ÎCCJ, Decizia nr. 443/2011

Ședința publică de la 31 octombrie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 804 din 10 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției nr. 1270/P/2009, din 21 ianuarie 2010, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, menținută prin rezoluția nr. 1301/817/II/2/2010 din 1 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. A fost obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că petentul A.I.

a formulat plângere penală împotriva procurorului C.M. pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorilor și fals intelectual. În motivarea plângerii, petiționarul a învederat, în esență, că procurorul C.M. a săvârșit infracțiunile menționate cu ocazia adoptării rezoluției în cauză nr. 123/P/2009. Prin sentința nr. 1067 din 28 mai 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis plângerea formulată de petent la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 222 alin. (7) C. proc. pen. având în vedere dispozițiile art. 29 lit. f) din același cod.

Prin rezoluția nr. 1270/P/2009 din 21 ianuarie 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistratul C.M., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 264 C. pen. și art. 289 C. pen. Procurorul de caz a reținut că faptele reclamate nu au suport probator, existența lor nefiind confirmată de actele aflate la dosar, s-a mai arătat că adoptarea de către magistrat a unor soluții în cauzele avute spre soluționare nu poate reprezenta o faptă care să atragă răspunderea penală, acest aspect fiind un element esențial prin care se înfăptuiește justiția.

Împotriva acestei rezoluții petiționarul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar prin rezoluția nr. 1301/817/II-2/2010 din 1 martie 2010 plângerea a fost respinsă, ca neîntemeiată. În temeiul art. 278 1 C. proc. pen., în termen legal, petiționarul a formulat plângere în fața judecătorului împotriva rezoluției procurorului cu motivarea că în cauză au fost emise acte false, nu s-au respectat hotărâri judecătorești, impunându-se admiterea plângerii, valorificarea probatoriului existent și respectarea hotărârilor judecătorești definitive. Cu privire la plângerea cu soluționarea căreia a fost învestită prima instanță a apreciat că aceasta nu este fondată.

S-a reținut că în cauză nu s-a făcut nicio dovadă că actul emis de procuror în exercitarea atribuțiilor de serviciu constituie în sine un abuz în sens penal sau întrunește conținutul constitutiv al altor infracțiuni doar pentru faptul că nemulțumește una din părți(cazul petentului) câtă vreme acesta a acționat cu bună credință și deoarece faptul contrar nu s-a dovedit (respectiv reaua –credință a procurorului în adoptarea rezoluției), fapta acestuia nu se circumscrie în sfera ilicitului penal, din actele premergătoare efectuate în cauză nerezultând că intimatul procuror ar fi săvârșit vreo infracțiune. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a fost motivat.

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că acesta este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, referitoare la inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile arătate în norma anterior menționată. În speța de față, nemulțumită fiind de soluțiile dispuse de magistrații intimați și conferind conotații penale activității profesionale a acestora, petentul a formulat plângere penală.

Cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei și, motivat, a concluzionat în sensul că în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale. Din verificarea actelor dosarului se constată că soluția dispusă este legală și temeinică, deoarece activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrat, care presupune interpretarea și aplicarea legii, chiar dacă a nemulțumit părțile, nu poate constitui, prin ea însăși, infracțiune, în absența dovedirii îndeplinirii condițiilor privind conținutul constitutiv al acesteia.

În speță, intimatul procuror s-a limitat la a-și exercita funcția și atribuțiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale, activitatea de jurisdicție desfășurată neputând fi circumscrisă sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a magistratului. Nemulțumirile petentului se impuneau a fi invocate pe calea declarării căilor de atac, singurele apte a conduce, eventual, la reformarea unor soluții, parcurgerii procedurii legale indicate neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte. Analizând hotărârea recurată se constată că prima instanță a dat o evaluare proprie materialului dosarului, plângerii petentului și rezoluției atacate, potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) C. proc.

pen., hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 804 din 10 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2515/1/2010. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2011.