor alte categorii de
concesionari de servicii publice.
Pe
de altă parte, s-a relevat că instanța de fond a considerat în mod greșit
faptul că prețul minim de concesiune nu ar fi fost stabilit de către pârât în
sarcina reclamantei; reclamanta a luat în concesiune unele terenuri de la pârât
în vederea edificării, pe acestea, a anumitor construcții. Realizarea
construcțiilor a implicat extinderea obiectului contractului de concesiune cu
suprafața acestora - și, pe cale de consecință, extinderea cuantumului
redevenței datorate de reclamantă în mod corespunzător. Redevența nu a fost
achitată de către reclamantă astfel că în mod firesc pârâtul a stabilit, prin
actele atacate, obligația reclamantei de a achita această sumă; mai mult,
veniturile din concesiuni sunt stabilite și executate silit prin procedura
reglementată în Codul de procedură fiscală (în condițiile art.1, art.2, art.21
alin.2, art.83 și art.122), și ele nu se supun prevederilor legislației
comerciale. Așadar, stabilirea tuturor veniturilor bugetare se realizează prin
procedura reglementată în Codul de procedură fiscală; în mod special, cât
privește sumele datorate în temeiul contractelor de concesiune sunt incidente
dispozițiile art.83 alin.1 litera b) din codul menționat, stabilirea lor
realizându-se prin decizie emisă de organul fiscal. Această decizie are valoarea
de „titlu de creanță” în sensul art.108 alin.3 din Codul de procedură fiscală
și devine titlu executoriu, permițând executarea silită a obligației pe care o
individualizează în condițiile art.137 alin.2 și art.108 alin.2 din Codul de
procedură fiscală.
Prima
instanță de judecată a procedat în mod nelegal când a anulat actele fiscale
atacate pe motiv că prețul minim de concesiune a fost executat conform
procedurii reglementate în Codul de procedură fiscală. Cererea reclamantei de
restituire a sumelor executate în temeiul actelor atacate are caracterul unei
cereri accesorii în raport cu cererea de anulare a acestor acte; pe cale de
consecință, decizia care se va pronunța cu privire la cererea de restituire a
acestor sume va fi determinată de decizia care se va pronunța cu privire la
cererea de anulare a actelor atacate; casarea soluției primei instanțe de
judecată de admitere a cererii sau modificarea soluției în sensul respingerii
sale.
Recursurile
sunt nefondate.
În
cauză, prin raportul de inspecție fiscală încheiat la data de 18 decembrie 2006
de funcționari din cadrul Direcției de taxe și impozite a Consiliului local al
municipiului Piatra Neamț – care a avut în vedere intervalul 1 ianuarie 2001 -
15 decembrie 2006 – s-a stabilit, în sarcina contribuabilului SC P. SA -
Sucursala PECO Neamț, obligații fiscale reprezentând preț minim de concesiune
și taxa lipsă folosință teren pentru perioada 2001-2006, după cum urmează; suma
de 347.121, 35 lei (RON) cu titlu de taxă lipsă folosință teren plus accesorii
în sumă de 283.828 lei (RON), din care 249.440 lei (RON) majorări și 34.388 lei
(RON) penalități și, respectiv, 1.547.305,22 lei (RON) cu titlu de preț minim
de concesiune plus accesorii în sumă de 1.354.027 lei (RON), din care 1.182.691
lei (RON) majorări și 171.336 lei (RON) penalități. S-a reținut, prin același
raport de inspecție fiscală, că au fost încălcate prevederile Hotărârilor
Consiliului local al municipiului Piatra Neamț nr.194 din 31 octombrie 2000,
nr.185 din 11 octombrie 2001, nr.240 din 20 decembrie 2002, nr.232 din 18
decembrie 2003, nr.189 din 23 decembrie
2004
și nr.260 din 13 octombrie 2005, precum și dispozițiile art.256 alin.3, art.267
alin 5
din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal și ale art.73 alin.3
din Hotărârea Guvernului nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de
aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările ulterioare.
Ulterior, prin decizia nr.32590D din 21 decembrie
2006 întocmită de Consiliul local al municipiului Piatra Neamț - Direcția de
impozite și taxe (Activitatea de inspecție fiscală), înregistrată sub nr.5863
din 21 decembrie 2006 la reclamanta S.C. PELROM SA – Sucursala PECO Neamț, s-a
procedat la impunerea reclamantei, pe baza raportului de inspecție fiscală sus
menționat, cu obligații fiscale suplimentare în sumă totală de 3.537.281,57 lei
(RON), din care 2.901.332, 22 lei (RON) reprezintă preț minim concesiune,
inclusiv obligațiile fiscale accesorii aferente acesteia (dobânzi și
penalități), 630.949, 35 lei (RON) reprezintă taxă lipsă folosință teren,
inclusiv obligațiile fiscale accesorii acesteia (dobânzi și penalități), și
5.000 lei (RON) reprezintă amendă contravențională aplicată prin procesul
verbal de constatare a contravenției nr.325.920 din 21 decembrie 2006 încheiat
de Direcția de taxe și impozite din cadrul Consiliului local al municipiului
Piatra Neamț.
Contestația formulată de reclamantă, pe cale administrativă, împotriva
deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală care a stat la baza
acesteia a fost respinsă ca neîntemeiată prin decizia nr.23 din 8 martie 2007 a
Direcției de impozite și taxe a Consiliului local al municipiului Piatra Neamț.
Instanța
de fond, se reține, si-a întemeiat soluția de admitere a acțiunii în contencios
administrativ formulată de reclamantă și de anulare în tot a deciziei nr.23 din
8 martie 2007, a deciziei de impunere nr.32590D din 21 decembrie 2006 și a
raportului de inspecție fiscală nr.32591D din 21 decembrie 2006 pe
considerentul că obligația fiscală stabilită în sarcina reclamantei cu titlu de
preț minim de concesiune, pentru suprafețele de teren construite la sol pentru
care nu au fost prezentate acte de proprietate, este nelegală, în condițiile în
care redevența izvorâtă din contractul de concesiune nu are natura juridică a
unei obligații fiscale ci are o natură contractuală. Cât privește taxa de lipsă
folosință teren, stabilită prin actele administrativ-fiscale contestate pentru
suprafețele de teren ocupate de către reclamantă fără documente de proprietate,
s-a învederat de către prima instanță că prețurile de închiriere pentru
diferite categorii de terenuri, trecute în anexele la hotărârile consiliului
local care constituie temeiul legal al stabilirii acestei taxe, nu pot fi
asimilate cu cel al taxelor locale, ci reprezintă numai un criteriu pentru
calcularea pretențiilor formulate prin acțiune în justiție, pentru repararea
pagubelor cauzate prin ocuparea fără drept a terenurilor din domeniul public
sau privat al unității administrativ - teritoriale. In fine, referitor la
amenda contravențională de 5000 lei (RON), s-a subliniat că sunt incidente
dispozițiile art.39 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 privind
regimul juridic al contravențiilor coroborate cu prevederile art.137 alin. 7
din Ordonanța Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, astfel
că nu era necesară întocmirea deciziei de impunere.
Examinând
hotărârea recurate prin prisma motivelor de fapt și de drept reținute de
instanța de fond, se constată că aceasta este temeinică și legală. Într-adevăr,
cum a observat în mod întemeiat și prima instanță, față de prevederile legale
în materia taxelor și impozitelor locale, aplicabile în perioada anilor
2001-2006 pentru care s-au calculat în sarcina reclamantei obligații fiscale
suplimentare, anume cele cuprinse în Legea nr.27/1994 privind impozitele și
taxele locale, cu modificările și completările ulterioare, în Ordonanța
Guvernului nr.36/2002 privind impozitele și taxele locale, cu modificările și
completările ulterioare, în Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal al României,
în Legea nr.219/ 2008 privind regimul concesiunilor, cu modificările și
completările ulterioare, precum și în O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea
contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări
publice și a contractelor de concesiune de servicii, în mod nelegal recurentul
a stabilit, în sarcina contribuabilului SC P. SA, sucursala P. Neamț, prin
raportul de inspecție fiscală încheiat la data de 18 decembrie 2006 și prin
decizia de impunere nr. 32590D emisă la data de 21 decembrie 2006 de către
Direcția de taxe și impozite a Consiliului local al municipiului Piatra Neamț,
obligații fiscale suplimentare constând în taxa de lipsă folosință teren și,
respectiv, preț minim de concesiune.
Sub
aspectul taxei de lipsă folosință teren, se constată că anexele Hotărârilor
Consiliului Local al Municipiului Piatra Neamț nr. 194/2000, nr. 185/2001, nr. 240/2002
și nr. 232/2003, fac referire, pentru perioada anilor 2001-2003, la prețurile
de închiriere pentru diferite categorii de terenuri, dar regimul juridic al
acestor prețuri, în mod neîndoielnic, nu poate fi asimilat cu cel al taxelor
locale, care reprezintă în esență plăți efectuate la bugetul unității
administrativ-teritoriale, de persoane fizice sau juridice, pentru anumite acte
sau servicii îndeplinite (prestate), la cererea și în folosul acestora, de
către anumite instituții publice. Ele reprezintă, cum s-a precizat, doar un
eventual criteriu, în cadrul unei acțiuni în justiție, pentru stabilirea și
calcularea valorii patrimoniale a prejudiciului suportat de recurentă prin
ocuparea nelegală, de către diferite persoane juridice sau fizice, a
terenurilor din domeniul public sau privat al unității
administrativ-teritoriale. Nelegalitatea stabilirii unei taxe locale constând în
lipsa folosință teren este indiscutabilă după intrarea în vigoare, la 1
ianuarie 2004, a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, o asemenea concluzie
rezultând logic din coroborarea dispozițiilor art. 248 (care enumera impozitele
și taxele locale) și art. 283 (care precizează domeniile în care consiliile
locale sau consiliile județene pot institui alte taxe locale) din acest act
normativ.
Cât privește obligația fiscală constând în prețul minim de concesiune,
se constată de asemenea că în mod nelegal prin decizia de impunere s-a stabilit
în sarcina reclamantei obligația de plată în favoarea bugetului local al
municipiului Piatra Neamț a sumei totale de 2.901.332, 22 lei (RON) cu acest
titlu, întrucât redevența, ca modalitate de plată a concesiunii, nu are nici ea
natura juridică a unei taxe locale. Chiar dacă, potrivit prevederilor art. 4
alin. (1) din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, având incidență
în cauză, redevența obținută prin concesionare se face venit la bugetul de stat
sau, după caz, la bugetele locale, stabilirea și executarea acesteia nu se face
potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, întrucât conform
dispozițiilor art. 37 din același act normativ mai sus menționat nerespectarea
de către părțile contractante a obligațiilor cuprinse în contractul de
concesiune atrage răspunderea contractuală a părții în culpă. Mai mult,
contractul de concesiune fiind un contract administrativ, erau pe deplin
aplicabile, în speță, dispozițiile art. 7 alin. (2) și art. 18 alin. (4) din
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în forma în vigoare la data
încheierii actelor administrativ fiscale contestate și la data introducerii
acțiunii în justiție, fiind de competența exclusivă a instanței de contencios
administrativ, în lipsa unei rezolvări amiabile în cadrul procedurii prealabile
prevăzute de art. 7 din lege, soluționarea oricăror fel de litigii legate de
aplicarea și executarea contractului administrativ, deci inclusiv al litigiilor
referitoare la plata redevenței.
Susținerea
recurentului Consiliul Local al Municipiului Piatra-Neamț, în sensul depășirii
de către instanța de fond a limitelor investirii prin statuarea asupra
pretinsei nelegalități a taxei aferente lipsei folosinței terenului și a
prețului minim de concesiune, nu este întemeiată, întrucât din examinarea
conținutului atât a contestației administrative cât și a acțiunii în contencios
administrativ rezultă că reclamanta a solicitat anularea actelor administrative
atacate ca fiind abuzive, nelegale și neîntemeiate, arătând totodată că sumele
stabilită în sarcina acesteia cu titlu de taxa de lipsă folosință teren și preț
minim de concesiune sunt stabilite în mod abuziv, cu exces de putere. Pe cale
de consecință, prima instanță a examinat legalitatea modului de stabilire în
sarcina reclamantei, prin raportul de inspecție fiscală și prin decizia de
impunere, a obligațiilor fiscale suplimentare și a concluzionat, în mod
întemeiat, că acestea sunt nelegale.
În
raport de motivele de nelegalitate a actelor administrative contestate,
reținute de prima instanță și confirmate de instanța de recurs, potrivit celor
mai sus arătate, nu se mai impune examinarea celorlalte motive invocate în
cererea de recurs a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamț,
datorită lipsei de relevanță.
În
cauză, recurs împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a declarat și
reclamanta SC P. SA (P. Neamț), solicitându-se modificarea hotărârii atacate în
sensul de a se dispune obligarea pârâtului Consiliului Local al Municipiului
Piatra Neamț la restituirea sumei de 3.598.603, 57 lei reținută și încasată
integral, și nu numai a sumei de 3.537.281,57 lei cât s-a obligat prin
sentință. Motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, prima instanță
pronunțându-se asupra obiectului cererii de chemare în judecată, în limitele
indicate de reclamantă, potrivit celor prescrise de dispozițiile art. 129 alin.
(6) C. proc. civ. Mărirea câtimii obiectului cererii, de la 3.537.281,57 lei
cât reprezenta cuantumul total al obligațiilor fiscale stabilite prin actul de
impunere fiscală atacat la 3.598.603, 57 lei cât reprezintă, potrivit
susținerilor reclamantei, suma totală reținută și încasată de pârâtă în baza
actelor administrative atacate, s-a realizat în mod neprocedural, cu
nerespectarea principiului contradictorialității, prin concluziile scrise
depuse după închiderea dezbaterilor înaintea instanței de fond și înainte de
pronunțarea hotărârii, astfel că în mod legal prima instanță nu s-a pronunțat
asupra cererii de majorare a pretențiilor.
În raport de cele mai sus arătate, se apreciază că hotărârea atacată
este legală și că motivele de recurs invocate în cauză sunt neîntemeiate,
astfel că se va dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc.
civ., respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de reclamanta SC P. SA
(P. Neamț) și de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamț, Direcția
de Taxe și Impozite, împotriva sentinței civile nr. 151 din 3 decembrie 2007 a
Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de SC P. SA
(P. NEAMȚ) și de Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamț, Direcția Taxe și
Impozite împotriva sentinței civile nr. 151 din 3 decembrie 2007 a Curții de
Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca
nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 22
decembrie 2008.