ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5671/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5671/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin
sentința nr. 203 din 17 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a
de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea
formulată de reclamantul P.I., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională
a Vămilor, prin care solicita obligarea acesteia la revocarea măsurii de
diminuare cu 25% a salariului și la plata drepturilor salariale la zi,
actualizate cu inflația, până la data plății efective. Prin aceeași sentință,
instanța de judecată a respins excepția inadmisibilității acțiunii.
Pentru a pronunța această soluție,
instanța de fond a reținut următoarele:
În ce privește excepția invocată de
pârâtă, se constată că în speță nu se impunea îndeplinirea procedurii
prealabile, întrucât nu se solicită anularea unui act administrativ, ci
înlăturarea unei măsuri prin care s-a modificat un element al raportului de
serviciu, pe care partea reclamantă o consideră nelegală; de altfel, pârâta nu
a făcut dovada că în cauză ar fost emis un act administrativ individual pentru
diminuarea salariului.
Pe fondul cauzei.
Potrivit art. 1 din Legea nr.
118/2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului
bugetar, din cuantumul brut al salariilor/soldelor, indemnizațiilor lunare de
încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi, în RON sau valută,
stabilite în conformitate cu prevederile Legii cadru nr. 330/2009, privind
salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr.
1/2010, privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de
personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte
măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
Personalul bugetar din România, căruia
i se aplică măsura de reducere salarială cu 25%, este împărțit în personal
contractual, prestând muncă în baza unui contract individual de muncă încheiat
cu angajatorul și funcționarii publici.
Legea nr. 118/2010 privind unele
măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a fost supusă
controlului de constituționalitate de către Curtea Constituțională.
În urma examinării excepției de
neconstituționalitate privind Legea nr. 118/2010, au fost analizate și
dispozițiile art. 41, referitoare la muncă și protecția socială a muncii, și
respectiv diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar, Curtea
Constituțională, prin Deciziile nr. 872 din 24 iunie 2010 și nr. 874 din 25
iunie 2010, publicate în M. Of. nr. 433/2010, a statuat că dreptul la salariu
este corolarul unui drept constituțional și anume dreptul la muncă, iar
diminuarea să se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului
dreptului la muncă, iar o astfel de măsură se poate realiza numai în condițiile
strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție. Analizându-se dispozițiile
art. 53 din Constituție, s-a statuat că sunt îndeplinite, în mod cumulativ,
cerințele impuse de art. 53.
Măsura de diminuare a fost prevăzută
pentru reducerea cheltuielilor bugetare, ca urmare a situație de criză
economică și activitatea economică slabă, și este aplicată în mod
nediscriminatoriu, în sensul că reducerea se aplică tuturor categoriilor de
personal bugetar, în același cuantum și mod, și este limitată în timp, iar în
art. 17 alin. (2) din Legea nr. 118/2010 fiind prevăzut că, începând cu data de
01 ianuarie 2011, se revine la cuantumul salariilor de dinainte de adoptarea
acestor măsuri de diminuare, în măsura încadrării în politicile sociale și de
personal.
Măsura de diminuare a cuantumului salariului
cu 25% constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă,
ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din
Constituție.
Prin dispozițiile Legii nr. 118/2010, privind
unele măsuri necesare, în vederea restabilirii echilibrului bugetar, au fost diminuate
cu 25% cuantumul brut al salariilor, neputând fi astfel stabilite alte încadrări
salariale pentru petenți, la nivelul ordonatorilor secundari de credite nefiind
alocate fonduri pentru plata integrală a salariilor, în sensul cerut de aceștia.
În jurisprudența europeană privitoare la
aplicarea dispozițiilor cuprinse în Protocolul nr. 1 a fost constatată existența
unor situații în care măsurile adoptate de autoritățile statale cu privire la dreptul
de proprietate nu reprezintă „nici expropriere formală și nici expropriere de fapt;
nu are loc un transfer de proprietate a reclamanților, care nu au fost privați nici
de dreptul de folosință al bunurilor, pentru că pot să le și înstrăineze, dar își
văd afectată însăși substanța dreptului de proprietate; în fapt ei sunt privați
de această substanță a dreptului lor” (cauza Sporrong et Lonnroth contra Suediei).
În privința aplicării dispozițiilor
art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului
invocate de reclamant în susținerea acțiunii, Curtea Constituțională a reținut prin
Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 că „restrângerea prevăzută de legea criticată
este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menținerea democrației
și salvgardarea ființei umane”.
Cu privire la proporționalitatea situației
care a determinat restrângerea, Curtea Constituțională a constatat „că există o
legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului
salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor
bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru între cerințele
de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale
individului”.
Curtea Constituțională, la pronunțarea
Deciziei nr. 872 din 25 iunie 2010, a avut în vedere și prevederile legislației
europene, pronunțând deciziile asupra excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor
Legii nr. 118/2010, prin raportare la prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor
Omului și a Libertăților Fundamentale; au fost avute în vedere, de asemenea, dispozițiile
Constituției României, cât și cele prevăzute în Protocolul nr. 1 la Convenție.
Împotriva acestei sentințe, considerând-o
netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul, criticile aduse încadrându-se
în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizând greșita aplicare a legii
în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii.
În motivele de recurs, recurentul arată
că în mod greșit și nelegal instanța de fond nu a reținut îndeplinirea condițiilor
prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului
vizând respectarea proprietății asupra bunurilor, privarea de proprietate în anumite
condiții și competența statului de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului
general. Se susține că reducerea salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea
de a mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea,
în defavoarea funcționarilor publici, a justului echilibru ce trebuie păstrat între
protecția proprietății și cerințele interesului general, ceea ce echivalează, în
opinia recurentului, cu munca forțată.
Examinând sentința atacată în raport cu
actele și lucrările dosarului, cu motivele și criticile invocate de recurent, precum
și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în
continuare.
Actul administrativ prin care s-a luat
măsura contestată și a cărei revocare se solicită este emis în temeiul și pentru
punerea în executare a unor norme legale, respectiv dispozițiile art. 1 alin. (1)
din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului
bugetar, cu modificările ulterioare, ce prevăd următoarele:
„(1) Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor
lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale,
precum și alte drepturi în RON sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile
Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri
publice și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții
a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora,
precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
(2) În situația în care din aplicarea prevederilor
alin. (1) rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut
pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 RON.”
La art. 16 alin. (1) din lege se arată
că:
„(1) Prevederile art. 1-3, art. 5,
art. 6 alin. (1), precum și cele ale art. 9-14 se aplică până la 31 decembrie 2010.”
Angajații instituțiilor publice au un statut
legal și nu contractual, care se realizează în conformitate cu dispozițiile legii
privind stabilirea unui sistem unitar de salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009
privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar drepturile
lor salariale se stabilesc pe baza unui sistem unitar de salarizare.
Totodată, drepturile salariale cuvenite
angajaților instituțiilor publice nu pot fi altele decât cele prevăzute de legislația
specifică acestei categorii.
Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri
necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a fost supusă controlului
Curții Constituționale, care prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare
la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri
necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar (publicată în M. Of. nr. 433
din 28 iunie 2010), la pct. 1 a constat că „dispozițiile art. 1-8 și cele ale
art. 10-17 din Legea nr. 118/2010 sunt constituționale.”
Prin Decizia nr. 1325 din 04 decembrie
2008, Curtea Constituțională, soluționând excepția de neconstituționalitate a prevederilor
O.U.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,
a reținut că Parlamentul și, prin derogare legislativă în condițiile art. 115 din
Constituție, Guvernul au competența de a institui modifica și abroga norme juridice
de aplicare generală, instanțele judecătorești neavând o asemenea competență, misiunea
lor constituțională fiind aceea de a realiza justiții potrivit art. 126 alin. (1)
din Constituție, adică de a soluționa aplicând legea, litigiile dintre subiectele
de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor subiective.
Măsurile dispuse prin Legea nr. 118/2010
și măsura contestată de reclamant sunt în acord și cu dispozițiile art. 1 din Protocolul
adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,
întrucât această diminuare temporară a avut loc în temeiul și în condițiile legii,
nefiind încălcate dispozițiile Convenției.
În cazul personalului plătit din fonduri
publice, ne aflăm în prezența unui contract de drept public sau de drept administrativ,
libertatea contractuală a părților fiind suplinită de legiuitor care stabilește
prin lege nivelul salariilor.
Măsura contestată de recurent, cea privind
reducerea salariului cu 25%, este luată în baza și în aplicarea Legii nr. 118/2010
privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care
a fost supusă controlului de constituționalitate.
În acest sens, prin Deciziile nr. 872 din
25 iunie 2010 și nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională s-a pronunțat
asupra excepțiilor de neconstituționalitate, stabilind ca fiind constituționale
dispozițiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii
echilibrului bugetar.
În considerentele deciziilor pronunțate
de Curtea Constituțională se reține faptul că „diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei,
ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată și se impune
pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluție legislativă a fost
determinată de apărarea securității naționale. Este evident că securitatea națională
nu implică numai securitatea militară, ci are și o componentă socială și economică.
Astfel, nu numai existența unei situații manu militari atrage aplicabilitatea noțiunii
de securitate națională din textul art. 53, ci și alte aspecte din viața statului
- precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăși ființa
statului prin amploarea gravitatea fenomenului”.
S-a concluzionat de către Curtea Constituțională
că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie o restrângere a
exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul la salariu,
cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție.
În consecință, se apreciază că soluția
de respingere a acțiunii este legală în raport de legislația națională.
Nu poate fi reținută nici critica referitoare
la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru
Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale, măsura contestată nefiind disproporțională
în raport cu scopul urmărit și păstrând justul echilibru între interesul general
al societății și protecția unui drept fundamental al omului.
Din perspectiva art. 1 din primul Protocol
adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în lumina jurisprudenței
Curții Europene a Drepturilor Omului, se constată că salariul, în principiu, este
o valoare patrimonială care intra în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul
nr. 1.
Diminuarea pentru o perioada determinată,
viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar constituie o atingere adusă
dreptului de proprietate, care însă nu corespunde nici unei exproprieri (privări
de proprietate) și nici unei măsuri de reglementare a folosinței bunurilor, fiind
analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului numai din unghiul primei norme
cuprinse în art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. În acest context,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului urmărește numai dacă justul echilibru între
exigențele relative la interesul general și imperativele legate de protecția drepturilor
fundamentale al individului a fost menținut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz și
ceilalți c. Spaniei - Hotărârea din 02 februarie 2010, parag. 48), reducerea salariilor
nefiind tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce
la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, în cazuri asemănătoare, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea
bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează atingere adusă însăși substanței
dreptului și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului
echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele
protecției drepturilor fundamentale ale omului (a se vede cauza Kjartan Asmundsson
c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag 39 și 41).
Cauza Mureșanu contra României nu reprezintă
un precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul juridic diferit (în această
cauză, reclamantul obținuse o hotărâre judecătorească prin care autoritățile erau
obligate la plata unui anumit salariu). În acest caz „bun” în sensul Convenției
era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie.
Deci, situația privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătorești, iar nu diminuarea
prin lege a cuantumului salariului.
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor
un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat
pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croației,
Hotărârea din 20 mai 2010, parag. 58). Convenția nu conferă dreptul de a continua
să primești un salariu într-un anume cuantum, iar o creanța poate fi considerată
o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o baza
suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie
2007, parag. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de față, în care prin dreptul
intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
În cauza de față trebuie avut în vedere
că legalitatea măsurii nu este pusă în discuție, așa cum nu este în discuție o pierdere
totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară (în limita a 25%, iar după
01 ianuarie 2011, în limita a 10%) a exercițiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu
întregului personal bugetar.
Legea nr. 118/2010 a urmărit rezolvarea
dificultăților financiare ale statului, calea urmată fiind considerată legitimă
de către Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat,
în repetate rânduri, că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției,
o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații
plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (a se vedea
cauza Kechko c. Ucrainei, Hotărârea din 08 noiembrie 2005, parag. 23 și cauza Kjartan
Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45).
Raportarea la practica Organizației Internaționale
a Muncii este străină cauzei, pentru că măsura de reducere temporară a salariilor
personalului bugetar nu a avut drept efect supunerea acestei categorii de personal
la prestarea unei munci forțate, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că
măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere
substanței dreptului, intră în marja de apreciere a statului, nu este o măsură disproporționată
în raport cu scopul urmărit și păstrează justul echilibru între interesul general
al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului,
așa încât nu se poate retine o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional
la Convenție.
Pentru considerentele arătate, constatându-se
că hotărârea atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare
prevăzute de art. 304 C. proc. civ., instanța de fond făcând o corectă interpretare
și aplicare a prevederilor legale incidente cauzei, în temeiul art. 312 din același
cod, coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul,
ca nefondat, menținând sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de reclamantul P.I. împotriva sentinței nr. 203 din 17 ianuarie
2011 a Curții de Apel București, secția a VlII-a de contencios administrativ și
fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2011.