ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 486/2012

Asupra

cererii de contestație în anulare de față;

În baza

actelor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 713 din 26

aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în Dosarul nr. 9476/1/2009 a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de

petentul G.B.P. împotriva rezoluției nr. 469/P/2009 din 15 septembrie 2009 a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, care a fost menținută.

Pentru a

pronunța această hotărâre,instanța a reținut următoarele:

Prin

plângerea adresată înaltei Curte de Casație și Justiție petentul G.B.P. a

solicitat desființarea rezoluției nr. 469/P/2009 din 15 septembrie 2009 a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică.

Prin

rezoluția menționată s-a dispus neînceperea urmăririi penale , în temeiul art.

10 lit. a) și f) C. proc. pen., cu privire la magistrații judecători B.L. și C.C.

de la Curtea de Apel Timișoara și procurorii F.E. și B.V. pentru săvârșirea

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, S.N.I. și S.G.

- notari publici - sub aspectul complicității la infracțiunea de înșelăciune

prev. de art. 26 rap. la art. 215 C. pen., C.D. sub aspectul infracțiunii de

înșelăciune prev. de art. 215 C. pen.

În fapt s-a

reținut că petentul G.B.P. a solicitat efectuarea de cercetări penale față de

notarii publici S.N.I. și S.G., precum și cu privire la C.D., susținând că

acesta din urmă l-a indus în eroare cu ocazia încheierii unui contract prin

care a cumpărat o casă cu teren în localitatea Sacu, județul Caras Severin.

A mai

susținut că numitul C.D. în calitate de vânzător i-a ascuns că nu are intabulat

dreptul de proprietate asupra casei și asupra terenului în suprafață de 3800

m.p., susținând că în situația în care ar fi cunoscut realitatea nu ar mai fi

încheiat contractul.

Cauza a făcut

obiectul cercetărilor efectuate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara, iar prin rezoluția nr. 118/P din 30 iunie 2009, intimata procuror F.E.

a dispus neînceperea urmăririi penale, întrucât cu ocazia încheierii contractului

i-au fost aduse la cunoștință petentului că imobilele nu sunt înscrise în

Cartea Funciară și pentru aceasta este necesară întocmirea situației tehnice,

împrejurare cu care a fost de acord.

Procurorul a

mai reținut că în extrasul de carte funciară eliberat la data de 26 iunie 2008,

de Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Caransebeș se menționează că

numitul G.B.P. este proprietar prin cumpărare pe cot de 1/1 a terenului în

suprafață de 3800 m.p.

Plângerea

petentului formulată conform art. 275-278 C. proc. pen. a fost respinsă prin

rezoluția nr. 741/ll-2/2008 de către intimatul B.V., procuror general al

parchetului ce pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Împotriva

soluției procurorului, petentul G.B.P. a formulat plângere conform

dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., care a fost respinsă de

Curtea de Apel Timișoara, prin sentința penală nr. 221 din 25 septembrie 2008,

iar recursul a fost respins ca tardiv prin decizia nr. 256 din 27 ianuarie 2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

S-a mai reținut

că o altă plângere cu conținut asemănător a fost respinsă ca nefondată de Curtea

de apel Timișoara prin sentința penală nr. 250/PI din 3 noiembrie 2008, definitivă

prin decizia penală nr. 1070 din 24 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la

magistrații judecători și procurori - intimații B.L. și C.C. de la Curtea de Apel

Timișoara și procurorii F.E. și B.V. s-a constat că aceștia au acționat în acord

cu legea și probele cauzei, iar soluțiile lor au fost confirmate prin căile de atac

prevăzute de lege.

Plângerea împotriva

soluției procurorului prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale a fost respinsă

în condițiile art. 275-278 C. proc. pen. prin rezoluția nr. 9947/4925/ll/2 din 23

octombrie 2009.

Înalta Curte a

constatat că motivele invocate de petentului G.B.P. în plângerea sa sunt nefondate,

întrucât din nicio probă a dosarului nu rezultă încălcarea cu știință a atribuțiilor

specifice funcției de procuror ori judecător. Soluțiile dispuse de procuror ca și

hotărârile judecătorești se atacă prin căile prevăzute de lege, de care, de altfel,

petentul a și uzat.

Totodată,

Înalta Curte a apreciat că petentul nu aduce nicio probă în motivarea punctului

său de vedere, ci face considerații generale asupra actului de justiție folosind

termeni total neadecvați și insulte la adresa magistraților care au dispus soluțiile

ce l-au nemulțumit.

În considerentele

hotărârii s-a mai arătat că procurorul și judecătorul se supun numai legii și probelor

cauzei, sunt independenți în luarea hotărârilor iar nemulțumirile petenților nu

pot constitui temei de atragere a răspunderii penale a magistraților.

La data de 4 noiembrie

2011 petentul G.B.P. a formulat cerere de contestație în anulare împotriva sentinței

penale nr. 713 din 26 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 9476/1/2009.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 8824/1/2011.

În conținutul

cererii de contestație în anulare petentul a invocat mai multe articole din Constituția

Românie și anume:

- art. 51 în temeiul

căruia a solicitat respectarea dreptului său la petiție, susținând că potrivit

alin. (4) al aceluiași articol, autoritățile publice au obligația să răspundă la

petiții în termenele și în condițiile stabilite în condițiile legii.

- art. 52 care

prevede că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de

o autoritate publică, într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un

act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este

îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim,

anularea actului și repararea pagubei;

- alin. (3) al

art. 52 conform căruia, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate

prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii

și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu re-a credință

sau gravă neglijență.

Analizând actele

și lucrările dosarului, Înalta Curte, constată că este inadmisibilă contestația

în anulare, formulată de contestatorul G.B.P. pentru următoarele considerente:

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori

ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii și

nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict

și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia

o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilității hotărârilor

judecătorești definitive.

Tocmai caracterul

de cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această

cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de înlăturarea

a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive.

Potrivit dispozițiilor

art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare, întemeiată pe dispozițiile

art. 386 lit. a) - c) C. proc. pen. este supusă unei verificări prealabile judecării

în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunța asupra cererii de contestație,

instanța este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii.

În această etapă

procesuală instanța este obligată să examineze dacă cererea introdusă privește o

hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C.

proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul din cele limitativ

prevăzute de art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației s-au depus

ori se invocă dovezi existente la dosar.

Potrivit dispozițiilor

art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație

în anulare în cazurile strict și limitativ prevăzute de la lit. a) - e), fiind o

cale de atac extraordinară - de retractare - pusă la îndemâna părților care au fost

judecate de către instanța de recurs în lipsă, cu procedura incompletă sau care

au fost în imposibilitate de a se prezenta la instanța de recurs, legiuitorul stabilind

și termenele în care titularii acesteia o pot formula.

Se constată că

în cererea sa, contestatorul nu a invocat niciun motiv care să poată fi supus analizei

acestei instanțe pentru a se constata dacă se încadrează ori nu în dispozițiile

prevăzute de art. 386 lit. a) - e) C. proc. pen., iar pe de altă parte, nu a invocat

vreun înscris sau alte dovezi în sprijinul acestei contestații în anuare.

Reținerea vreunui

motiv de contestație în anulare este însă condiționat, de existența, la dosar, a

unor dovezi în sprijinul celor susținute de partea care a formulat contestația în

anulare.

Or, petentul în

cererea sa nu a relevat vreo împrejurare care s-ar putea încadra în vreun caz de

contestație în anulare prevăzut de art. 386 C. proc. pen., acesta invocând articole

cuprinse în Constituția României, fără să precizeze în mod concret în ce măsură

acestea au legătură cu soluționarea cauzei.

În atare condiții,

Înalta Curte constată că, în speță contestatorul nu a precizat în concret în ce

constau motivele care au stat la baza formulării acestei căi extraordinare de atac

spre a putea fi astfel analizate în vederea aprecierii dacă acestea pot ori nu fi

circumscrise vreunuia din cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile

art. 386 C. proc. pen., urmează a constata că cererea de contestație în anulare

este inadmisibilă.

Așadar, întrucât

nu au fost precizate motivele pe care se sprijină contestația în anulare, formulată

de contestatorul G.B.P. împotriva sentinței penale nr. 713 din 26 aprilie 2010,

pronunțată în Dosarul nr. 9476/1/2009, Înalta Curte, în temeiul art. 391 C.

proc. pen. o va respinge ca inadmisibilă.

În temeiul

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la la plata sumei

de 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisilă,

cererea de contestație în anulare formulată de contestatorul G.B.P., împotriva sentinței

penale nr. 713 din 26 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 9476/1/2009.

Obligă contestatorul la plata sumei

de 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

20 februarie 2012.