ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3282/2009

Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), întrucât a soluționat excepții care nici nu au mai fost invocate în al doilea ciclu procesual, deși motivele de casare se refereau la situația că regimul juridic al terenului ocupat de reclamantă nu este clarificat.

Instanța nu s-a pronunțat asupra constatărilor organului de control, ci a reținut considerente străine pricinii, deși prin acțiunea introductivă și precizarea ei s-a solicitat: anularea raportului de inspecție nr. 32596/2006, a deciziei de impunere nr. 9795D din 9 martie 2007, iar în fapt decizia nr. 24 din 9 martie 2007 prin care organul fiscal a admis în parte contestația administrativă(art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Instanța nu a soluționat excepția lipsei capacității de folosință a reclamantei asupra bunurilor proprietate publică a statului din domeniul producerii energiei electrice în centrale hidroelectrice și asupra terenurilor pe care acestea sunt amplasate, ceea ce justifică incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Instanța a respins fără temei legal excepția lipsei capacității procesuale de folosință activă a sucursalei H. Bistrița, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 41 C. proc. civ., precum și cele ale art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, iar soluția fiind contrară practicii Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Consideră recurentul că recunoașterea capacității procesuale de folosință activă a sucursalei reprezintă o încălcare a unui principiu, precum și a regulii că excepțiile nu se pot prezuma. Arată recurentul că acțiunea a fost formulată în temeiul art. 7 și art. 11 din Legea nr. 554/2004, lege care, în art. 1, prevede sfera subiectelor care pot formula acțiuni în contencios administrativ, iar textul lui se referă la „persoane”, adică entități cu personalitate juridică, aceeași formulare fiind reluată și în art. 7 și art. 8 din lege. Susține recurentul că dispozițiile Codului de procedură fiscală nu se derogă de la cele ale art. 41 alin. (2) C. proc. civ., iar art. 17 C. proc. fisc., când definește contribuabilul, nu legitimează capacitatea procesuală de folosință activă a entităților fără personalitate juridică precum sucursalele. Arată recurenta că a recunoaște calitatea de contribuabil presupune a recunoaște calitatea de debitor a sucursalei, iar în plan procesual calitatea de debitor are corelativ doar în capacitatea procesuală pasivă, dar nu și în cea activă. În fine consideră recurentul că derogarea de la dispozițiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ. se poate face numai printr-un text expres care să acorde sucursalei capacitatea activă, dar în Codul de procedură fiscală o asemenea excepție nu există.

Instanța a pronunțat o sentință nelegală asupra fondului cauzei întrucât: ­- Reclamanta datorează impozitul pe clădiri, având în vedere că imobilele în discuție nu se încadrează în definiția „construcțiilor speciale” exceptate, iar în această situație, pentru construcții asimilate celor speciale, scutirea de la plata impozitului se face numai cu avizul prealabil al Consiliului local (temei legal: Anexa 2 pct. 7 subpct. 20 din O.G. nr. 36/2002 și art. 250 pct. 11 din Legea nr. 571/2003). - Reclamanta datorează taxa pentru ocuparea terenului fără forme legale, în drept în temeiul: art. 13 alin. (1) și (2) și art. 16 din Legea nr. 50/1991 și al Hotărârii Consiliului local nr. 194/2000, nr. 185/2001, nr. 240/2002, nr. 232/2003, nr. 189/2004 și nr. 260/2005, iar în fapt pentru că reclamanta: nu are documente din care rezultă dreptul ei de folosință; nu are reglementat regimul juridic al terenului; nu a plătit impozit/taxă pentru teren; nu a prezentat organului fiscal certificatul emis de proprietarul terenului (conform H.G. nr. 1278/2002 și H.G. nr. 44/2004, punctele 17.01,17.02, 17.03 și respectiv pct. 73 alin. (3); nu a analizat dispozițiile art. 256 alin. (3) C. fisc. În legătură cu această taxă, mai consideră recurentul că aplicarea art. 257 C. fisc. la situația în speță s-a făcut de către instanța de fond prin adăugare la lege, întrucât impozitul pe teren se datorează de către orice proprietar, iar taxa pe teren se datorează de către titularii dreptului de administrare/folosință asupra terenului, iar taxa aceasta nu figurează printre scutirile prevăzute de art. 257. De asemenea, arată recurentul că, întrucât reclamanta nu i-a prezentat documente din care să rezulte regimul juridic al terenului pe care-l ocupă, stabilirea și calcularea taxei s-a făcut ca „ taxă pentru ocuparea terenului fără forme legale” tip de taxă pe care Consiliul local Piatra Neamț l-a instituit prin mai multe hotărâri ale sale, emise pentru fiecare an fiscal. Susține, în fine, recurentul cu privire la această taxă, că reclamanta, în mod culpabil, nu a prezentat în nici un an fiscal declarația fiscală de impunere și documentele asupra regimului juridic al terenului, încălcând astfel dispozițiile art. 290 C. fisc. (în forma sa în vigoare la data inspecției – decembrie 2006) și că ulterior a recunoscut explicit (adresa nr. 9261/2007) că proprietarul terenului de 3546 mp este municipiul Piatra Neamț.

Instanța a analizat trunchiat textele de lege invocate în actele de control, nu a clarificat problematica specifică legislației fiscale, inclusiv cele privind impozitele și taxele locale și a ignorat dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 – Codul fiscal. Recursul nu se fondează. 1. Instanța de casare, deși a admis recursul pârâtei, nu a dat o dezlegare problemei juridice a prematurității acțiunii, ca excepție invocată de pârât. Considerentele deciziei de casare semnalează existența unui probatoriu insuficient – la acel moment – pentru a permite soluționarea excepției. Ca urmare, în mod legal, în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond în rejudecare a analizat toate excepțiile invocate de pârât. De altfel, dacă instanța de recurs ar fi soluționat excepția prematurității acțiunii prin admiterea ei nu ar mai fi putut trimite cauza spre rejudecare. Iar în rejudecare, pârâta a formulat două răspunsuri la precizările acțiunii (filele 177 și 213), invocând două excepții noi, dar nerenunțând expres la cea a prematurității. Ca urmare, instanța nu avea nici dreptul, nici obligația de a presupune o renunțare a pârâtei la vreuna dintre apărările invocate pe cale de excepție, de la începutul procesului. Așadar, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Aceleași considerente sunt valabile și pentru excepția tardivității. 2. Instanța de fond a fost investită cu verificarea legalității celor trei acte administrative atacate, pe care le-a analizat punctual, înlăturând cu argumente legale și constatările organului de control, astfel încât Curtea de față nu poate reține nici incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 3. Cele două excepții invocate de pârât în rejudecare au fost analizate de instanța de fond distinct și prealabil fondului (pag. 13, 14), iar Curtea de față constată că argumentarea instanței este coerentă, explicită și logică. Așa fiind, invocarea de către recurentă a art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este fondată. 4. Instanța de fond a soluționat în mod legal excepțiile invocate de pârât în rejudecare, esențială fiind în speță confirmarea acțiunii SC H. SA București, precum și Decizia nr. 186 din 12 decembrie 2000 a acesteia prin care sucursalele sunt mandatate să formuleze acțiuni în justiție în numele societății. Această delegare de putere face inutilă orice discuție teoretică asupra regimului capacității procesuale de folosință a reclamantei. Pe de altă parte, recurenta este în eroare asupra sensului art. 17 C. proc. fisc., întrucât în dreptul substanțial „contribuabilul” este „debitor” numai în limita obligațiilor bugetare legal datorate, dar poate fi, deopotrivă „creditor” în situația în care este îndreptățit la restituirea unor sume achitate/percepute nelegal drept obligații fiscale. Din punct de vedere procesual, însă, orice contribuabil poate avea capacitate procesuală activă, câtă vreme Codul de procedură fiscală prevede dreptul său de a contesta actele administrativ fiscale și o procedură specială pentru exercițiul acestui drept. 5. În ceea ce privește criticile asupra modului de soluționare a fondului cauzei, Curtea de față reține: a) Pe perioada controlată, impozitul pe clădiri era reglementat de O.G. nr. 36/2002 și de Codul fiscal (Legea nr. 571/2003). În anul 2004 recurenta este cea care a recunoscut scutirea pentru construcțiile în litigiu, întrucât reclamanta a depus declarațiile legale. Deși aceste construcții nu și-au schimbat regimul ulterior, recurenta a ridicat scutirea acordată, fără a notifica pe contribuabil și fără a justifica legal această măsură. Așa fiind, instanța de fond a constatat în mod corect că impozitul pe clădiri calculat ulterior nu este datorat de reclamantă. O măsură de anulare a scutirii legale nu ar putea fi aplicată, la limită, decât printr-un act administrativ emis în procedura prescrisă de lege, adus la cunoștința contribuabilului în mod oficial, pentru ca acesta să aibă posibilitatea de a-l contesta, ceea ce, în speță, nu s-a respectat. Pe de altă parte, însă, caracterul legal al scutirii – întemeiată pe art. 250 C. fisc. – nu poate fi înlăturat printr-un act unilateral al unei autorități locale. b) În ceea ce privește „taxa lipsă folosință teren”, taxă locală pe care recurenta a stabilit-o ca tip de taxă locală prin hotărâri succesive ale consiliului local, instanța de fond a stabilit în mod corect că reclamanta nu o datorează. Argumentul esențial al acestei soluții este existența valabilă a unui contract de concesiune încheiat de reclamantă și în temeiul căruia aceasta achită taxa de concesiune Regiei Autonome „Domeniul Public” și SC A.C. SA Piatra Neamț. În raport cu această realitate juridică, susținerile din recurs sunt nefondate. De asemenea, instanța a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 257 C. fisc., întrucât terenul concesionat în cauză intră în categoria celor vizate de scutirea prevăzută de litera j) a textului. În fine, câtă vreme reclamanta nu s-a aflat niciodată în posesia zonelor de protecție, nu se poate vorbi de o obligație a sa decurgând din lipsa de folosință pe care ar fi cauzat-o recurentei. Ca urmare, concluzia instanței de fond este corectă și cu privire la acest teren. Este irelevant juridic că reclamanta ar fi recunoscut că municipiul Piatra Neamț este proprietarul terenurilor în discuție, căci în speță nu se pune problema revendicării acelor terenuri, a stabilirii dreptului de proprietate al uneia sau alteia dintre părți. Esențial este că, atâta vreme cât dreptul de folosință al reclamantei are o bază contractuală legitimă, iar acele terenuri fac parte din categoria celor scutite legal, recurenta nu poate obliga pe posesorul lor să plătească o taxă nedatorată. 6. Instanța de fond a soluționat cauza numai sub incidența Codului fiscal și a actelor normative conexe, specifice în materia impozitelor și taxelor locale, astfel încât critica recurentei asupra legii aplicabile este nefondată.