ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3282/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3282/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 135 din 17

noiembrie 2008 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de SC H.

SA, sucursala H. Bistrița, în numele SC H. SA București, în contradictoriu cu

Consiliul local al Municipiului Piatra Neamț.

A fost anulat - în parte – art. 1 din

decizia nr. 24 din 9 martie 2007, prin care a fost soluționată contestația

asupra obligațiilor fiscale în sumă de 679.907 lei.

Au fost menținute celelalte dispoziții

ale deciziei.

A fost anulată decizia de impunere nr.

32595D din 21 decembrie 2006, cu excepția taxei de autorizare a construcție în

sumă de 185 lei.

Au fost anulate, în parte, raportul de

inspecție fiscală din 18 decembrie 2006 și decizia de impunere nr. 9795 din 9

martie 2007 pentru obligațiile fiscale privind: impozitul pe clădiri și

accesoriile – 4291 lei; taxa pentru lipsa folosinței terenurilor și accesoriile

– 670.140 lei; taxa maximă de concesiune și accesoriile – 5476 lei.

Au fost menținute raportul și decizia în

privința taxei pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate – 443

lei.

A fost disjuns capătul de cerere privind

anularea deciziei nr. 122 din 27 decembrie 2006 de instituire a măsurilor

asiguratorii și declinată competența de soluționare a sa în favoarea

Judecătoriei Piatra Neamț.

Au fost respinse excepțiile privind

prematuritatea și tardivitatea acțiunii.

Au fost respinse excepțiile privind lipsa

capacității procesuale a reclamantei sucursala H. Bistrița.

A fost respinsă excepția lipsei calității

procesuale active a SC H. SA București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut, în esență, asupra excepțiilor:

- că nu se poate reține prematuritatea

acțiunii, întemeiată de pârât pe ideea că acțiunea a fost promovată înainte de

soluționarea contestației administrative împotriva deciziei de impunere nr.

9795/2007, întrucât lipsa actului administrativ de soluționare este reținută și

de instanța de casare, iar instanța de rejudecare nu a dezlegat problema

prematurității; că acțiunea nu este prematură, întrucât reclamanta a contestat

decizia nr. 24/2007 care a fost emisă în soluționarea contestației, pe care a

admis-o în parte; că a doua decizie de impunere, nr. 9795/2007 a fost emisă ca

urmare a admiterii în parte a contestației, iar nu pe baza altui raport de

inspecție fiscală;

- că acțiunea nu este tardivă, cum a

pretins pârâtul pe temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât

acesta nu este aplicabil, nefiind vorba de un act administrativ jurisdicțional,

ci de un act administrativ; că termenul aplicabil în speță este cel prevăzut de

dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, de 6 luni de la

comunicarea de către pârât a deciziei nr. 24/2007.

- că excepția lipsei capacității de

folosință a reclamantei nu este întemeiată, întrucât acesteia, ca sucursală și

entitate fără personalitate juridică îi sunt aplicabile dispozițiile art. 17 C.

proc. fisc. care definesc „contribuabilul”; că acțiunea astfel formulată a fost

confirmată de societatea căreia sucursala îi este subordonată;

- că nu se poate reține excepția lipsei

calității procesuale a SC H. SA pentru aceleași argumente referitoare la

cealaltă excepție, dar și întrucât prin decizia nr. 186/2000 această societate

a prevăzut delegarea dreptului de a formula acțiuni în justiție de către

directorii sucursalelor.

Asupra fondului cauzei, instanța a

reținut, în esență:

- că impozitul pe clădiri nu este

datorat, întrucât construcțiile pentru care s-a stabilit sunt construcții speciale,

scutite expres de la plată, conform art. 250 alin. (1) pct. 11 lit. a), n), q)

și s) C. fisc.

- că taxa de concesionare are o bază

contractuală – prin contractul încheiat de reclamantă cu SC A.C. SA – și nu

poate fi impusă unilateral de pârât, ca obligație fiscală, argumentul legal

fiind art. 248 C. fisc. care nu prevede această taxă printre taxele locale;

- că taxa pentru lipsa folosinței

terenurilor nu este datorată de reclamantă, întrucât sunt aplicabile

dispozițiile art. 257 lit. j) C. fisc. care prevăd anumite scutiri, terenurile

concesionate de reclamantă intrând între cele scutite de impozitul pe teren; că

reclamanta nu s-a aflat niciodată în posesia, folosința sau administrarea

acestora și nu i se poate imputa că ar fi folosit fără titlu aceste terenuri;

- că taxa pentru folosirea mijloacelor de

reclamă și publicitate, în sumă de 443 lei – stabilită după admiterea

contestației administrative – este datorată, întrucât scutirile de la plata

acesteia, reglementate de art. 272 C. fisc. se referă la instituțiile publice

și la persoane care închiriază panoul altei persoane ori la anumite moduri și

tipuri de afișaj care nu se regăsesc în speță.

Împotriva acestei sentințe a declarat în

termen recursul de față pârâtul, cererea fiind legal scutită de plata taxei de

timbru.

În motivarea cererii, recurentul susține

că:

cerut ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), întrucât a

soluționat excepții care nici nu au mai fost invocate în al doilea ciclu

procesual, deși motivele de casare se refereau la situația că regimul juridic

al terenului ocupat de reclamantă nu este clarificat.

constatărilor organului de control, ci a reținut considerente străine pricinii,

deși prin acțiunea introductivă și precizarea ei s-a solicitat: anularea

raportului de inspecție nr. 32596/2006, a deciziei de impunere nr. 9795D din 9

martie 2007, iar în fapt decizia nr. 24 din 9 martie 2007 prin care organul

fiscal a admis în parte contestația administrativă(art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.).

lipsei capacității de folosință a reclamantei asupra bunurilor proprietate publică

a statului din domeniul producerii energiei electrice în centrale

hidroelectrice și asupra terenurilor pe care acestea sunt amplasate, ceea ce

justifică incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

excepția lipsei capacității procesuale de folosință activă a sucursalei H.

Bistrița, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 41 C. proc. civ., precum și

cele ale art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societățile

comerciale, iar soluția fiind contrară practicii Secției de contencios

administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Consideră recurentul că recunoașterea

capacității procesuale de folosință activă a sucursalei reprezintă o încălcare

a unui principiu, precum și a regulii că excepțiile nu se pot prezuma.

Arată recurentul că acțiunea a fost

formulată în temeiul art. 7 și art. 11 din Legea nr. 554/2004, lege care, în

art. 1, prevede sfera subiectelor care pot formula acțiuni în contencios

administrativ, iar textul lui se referă la „persoane”, adică entități cu

personalitate juridică, aceeași formulare fiind reluată și în art. 7 și art. 8

din lege.

Susține recurentul că dispozițiile

Codului de procedură fiscală nu se derogă de la cele ale art. 41 alin. (2) C.

proc. civ., iar art. 17 C. proc. fisc., când definește contribuabilul, nu legitimează

capacitatea procesuală de folosință activă a entităților fără personalitate

juridică precum sucursalele.

Arată recurenta că a recunoaște calitatea

de contribuabil presupune a recunoaște calitatea de debitor a sucursalei, iar

în plan procesual calitatea de debitor are corelativ doar în capacitatea

procesuală pasivă, dar nu și în cea activă.

În fine consideră recurentul că derogarea

de la dispozițiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ. se poate face numai

printr-un text expres care să acorde sucursalei capacitatea activă, dar în Codul

de procedură fiscală o asemenea excepție nu există.

nelegală asupra fondului cauzei întrucât:

­- Reclamanta datorează impozitul pe

clădiri, având în vedere că imobilele în discuție nu se încadrează în definiția

„construcțiilor speciale” exceptate, iar în această situație, pentru

construcții asimilate celor speciale, scutirea de la plata impozitului se face

numai cu avizul prealabil al Consiliului local (temei legal: Anexa 2 pct. 7

subpct. 20 din O.G. nr. 36/2002 și art. 250 pct. 11 din Legea nr. 571/2003).

- Reclamanta datorează taxa pentru

ocuparea terenului fără forme legale, în drept în temeiul: art. 13 alin. (1) și

(2) și art. 16 din Legea nr. 50/1991 și al Hotărârii Consiliului local nr.

194/2000, nr. 185/2001, nr. 240/2002, nr. 232/2003, nr. 189/2004 și nr.

260/2005, iar în fapt pentru că reclamanta: nu are documente din care rezultă dreptul

ei de folosință; nu are reglementat regimul juridic al terenului; nu a plătit impozit/taxă

pentru teren; nu a prezentat organului fiscal certificatul emis de proprietarul

terenului (conform H.G. nr. 1278/2002 și H.G. nr. 44/2004, punctele

17.01,17.02, 17.03 și respectiv pct. 73 alin. (3); nu a analizat dispozițiile

art. 256 alin. (3) C. fisc.

În legătură cu această taxă, mai

consideră recurentul că aplicarea art. 257 C. fisc. la situația în speță s-a

făcut de către instanța de fond prin adăugare la lege, întrucât impozitul pe

teren se datorează de către orice proprietar, iar taxa pe teren se datorează de

către titularii dreptului de administrare/folosință asupra terenului, iar taxa aceasta

nu figurează printre scutirile prevăzute de art. 257.

De asemenea, arată recurentul că,

întrucât reclamanta nu i-a prezentat documente din care să rezulte regimul

juridic al terenului pe care-l ocupă, stabilirea și calcularea taxei s-a făcut

ca „ taxă pentru ocuparea terenului fără forme legale” tip de taxă pe care

Consiliul local Piatra Neamț l-a instituit prin mai multe hotărâri ale sale,

emise pentru fiecare an fiscal.

Susține, în fine, recurentul cu privire

la această taxă, că reclamanta, în mod culpabil, nu a prezentat în nici un an

fiscal declarația fiscală de impunere și documentele asupra regimului juridic

al terenului, încălcând astfel dispozițiile art. 290 C. fisc. (în forma sa în

vigoare la data inspecției – decembrie 2006) și că ulterior a recunoscut

explicit (adresa nr. 9261/2007) că proprietarul terenului de 3546 mp este

municipiul Piatra Neamț.

de lege invocate în actele de control, nu a clarificat problematica specifică

legislației fiscale, inclusiv cele privind impozitele și taxele locale și a

ignorat dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 – Codul fiscal.

Recursul nu se fondează.

recursul pârâtei, nu a dat o dezlegare problemei juridice a prematurității

acțiunii, ca excepție invocată de pârât. Considerentele deciziei de casare

semnalează existența unui probatoriu insuficient – la acel moment – pentru a

permite soluționarea excepției.

Ca urmare, în mod legal, în aplicarea

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond în rejudecare a analizat

toate excepțiile invocate de pârât.

De altfel, dacă instanța de recurs ar fi

soluționat excepția prematurității acțiunii prin admiterea ei nu ar mai fi

putut trimite cauza spre rejudecare.

Iar în rejudecare, pârâta a formulat două

răspunsuri la precizările acțiunii (filele 177 și 213), invocând două excepții

noi, dar nerenunțând expres la cea a prematurității.

Ca urmare, instanța nu avea nici dreptul,

nici obligația de a presupune o renunțare a pârâtei la vreuna dintre apărările invocate

pe cale de excepție, de la începutul procesului.

Așadar, nu se poate reține incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Aceleași considerente sunt valabile și

pentru excepția tardivității.

verificarea legalității celor trei acte administrative atacate, pe care le-a

analizat punctual, înlăturând cu argumente legale și constatările organului de

control, astfel încât Curtea de față nu poate reține nici incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

în rejudecare au fost analizate de instanța de fond distinct și prealabil

fondului (pag. 13, 14), iar Curtea de față constată că argumentarea instanței

este coerentă, explicită și logică.

Așa fiind, invocarea de către recurentă a

art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este fondată.

legal excepțiile invocate de pârât în rejudecare, esențială fiind în speță

confirmarea acțiunii SC H. SA București, precum și Decizia nr. 186 din 12

decembrie 2000 a acesteia prin care sucursalele sunt mandatate să formuleze

acțiuni în justiție în numele societății.

Această delegare de putere face inutilă orice

discuție teoretică asupra regimului capacității procesuale de folosință a

reclamantei.

Pe de altă parte, recurenta este în

eroare asupra sensului art. 17 C. proc. fisc., întrucât în dreptul substanțial

„contribuabilul” este „debitor” numai în limita obligațiilor bugetare legal datorate,

dar poate fi, deopotrivă „creditor” în situația în care este îndreptățit la

restituirea unor sume achitate/percepute nelegal drept obligații fiscale.

Din punct de vedere procesual, însă,

orice contribuabil poate avea capacitate procesuală activă, câtă vreme Codul de

procedură fiscală prevede dreptul său de a contesta actele administrativ

fiscale și o procedură specială pentru exercițiul acestui drept.

modului de soluționare a fondului cauzei, Curtea de față reține:

a) Pe perioada controlată, impozitul pe

clădiri era reglementat de O.G. nr. 36/2002 și de Codul fiscal (Legea nr.

571/2003). În anul 2004 recurenta este cea care a recunoscut scutirea pentru

construcțiile în litigiu, întrucât reclamanta a depus declarațiile legale. Deși

aceste construcții nu și-au schimbat regimul ulterior, recurenta a ridicat

scutirea acordată, fără a notifica pe contribuabil și fără a justifica legal

această măsură. Așa fiind, instanța de fond a constatat în mod corect că impozitul

pe clădiri calculat ulterior nu este datorat de reclamantă. O măsură de anulare

a scutirii legale nu ar putea fi aplicată, la limită, decât printr-un act

administrativ emis în procedura prescrisă de lege, adus la cunoștința contribuabilului

în mod oficial, pentru ca acesta să aibă posibilitatea de a-l contesta, ceea

ce, în speță, nu s-a respectat.

Pe de altă parte, însă, caracterul legal

al scutirii – întemeiată pe art. 250 C. fisc. – nu poate fi înlăturat printr-un

act unilateral al unei autorități locale.

b) În ceea ce privește „taxa lipsă

folosință teren”, taxă locală pe care recurenta a stabilit-o ca tip de taxă

locală prin hotărâri succesive ale consiliului local, instanța de fond a

stabilit în mod corect că reclamanta nu o datorează. Argumentul esențial al

acestei soluții este existența valabilă a unui contract de concesiune încheiat

de reclamantă și în temeiul căruia aceasta achită taxa de concesiune Regiei

Autonome „Domeniul Public” și SC A.C. SA Piatra Neamț.

În raport cu această realitate juridică,

susținerile din recurs sunt nefondate.

De asemenea, instanța a făcut o aplicare

corectă a dispozițiilor art. 257 C. fisc., întrucât terenul concesionat în

cauză intră în categoria celor vizate de scutirea prevăzută de litera j) a

textului.

În fine, câtă vreme reclamanta nu s-a

aflat niciodată în posesia zonelor de protecție, nu se poate vorbi de o obligație

a sa decurgând din lipsa de folosință pe care ar fi cauzat-o recurentei. Ca

urmare, concluzia instanței de fond este corectă și cu privire la acest teren.

Este irelevant juridic că reclamanta ar

fi recunoscut că municipiul Piatra Neamț este proprietarul terenurilor în

discuție, căci în speță nu se pune problema revendicării acelor terenuri, a

stabilirii dreptului de proprietate al uneia sau alteia dintre părți.

Esențial este că, atâta vreme cât dreptul

de folosință al reclamantei are o bază contractuală legitimă, iar acele

terenuri fac parte din categoria celor scutite legal, recurenta nu poate obliga

pe posesorul lor să plătească o taxă nedatorată.

sub incidența Codului fiscal și a actelor normative conexe, specifice în

materia impozitelor și taxelor locale, astfel încât critica recurentei asupra

legii aplicabile este nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Consiliul

Local – Direcția Taxe și Impozite a Municipiului Piatra Neamț împotriva

sentinței civile nr. 135 din 17 noiembrie 2008 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12

iunie 2009.