ÎCCJ, Decizia nr. 406/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 713 din 26 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 9476/1/2009 a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul G.B.P. împotriva Rezoluției nr. 469/P/2009 din 15 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a menținut rezoluția atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin Rezoluția nr. 469/P/2009 din 15 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. a) și f) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de magistrații judecători B.L. și C.C. de la Curtea de Apel Timișoara și procurorii F.E. și B.V. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor; S.N.I. și S.G. - notari publici - sub aspectul infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 26 raportat la art. 215 C. pen.; C.D. sub aspectul infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 C. pen.

Împotriva acestei rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Ordonanța nr. 9947/4925/II/2/2009 din 23 octombrie 2009. Procurorii au reținut că magistrații au pronunțat soluțiile ce l-au nemulțumit pe petent, pe baza probelor administrate, cu respectarea normelor de procedură, le-au motivat în fapt și în drept, astfel că nu se poate reține că și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu sau că le-au îndeplinit în mod defectuos provocând o vătămare a intereselor legale ale petentului. În temeiul art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen., petentul a formulat plângere împotriva Rezoluției nr. 469/P/2009 din 15 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin Sentința nr. 713 din 26 aprilie 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că din lucrările dosarului rezultă că intimații și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu în deplină concordanță cu legea și nu au comis fapte care să atragă răspunderea lor penală. Împotriva acestei sentințe, petentul G.B.P. a declarat recurs, solicitând, potrivit memoriilor depuse la dosar (filele 8 - 12, 17 - 35), admiterea recursului, casarea sentinței atacate, criticând cheltuielile judiciare la care a fost obligat.

Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petent nu este fondat. Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 26 raportat la art. 215 și art. 215 C. pen. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că: Petentul G.B.P. a solicitat efectuarea cercetării penale față de notarii publici S.G. și S.N., precum și cu privire la C.D., întrucât acesta din urmă l-a indus în eroare cu ocazia încheierii unui contract prin care a cumpărat o casă cu teren în localitatea Sacu, jud. Caraș Severin.

A susținut că a numitul C.D., în calitate de vânzător, i-a ascuns că nu are intabulat dreptul de proprietate asupra casei nr. 216 și asupra terenului în suprafață de 3800 m.p., susținând că, dacă ar fi cunoscut realitatea nu ar mai fi încheiat contractul. Notarii publici se fac vinovați, în opinia petentului, de împrejurarea că nu i-au explicat riscurile încheierii unui astfel de contract. Cauza a făcut obiectul cercetărilor efectuate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara - iar prin Rezoluția nr. 118/ P din 30 iunie 2009, intimata procuror F.E. a dispus neînceperea urmăririi penale întrucât, cu ocazia încheierii contractului i-au fost aduse la cunoștință petentului că imobilele nu sunt înscrise în Cartea Funciară și pentru aceasta este necesară întocmirea situații tehnice, împrejurare cu care a fost de acord.

Procurorul a mai reținut că în extrasul de carte funciară eliberat la 26 iunie 2008, de Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Caransebeș se menționează că numitul G.B.P. este proprietar prin cumpărare pe cota de 1/1 a terenului în suprafață de 3800 m.p. Plângerea petentului formulată conform art. 275-278 C. proc. pen. a fost respinsă prin Rezoluția nr. 741/II/2/2008 de către intimatul B.V., procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Împotriva soluției procurorului petentul G.B.P. a formulat plângere conform art. 278 1 C. proc. pen. care a fost respinsă de Curtea de Apel Timișoara prin sentința penală nr. 221 din 25 septembrie 2008, iar recursul a fost respins ca tardiv prin decizia penală nr. 256 din 27 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O altă plângere cu conținut asemănător, a fost respinsă ca nefondată de Curtea de Apel Timișoara - prin Sentința penală nr. 250/ PI din 3 noiembrie 2008 definitivă prin Decizia penală nr. 1070 din 24 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, petentul a solicitat efectuarea cercetărilor penale și cu privire la magistrații procurori F.E. și B.V. care au soluționat necorespunzător cauzele de care s-a făcut vorbire mai sus, cât și a magistraților judecători B.L. și C.C., care au pronunțat soluții nefavorabile pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fără a indica vreo probă în susținerea afirmațiilor făcute. În ceea ce privește intimații notari S.N.I.

și S.G. cât și cu privire la numitul C.D., în mod corect prima instanță a reținut că există autoritate de lucru judecat, în cauză pronunțându-se două hotărâri definitive de către Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 256 din 27 ianuarie 2009 și 1070 din 24 martie 2009. Cu privire la magistrații judecători și procurori - intimații B.L., C.C., F.E. și B.V., s-a constatat că aceștia au acționat în acord cu legea și probele cauzei, iar soluțiile lor au fost confirmate prin căile de atac prevăzute de lege. Potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de magistrat, pe baza probelor administrate, reflectă modul în care acesta le-a apreciat în urma examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia săvârșirii vreunei fapte prevăzute de legea penală.

În speță, intimații magistrați judecători au pronunțat o hotărâre, în concordanță cu probatoriile administrate, cu respectarea dispozițiilor legale. Simpla împrejurare că petentul este nemulțumit de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au emis-o, atâta timp cât, din actele premergătoare urmării penale nu a rezultat că aceștia ar fi săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității de jurisdicție sau că și-ar fi îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu, soluțiile pronunțate de magistrații judecători putând fi supuse controlului prin intermediul căilor de atac. După epuizarea căilor de atac nici un alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor decizii ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar însemna reluarea unor chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.

Mai mult decât, atât instanța penală sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., nu se poate substitui instanțelor de control judiciar și în consecință nu se poate pronunța asupra temeiniciei și legalității hotărârii pronunțate de o altă instanță. În cauza de față, magistrații intimați B.V. - procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, F.E. - procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, și-au exercitat atribuțiile cu care au fost investiți, analizând plângerea formulată și probele administrate în scopul aflării adevărului și dispunând soluții, conform convingerilor lor obiective și nepărtinitoare, astfel încât Înalta Curte apreciază că învinuirile aduse acestora nu sunt întemeiate, simplele afirmații și aprecieri subiective ale petentului, nesusținute de probe, neafectând temeinicia soluțiilor pronunțate.

În speță, magistrații procurori B.V. și F.E. au emis rezoluții în concordanță cu probatoriile administrate, cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la termenul de soluționare și temeiul juridic privind plângerile contra soluției, iar emiterea de soluții nefavorabile petentului, nu conferă automat date sau indicii cu privire la săvârșirea unor fapte penale, având în vedere faptul că acesta avea posibilitatea exercitării căilor de control judecătoresc. Deoarece din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații magistrați, în exercitarea atribuțiilor de serviciu ar fi cauzat vreo vătămare a intereselor legale ale unei persoane, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia.

Critica formulată de recurentul petent, privind greșita sa obligare de către instanța de fond la plata cheltuielilor judiciare către stat va fi înlăturată, prin decizia nr. 82 din 10 decembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în Dosarul nr. 56/2007, fiind statuat că: „În cazul respingerii plângerii formulată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., împotriva rezoluției sau ordonanței procurorului de netrimitere în judecată ori a dispoziției de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia vor fi suportate de către persoana căreia i s-a respins plângerea”.

Criticile recurentului petent reiau, în esență, aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală, a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanțe. În consecință, soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva Rezoluției nr. 469/P/2009 din 15 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, este legală și temeinică. Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de petentul G.B.P.

împotriva sentinței primei instanțe. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul G.B.P. împotriva sentinței nr. 713 din 26 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 9476/1/2009. Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2011.