ÎCCJ, Decizia nr. 483/2011

Ședința publică de la   28 noiembrie 2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr.

1687 din 21 octombrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 7212/1/2009 a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea

formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției nr. 6942/1549/VIII/1/2009 din

29 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, cu obligarea acestuia la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut următoarele:

Prin rezoluția nr.

6942/1549/VIII/1/2009 din 29 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, s-a

dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii

formulată

de numitul A.I. împotriva magistratului C.M., procuror

la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de

urmărire penală si criminalistică.

S-a reținut că la

data de 09 martie 2009, în plângerea adresată Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție petentul a

solicitat

cercetarea penală a celor mai sus menționați, deoarece

consideră că se

face „vinovat de săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor, favorizarea

infractorului,

și fals intelectual. Astfel petentul a susținut că prin

rezoluția

adoptată în dosarul nr. 123/P/2009 a încălcat prevederile art. 49 alin. (2) C.

proc. pen.

Procurorul a reținut

că în urma examinării plângerii depuse, petentul în loc să urmărească o logică

a expunerii, să

realizeze o prezentare

clară și coerentă a situației de fapt prin

descrierea și explicarea

infracțiunilor pentru care solicită efectuarea de cercetări și să indice ce

solicită în cauză față de persoana a cărei cercetare o vrea, să atașeze

mijloacele

materiale de probă necesare

pentru susținerea afirmațiilor sale,

se rezumă, de altfel, de cele mai

multe ori, la folosirea unui limbaj inadecvat cu privire la magistrați, astfel

încât a respins, ca neîntemeiată, plângerea acestuia.

Împotriva acestei

rezoluții a procurorului, în temeiul dispozițiilor art. 278

1

alin.

(2) C. proc. pen. a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, plângerea formulată de petentul A.I. la data de 8

septembrie 2009.

Plângerea a fost

respinsă ca inadmisibilă de către Secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, prin sentința nr. 1687 din 21 octombrie 2010, cu motivarea că

plângerea petentului nu a fost îndreptată împotriva unei soluții de neîncepere

a urmăririi penale dintre cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile

art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen. și nici nu întrunește cerințele

unei plângeri penale directe, așa cum prevăd dispozițiile art. 222 din același

cod.

Împotriva acestei

sentințe, petentul A.I. a declarat recurs.

Examinând hotărârea atacată,

potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că

recursul declarat de petent nu este  fondat.

Potrivit art. 278

1

C. proc. pen., după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 C. proc.

pen. împotriva rezoluției de neîncepere a urmării penale sau a ordonanței, ori

după caz a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de

încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și

orice persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în

termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de

rezolvare, potrivit art. 277 și art. 278 C. proc. pen., la judecătorul de la

instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în

primă instanță.

Rezultă așadar, din

cuprinsul normelor legale enunțate, că plângerea care are un asemenea temei

vizează exclusiv o rezoluție sau ordonanță a procurorului de netrimitere în

judecată, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate în temeiul

art. 275-278 C. proc. pen.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Curtea constată că plângerea petentului adresată Înaltei

Curți de Casație și Justiție nu poate face obiectul controlului judecătoresc

reglementat de prevederile art. 278

1

C. proc. pen., întrucât nu

privește o soluție de netrimitere în judecată dispusă de procuror, iar din

examinarea actelor dosarului rezultând că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție nu a comunicat acestuia o soluție de netrimitere în

judecată.

Pe de altă parte,

plângerea petentului nu conturează nici conținutul unei plângeri ca act de

sesizare al organelor de urmărire penală, în conformitate cu dispozițiile art.

222 C. proc. pen., având în vedere că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute

în alin. (2) al acestui text legal, întrucât în conținutul său nu sunt descrise

în concret faptele pentru care se solicită tragerea la răspundere penală a

persoanelor reclamate, nefiind indicate data, locul și împrejurările în care se

presupune că acestea ar fi fost săvârșite.

Invocarea de către recurentul

petent a

prevederilor

art. 278

1

C. proc. pen., este greșită, întrucât , astfel cum s-a

arătat, nu sunt incidente dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.,

deoarece petentul nu a făcut dovada existenței unei rezoluții de neîncepere a

urmăririi penale, împotriva căreia să fi făcut plângerea cu care a investit

instanța de fond.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul

A.I.

împotriva sentinței nr. 1687 din

21 octombrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 7212/1/2009.

Totodată, în baza

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata

sumei de 400 lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 1687 din

21 octombrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 7212/1/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2011.