ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4832/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 151 din 3 decembrie 2007 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC P. SA împotriva pârâtei Consiliul Local, Direcția de Taxe și Impozite a Municipiului Piatra-Neamț, astfel cum a fost restrânsă, și în consecință s-a dispus anularea în tot a deciziei nr. 23 din 8 martie 2007, a deciziei de impunere nr. 3259D din 21 decembrie 2006 și a raportului de inspecție fiscală nr. 32591D din 21 decembrie 2006, restituirea către reclamantă a sumei de 3.537.281, 57 lei , s-a luat act de renunțarea reclamantei la capătul de cerere privind despăgubirile pentru daunele cauzate și s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanta a sumei de 5965 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

A arătat curtea de apel, prin motivele hotărârii pronunțate, că obligația fiscală stabilită în sarcina reclamantei cu titlu de preț minim pe concesiune ce a fost calculată corespunzător suprafețelor de teren construite la sol pentru care nu au fost prezentate acte de proprietate, de 1803, 32 mp și, respectiv, de 10.160, 42 m.p., este nelegală, întrucât deși potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 219/1998, abrogată prin O.U.G. nr.34/2006 la 30 iunie 2006, redevența obținută prin concesionare se face venit la bugetele locale, nerespectarea obligațiilor contractuale atrage - potrivit dispozițiilor art.37 din același act normativ - răspunderea contractuală a părții în culpă.

Folosirea unei suprafețe de teren fără încheierea contractului de concesiune sau peste suprafața ce face obiectul contractului justifică îndreptățirea pârâtei la valorificarea pretențiilor sale pe calea acțiunii în justiție, în scopul reparării daunelor pricinuite, redevența izvorâtă din contractul de concesiune neavând natura juridică a unei obligații fiscale ci a uneia contractuale. Taxa de folosință teren a fost stabilită prin actele administrativ-fiscale contestate pentru suprafețele de teren ocupate de către reclamantă fără documente de proprietate. Pârâta a indicat ca temei legal al stabilirii acestei taxe dispozițiile hotărârilor Consiliului Local al Municipiului Piatra Neamț nr.194/2000, nr.185/2001, nr.240/2002, nr.232/2003, nr.189/2004 și nr.260/ 2005, anexele acestor acte administrative indicând pentru perioada 2001-2003 prețurile de închiriere pentru diferite categorii de terenuri.

Regimul juridic al acestor prețuri nu poate fi asimilat cu cel al taxelor locale, ci reprezintă numai un criteriu pentru calcularea pretențiilor formulate prin acțiunea în justiție, pentru repararea pagubelor cauzate prin ocuparea fără drept de terenuri din domeniul public sau privat al unității administrativ-teritoriale, cu atât mai mult cu cât, din punct de vedere al naturii juridice, taxele reprezintă plăți achitate de către persoanele fizice și/sau juridice pentru anumite acte sau servicii îndeplinite/prestate - la cererea și în folosul acestora - de către anumite instituții publice sau alte persoane asimilate acestora.

Caracterizându-se prin subiect plătitor al taxei precis determinat, reprezentând o plată neechivalentă pentru actele, serviciile sau lucrările prestate și o contribuție stabilită în sarcina contribuabilului cu scopul de a asigura acoperirea în parte a cheltuielilor efectuate cu îndeplinirea sau prestarea actelor, respectiv serviciilor solicitate, respectiv serviciilor solicitate, taxele au un regim juridic distinct căruia nu îi poate fi asimilat regimul juridic al ocupării terenului fără justificarea folosinței sau proprietății. în acest din urmă caz, calea legală pentru recuperarea prejudiciilor este acțiunea în justiție.

De altfel, s-a arătat, prin Codul fiscal intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, art.248 reglementând impozitele și taxele locale nu menționează și prețul minim de concesiune ori taxa pentru lipsă folosință teren, iar dispozițiile art.283 din Codul fiscal, reglementând alte taxe locale nu se referă la cele reținute de pârâtă prin actele administrative contestate. În acest context, s-a mai subliniat, devin irelevante în cauză obiecțiunile la raportul de expertiză administrat în cauză, obiecțiuni referitoare la întinderea suprafețelor de teren ocupate de reclamantă la momentul redactării raportului de inspecție fiscală.

Cât privește amenda contravențională, s-a constatat de către instanța de fond că procesul-verbal de contravenție nr.325920 din 21 decembrie 2006, prin care a fost aplicată, a fost anulat prin sentința civilă nr.568 din 12 februarie 2007 pronunțată de Judecătoria Piatra Neamț, irevocabilă prin decizia civilă nr.263/RCA din 4 iunie 2007 a Tribunalului Neamț. Pe de altă parte, s-a relevat că potrivit dispozițiilor art.37, 39 alin. 1 și 3 din Ordonanța Guvernului nr.2/2001, reprezintă titlu executoriu procesul-verbal neatacat sau hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat plângerea, executarea realizându-se conform prevederilor legale privind executarea silită a creanțelor fiscale, fără a mai fi necesară întocmirea deciziei de impunere în acest scop, care se emite în condițiile art.83-85 din Codul de procedură fiscală.

În raport de cele mai sus arătate, prima instanță a admis acțiunea reclamantei, astfel cum a fost restrânsă, dispunând în consecință anularea în tot a deciziei nr.23 din 8 martie 2007, a deciziei de impunere 32590D din 21 decembrie 2006 și a raportului de inspecție fiscală 32591D din 21 decembrie 2006. In același timp, în temeiul dispozițiilor art.117 alin.1 lit.a) din Codul de procedură fiscală republicat (art.113 alin.1 lit.a) forma anterioară) s-a dispus restituirea către reclamantă a sumei totale de 3.537.281, 57 lei executată, urmare desființării titlului de creanță. In fine, în baza dispozițiilor art.274 C. proc. civ., s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecata capătului de cerere privind despăgubirile pentru daunele cauzate, iar în temeiul prevederilor art.274 C. proc.

civ. a fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 5965 lei reprezentând cheltuieli de judecată cu titlu de timbru judiciar, taxă judiciară de timbru și onorariu expertiză.

Împotriva sentinței pronunțate în primă instanță de Curtea de Apel Bacău - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal au formulat recurs în termen legal atât reclamanta SC P. SA cât și pârâtul Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamț – Direcția Taxe și Impozite, prin care s-a solicitat, de către reclamantă, admiterea căii de atac și modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei de 3.598.603, 57 lei în loc de 3.537.281, 57 lei, și, de către pârâtă, admiterea căii de atac, cu consecința, în principal, a casării sentinței recurate și a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță și, în subsidiar, a modificării sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate de SC P. SA (PECO Neamț).

A învederat reclamanta-recurentă SC P. SA (PECO Neamț), prin motivele de recurs, că deși prima instanță, în baza probatoriilor administrate, a admis în mod corect acțiunea în contencios administrativ, astfel cum a fost restrânsă, anulând pe cale de consecință în totalitate actele administrativ-fiscale menționate, a dispus să fie restituită doar suma de 3.537.281,57 lei (RON) în loc de suma de 3.598.603,57 lei (RON), care a fost reținută și încasată integral de către pârâtă. Rezultă deci că pârâta, în urma anulării în totalitate a actelor administrative și fiscale contestate, prin sentința civilă criticată, a fost obligată să restituie reclamantei cu 61.322 lei mai puțin față de suma reținută și încasată efectiv de 3.598.603,57 lei, ceea ce reprezintă o îmbogățire fără justă cauză în dauna societății reclamante recurente.

Într-adevăr, s-a precizat, în baza raportului de inspecție fiscală nr.32591 D din 21 decembrie 2006 și a deciziei de impunere nr.32590D din 21 decembrie 2006, s-au stabilit în sarcina societății reclamante obligații fiscale în sumă de 3.537.281,57 lei (RON), reprezentând taxă concesiune teren, taxă lipsă folosință și amendă contravențională. Ori, s-a considerat de către reclamanta recurentă că desființând în totalitate titlul de creanță contestat, prima instanță trebuia să dispună restituirea sumei totale de 3.598.603,57 lei (RON) executată integral prin poprire de către organul fiscal, această sumă fiind solicitată de reclamantă pe parcursul litigiului, inclusiv prin concluziile scrise înregistrate sub nr.1890/28 noiembrie 2007, depuse la dosarul cauzei.

În consecință, a solicitat reclamanta admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței civile nr.151 din 3 decembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr.657/32/2007, în sensul de a dispune restituirea către societatea reclamantă de către pârâta Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamț – Direcția Taxe și Impozite, a sumei de 3.598.603,57 lei (RON) în loc de 3.537.281,57 lei, cu menținerea celorlalte dispoziții cuprinse în dispozitivul sentinței menționate și cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată suportate în recurs.

Recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamț – Direcția de Taxe și Impozite a arătat, prin motivele de recurs, că prima instanță a respins în mod greșit excepția nulității raportului de expertiză efectuat în cauză, în condițiile în care s-a probat că nu s-a îndeplinit în cauză, în conformitate cu legea, procedura de convocare a părților de către expert. Ori, s-a precizat, din acest punct de vedere, că măsurătorile suprafețelor de teren obiect al expertizei au fost realizate de către expertul Dragomirescu Lucian pe data de 20 septembrie 2007 în lipsa reprezentanților Consiliului Local al Municipiului Piatra Neamț, care nu fuseseră convocați pentru această dată de expert.

Prima instanță a respins în mod greșit obiecțiunile formulate de către pârât la raportul de expertiză efectuat în dosarul instanței de fond, întrucât aceste obiecțiuni aveau în vedere stabilirea eronată de către expert a unei situații de fapt, anume a suprafețelor de teren ocupate faptic de către reclamantă și nu o problemă de drept, pe care instanța să o aibă în vedere cu ocazia pronunțării hotărârii. Consecința admiterii obiecțiunilor pârâtului ar fi fost deci înlăturarea, dincolo de orice dubiu, a valorii probatorii a raportului de expertiză de care se prevala reclamantă, astfel că în aceste condiții obiecțiunile formulate de pârât ar fi trebuit admise. Pe de altă parte, s-a reținut de către pârâtă că prima instanță de judecată în mod greșit a apreciat că actele fiscale atacate ar fi nule prin raportare la prevederile art.103 alin.3 din Codul de procedură fiscală.

Or, în cauză nu au fost încălcate dispozițiile art.103 alin.3 din Codul de procedură fiscală, în realitate, nefiind vorba de o nouă inspecție fiscală ci despre aceeași inspecție fiscală, având loc o singură impunere cu referire la aceeași bază de impozitare. Oricum, o eventuală încălcare a acestor prevederi legale nu putea determina nulitatea raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere, aceste acte fiscale putând fi anulate numai în măsura în care sumele reținute în sarcina reclamantei nu ar fi fost datorate de aceasta sau numai într-unui dintre celelalte cazuri reglementate în Codul de procedură fiscală ca determinând nulitatea actului fiscal.

Prima instanță de judecată, s-a mai subliniat de către recurenta pârâtă, și-a depășit competența și limitele investirii prin statuarea supra pretinsei nelegalității a taxei aferente lipsei folosinței terenului și a prețului minim de concesiune; astfel instanța de judecată de fond era investită să analizeze motivele de nulitate a actelor fiscale atacate de reclamantă pe care aceasta le-a invocat, mai întâi, prin contestația administrativă formulată, iar apoi, prin cererea de chemare în judecată.

Or, reclamanta nu a invocat ca motiv de nulitate a actelor emise de către pârât, și motivul de nulitate reținut de către prima instanță; mai mult decât atât, reclamanta era și decăzută din dreptul de a invoca noi motive de nulitate a actelor atacate și nu își mai putea completa cauza cererii de chemare în judecată după prima zi de înfățișare; de asemenea, instanța de fond nu a ținut cont de faptul că expirarea termenelor de decădere în cadrul cărora putea fi formulată contestația împotriva actelor fiscale și respectiv acțiunea în justiție împotriva actelor fiscale antrenează imposibilitatea valorificării unor noi critici împotriva acestor acte. în aceste condiții, instanța de fond nu avea nici un temei pentru a reține un motiv de nulitate a actelor fiscale pe care reclamant nu l-a invocat și nu putea să-l invoce.

Mai mult decât atât, motivul de nulitate a actelor fiscale se referă la nelegalitatea unor taxe stabilite prin hotărâri ale pârâtului, iar această nelegalitate instanța de judecată nu era competentă să o stabilească. S-a mai învederat că instanța de fond a apreciat în mod greșit faptul că taxa aferentă lipsei folosinței terenului stabilită în sarcina reclamantei nu ar fi legală, întrucât în realitate taxa aferentă lipsei folosinței terenurilor, aplicată reclamantei, nu este însă reprezentată de „prețul de închiriere pentru terenuri” menționat în hotărârile pârâtului ci de „prețul pentru lisa de folosință a terenurilor/ prețul pentru ocuparea terenurilor fără forme legale (lipsă folosință)” stabilit prin aceleași hotărâri cu două subcategorii; ,,a) pentru terenuri ocupate de construcții; b) pentru terenuri libere de construcții”.

Legiuitorul a recunoscut posibilitatea consiliilor locale de reglementare a unor taxe aferente ocupării terenurilor în sarcina tuturor celorlalte categorii de persoane, inclusiv a unor alte categorii de concesionari de servicii publice. Pe de altă parte, s-a relevat că instanța de fond a considerat în mod greșit faptul că prețul minim de concesiune nu ar fi fost stabilit de către pârât în sarcina reclamantei; reclamanta a luat în concesiune unele terenuri de la pârât în vederea edificării, pe acestea, a anumitor construcții. Realizarea construcțiilor a implicat extinderea obiectului contractului de concesiune cu suprafața acestora - și, pe cale de consecință, extinderea cuantumului redevenței datorate de reclamantă în mod corespunzător.

Redevența nu a fost achitată de către reclamantă astfel că în mod firesc pârâtul a stabilit, prin actele atacate, obligația reclamantei de a achita această sumă; mai mult, veniturile din concesiuni sunt stabilite și executate silit prin procedura reglementată în Codul de procedură fiscală (în condițiile art.1, art.2, art.21 alin.2, art.83 și art.122), și ele nu se supun prevederilor legislației comerciale. Așadar, stabilirea tuturor veniturilor bugetare se realizează prin procedura reglementată în Codul de procedură fiscală; în mod special, cât privește sumele datorate în temeiul contractelor de concesiune sunt incidente dispozițiile art.83 alin.1 litera b) din codul menționat, stabilirea lor realizându-se prin decizie emisă de organul fiscal.

Această decizie are valoarea de „titlu de creanță” în sensul art.108 alin.3 din Codul de procedură fiscală și devine titlu executoriu, permițând executarea silită a obligației pe care o individualizează în condițiile art.137 alin.2 și art.108 alin.2 din Codul de procedură fiscală. Prima instanță de judecată a procedat în mod nelegal când a anulat actele fiscale atacate pe motiv că prețul minim de concesiune a fost executat conform procedurii reglementate în Codul de procedură fiscală. Cererea reclamantei de restituire a sumelor executate în temeiul actelor atacate are caracterul unei cereri accesorii în raport cu cererea de anulare a acestor acte; pe cale de consecință, decizia care se va pronunța cu privire la cererea de restituire a acestor sume va fi determinată de decizia care se va pronunța cu privire la cererea de anulare a actelor atacate; casarea soluției primei instanțe de judecată de admitere a cererii sau modificarea soluției în sensul respingerii sale.

Recursurile sunt nefondate. În cauză, prin raportul de inspecție fiscală încheiat la data de 18 decembrie 2006 de funcționari din cadrul Direcției de taxe și impozite a Consiliului local al municipiului Piatra Neamț – care a avut în vedere intervalul 1 ianuarie 2001 - 15 decembrie 2006 – s-a stabilit, în sarcina contribuabilului SC P. SA - Sucursala PECO Neamț, obligații fiscale reprezentând preț minim de concesiune și taxa lipsă folosință teren pentru perioada 2001-2006, după cum urmează; suma de 347.121, 35 lei (RON) cu titlu de taxă lipsă folosință teren plus accesorii în sumă de 283.828 lei (RON), din care 249.440 lei (RON) majorări și 34.388 lei (RON) penalități și, respectiv, 1.547.305,22 lei (RON) cu titlu de preț minim de concesiune plus accesorii în sumă de 1.354.027 lei (RON), din care 1.182.691 lei (RON) majorări și 171.336 lei (RON) penalități.

S-a reținut, prin același raport de inspecție fiscală, că au fost încălcate prevederile Hotărârilor Consiliului local al municipiului Piatra Neamț nr.194 din 31 octombrie 2000, nr.185 din 11 octombrie 2001, nr.240 din 20 decembrie 2002, nr.232 din 18 decembrie 2003, nr.189 din 23 decembrie 2004 și nr.260 din 13 octombrie 2005, precum și dispozițiile art.256 alin.3, art.267 alin 5 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal și ale art.73 alin.3 din Hotărârea Guvernului nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările ulterioare. Ulterior, prin decizia nr.32590D din 21 decembrie 2006 întocmită de Consiliul local al municipiului Piatra Neamț - Direcția de impozite și taxe (Activitatea de inspecție fiscală), înregistrată sub nr.5863 din 21 decembrie 2006 la reclamanta S.C.

PELROM SA – Sucursala PECO Neamț, s-a procedat la impunerea reclamantei, pe baza raportului de inspecție fiscală sus menționat, cu obligații fiscale suplimentare în sumă totală de 3.537.281,57 lei (RON), din care 2.901.332, 22 lei (RON) reprezintă preț minim concesiune, inclusiv obligațiile fiscale accesorii aferente acesteia (dobânzi și penalități), 630.949, 35 lei (RON) reprezintă taxă lipsă folosință teren, inclusiv obligațiile fiscale accesorii acesteia (dobânzi și penalități), și 5.000 lei (RON) reprezintă amendă contravențională aplicată prin procesul verbal de constatare a contravenției nr.325.920 din 21 decembrie 2006 încheiat de Direcția de taxe și impozite din cadrul Consiliului local al municipiului Piatra Neamț.

Contestația formulată de reclamantă, pe cale administrativă, împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală care a stat la baza acesteia a fost respinsă ca neîntemeiată prin decizia nr.23 din 8 martie 2007 a Direcției de impozite și taxe a Consiliului local al municipiului Piatra Neamț.

Instanța de fond, se reține, si-a întemeiat soluția de admitere a acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantă și de anulare în tot a deciziei nr.23 din 8 martie 2007, a deciziei de impunere nr.32590D din 21 decembrie 2006 și a raportului de inspecție fiscală nr.32591D din 21 decembrie 2006 pe considerentul că obligația fiscală stabilită în sarcina reclamantei cu titlu de preț minim de concesiune, pentru suprafețele de teren construite la sol pentru care nu au fost prezentate acte de proprietate, este nelegală, în condițiile în care redevența izvorâtă din contractul de concesiune nu are natura juridică a unei obligații fiscale ci are o natură contractuală.

Cât privește taxa de lipsă folosință teren, stabilită prin actele administrativ-fiscale contestate pentru suprafețele de teren ocupate de către reclamantă fără documente de proprietate, s-a învederat de către prima instanță că prețurile de închiriere pentru diferite categorii de terenuri, trecute în anexele la hotărârile consiliului local care constituie temeiul legal al stabilirii acestei taxe, nu pot fi asimilate cu cel al taxelor locale, ci reprezintă numai un criteriu pentru calcularea pretențiilor formulate prin acțiune în justiție, pentru repararea pagubelor cauzate prin ocuparea fără drept a terenurilor din domeniul public sau privat al unității administrativ - teritoriale.

In fine, referitor la amenda contravențională de 5000 lei (RON), s-a subliniat că sunt incidente dispozițiile art.39 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor coroborate cu prevederile art.137 alin. 7 din Ordonanța Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, astfel că nu era necesară întocmirea deciziei de impunere. Examinând hotărârea recurate prin prisma motivelor de fapt și de drept reținute de instanța de fond, se constată că aceasta este temeinică și legală.

Într-adevăr, cum a observat în mod întemeiat și prima instanță, față de prevederile legale în materia taxelor și impozitelor locale, aplicabile în perioada anilor 2001-2006 pentru care s-au calculat în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare, anume cele cuprinse în Legea nr.27/1994 privind impozitele și taxele locale, cu modificările și completările ulterioare, în Ordonanța Guvernului nr.36/2002 privind impozitele și taxele locale, cu modificările și completările ulterioare, în Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal al României, în Legea nr.219/ 2008 privind regimul concesiunilor, cu modificările și completările ulterioare, precum și în O.U.G.

nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, în mod nelegal recurentul a stabilit, în sarcina contribuabilului SC P. SA, sucursala P. Neamț, prin raportul de inspecție fiscală încheiat la data de 18 decembrie 2006 și prin decizia de impunere nr. 32590D emisă la data de 21 decembrie 2006 de către Direcția de taxe și impozite a Consiliului local al municipiului Piatra Neamț, obligații fiscale suplimentare constând în taxa de lipsă folosință teren și, respectiv, preț minim de concesiune.

Sub aspectul taxei de lipsă folosință teren, se constată că anexele Hotărârilor Consiliului Local al Municipiului Piatra Neamț nr. 194/2000, nr. 185/2001, nr. 240/2002 și nr. 232/2003, fac referire, pentru perioada anilor 2001-2003, la prețurile de închiriere pentru diferite categorii de terenuri, dar regimul juridic al acestor prețuri, în mod neîndoielnic, nu poate fi asimilat cu cel al taxelor locale, care reprezintă în esență plăți efectuate la bugetul unității administrativ-teritoriale, de persoane fizice sau juridice, pentru anumite acte sau servicii îndeplinite (prestate), la cererea și în folosul acestora, de către anumite instituții publice.

Ele reprezintă, cum s-a precizat, doar un eventual criteriu, în cadrul unei acțiuni în justiție, pentru stabilirea și calcularea valorii patrimoniale a prejudiciului suportat de recurentă prin ocuparea nelegală, de către diferite persoane juridice sau fizice, a terenurilor din domeniul public sau privat al unității administrativ-teritoriale. Nelegalitatea stabilirii unei taxe locale constând în lipsa folosință teren este indiscutabilă după intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 2004, a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, o asemenea concluzie rezultând logic din coroborarea dispozițiilor art. 248 (care enumera impozitele și taxele locale) și art. 283 (care precizează domeniile în care consiliile locale sau consiliile județene pot institui alte taxe locale) din acest act normativ.

Cât privește obligația fiscală constând în prețul minim de concesiune, se constată de asemenea că în mod nelegal prin decizia de impunere s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată în favoarea bugetului local al municipiului Piatra Neamț a sumei totale de 2.901.332, 22 lei (RON) cu acest titlu, întrucât redevența, ca modalitate de plată a concesiunii, nu are nici ea natura juridică a unei taxe locale. Chiar dacă, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, având incidență în cauză, redevența obținută prin concesionare se face venit la bugetul de stat sau, după caz, la bugetele locale, stabilirea și executarea acesteia nu se face potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, întrucât conform dispozițiilor art. 37 din același act normativ mai sus menționat nerespectarea de către părțile contractante a obligațiilor cuprinse în contractul de concesiune atrage răspunderea contractuală a părții în culpă.

Mai mult, contractul de concesiune fiind un contract administrativ, erau pe deplin aplicabile, în speță, dispozițiile art. 7 alin. (2) și art. 18 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în forma în vigoare la data încheierii actelor administrativ fiscale contestate și la data introducerii acțiunii în justiție, fiind de competența exclusivă a instanței de contencios administrativ, în lipsa unei rezolvări amiabile în cadrul procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din lege, soluționarea oricăror fel de litigii legate de aplicarea și executarea contractului administrativ, deci inclusiv al litigiilor referitoare la plata redevenței.

Susținerea recurentului Consiliul Local al Municipiului Piatra-Neamț, în sensul depășirii de către instanța de fond a limitelor investirii prin statuarea asupra pretinsei nelegalități a taxei aferente lipsei folosinței terenului și a prețului minim de concesiune, nu este întemeiată, întrucât din examinarea conținutului atât a contestației administrative cât și a acțiunii în contencios administrativ rezultă că reclamanta a solicitat anularea actelor administrative atacate ca fiind abuzive, nelegale și neîntemeiate, arătând totodată că sumele stabilită în sarcina acesteia cu titlu de taxa de lipsă folosință teren și preț minim de concesiune sunt stabilite în mod abuziv, cu exces de putere. Pe cale de consecință, prima instanță a examinat legalitatea modului de stabilire în sarcina reclamantei, prin raportul de inspecție fiscală și prin decizia de impunere, a obligațiilor fiscale suplimentare și a concluzionat, în mod întemeiat, că acestea sunt nelegale.

În raport de motivele de nelegalitate a actelor administrative contestate, reținute de prima instanță și confirmate de instanța de recurs, potrivit celor mai sus arătate, nu se mai impune examinarea celorlalte motive invocate în cererea de recurs a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamț, datorită lipsei de relevanță. În cauză, recurs împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a declarat și reclamanta SC P. SA (P. Neamț), solicitându-se modificarea hotărârii atacate în sensul de a se dispune obligarea pârâtului Consiliului Local al Municipiului Piatra Neamț la restituirea sumei de 3.598.603, 57 lei reținută și încasată integral, și nu numai a sumei de 3.537.281,57 lei cât s-a obligat prin sentință.

Motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, prima instanță pronunțându-se asupra obiectului cererii de chemare în judecată, în limitele indicate de reclamantă, potrivit celor prescrise de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Mărirea câtimii obiectului cererii, de la 3.537.281,57 lei cât reprezenta cuantumul total al obligațiilor fiscale stabilite prin actul de impunere fiscală atacat la 3.598.603, 57 lei cât reprezintă, potrivit susținerilor reclamantei, suma totală reținută și încasată de pârâtă în baza actelor administrative atacate, s-a realizat în mod neprocedural, cu nerespectarea principiului contradictorialității, prin concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor înaintea instanței de fond și înainte de pronunțarea hotărârii, astfel că în mod legal prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii de majorare a pretențiilor.

În raport de cele mai sus arătate, se apreciază că hotărârea atacată este legală și că motivele de recurs invocate în cauză sunt neîntemeiate, astfel că se va dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de reclamanta SC P. SA (P. Neamț) și de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamț, Direcția de Taxe și Impozite, împotriva sentinței civile nr. 151 din 3 decembrie 2007 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de SC P. SA (P. NEAMȚ) și de Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamț, Direcția Taxe și Impozite împotriva sentinței civile nr. 151 din 3 decembrie 2007 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 decembrie 2008.