ÎCCJ, Decizia nr. 4/2011

Ședința publică de la 24 ianuarie 2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 836

din 14 mai 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost

respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției

nr. 89/P/2010 din 8 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția Urmărire Penală și Criminalistică, și s-a menținut

rezoluția atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin rezoluția nr. 89/P/2010

din 8 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus în baza dispozițiilor

art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. neînceperea

urmăririi penale față de magistratul procuror C.M., din cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

, sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 264 și art. 289 C. pen.

Împotriva acestei

rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de

urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 1741/917/II-2/2010

din 8 martie 2010.

Procurorii au reținut

că modul de soluționare a unei plângeri penale nu poate constitui temei pentru

atragerea răspunderii penale a magistratului care a dispus soluția criticată,

pentru contestarea căreia, petentul având posibilitatea exercitării căii de

atac prevăzută de art. 278 și art. 278

1

C. proc. pen.

În temeiul art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere

împotriva rezoluției nr. 89/P/2010 din 8 februarie 2010 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și

criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin sentința nr. 836

din 14 mai 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu

motivarea că actele premergătoare efectuate în cauză nu au confirmat existența

unor indicii din care să rezulte săvârșirea infracțiunilor reclamate.

Împotriva sentinței

de respingere a plângerii, petentul A.I. a declarat recurs, potrivit motivelor

de recurs depuse în scris la dosar (fila 5), solicitând admiterea recursului,

casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei cu valorificarea actelor

probatorii.

S-a susținut, în esență,

că: sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 10 lit. j),

art. 62, art. 277, art. 278

1

alin. (2) și art. 12 C. proc. pen., art.

291 C. proc. pen., art. 1200 C. civ. și art. 21 și art. 131 din Constituția

României.

Examinând hotărârea

atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul declarat de petent nu este fondat.

Din analiza actelor

premergătoare efectuate nu a rezultat că intimatul magistrat C.M.

,

ar

fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor

de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de favorizarea

infractorului și de fals intelectual.

În cauza de față,

magistratul intimat C.M., în calitate de procuror din cadrul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și-a exercitat atribuțiile cu care a

fost investit, analizând plângerea formulată și probele administrate în scopul

aflării adevărului și dispunând soluții, conform convingerilor lui obiective și

nepărtinitoare, astfel încât Înalta Curte apreciază că învinuirile aduse

acestuia nu sunt întemeiate, simplele afirmații și aprecieri subiective ale

petentului, nesusținute de probe, neafectând temeinicia soluțiilor pronunțate.

În speță, magistratul

procuror C.M. a emis rezoluția de respingere a plângerii în concordanță cu

probatoriile administrate, cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la

termenul de soluționare și temeiul juridic privind plângerile contra soluției,

iar emiterea de soluții nefavorabile petentului, nu conferă automat date sau

indicii cu privire la săvârșirea unor fapte penale, având în vedere faptul că

acesta avea posibilitatea exercitării căilor de control judecătoresc.

De asemenea, nu se

poate reține în sarcina intimatului nici infracțiunea prevăzută de art. 264 C.

pen., întrucât în sarcina acestuia nu s-a reținut existența vreunui ajutor dat

unui infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii

infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau

executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul

infracțiunii și nici cea prevăzută de art. 289 C. pen., întrucât nu ne aflăm în

prezența falsificării unui înscris oficial.

Deoarece din actele

premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimatul magistrat, în

exercitarea atribuțiilor de serviciu ar fi cauzat vreo vătămare a intereselor

legale ale unei persoane, că ar fi acordat ajutor unui infractor, fără o înțelegere

stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau

zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura

infractorului, folosul sau produsul infracțiunii și că nu ne aflăm în prezența

falsificării unui înscris oficial, în mod corect s-a dispus neînceperea

urmăririi penale față de acesta.

În ceea ce privesc

susținerile recurentului petent, în sensul nerespectării termenelor prevăzute

de art. 277 C. proc. pen., sunt neîntemeiate, având în vedere caracterul de

recomandare al normelor cuprinse în conținutul acestor dispoziții legale.

Soluția pronunțată de

prima instanță nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 21 și art. 131

din Constituția României, întrucât instanța a procedat la o riguroasă

interpretare a normelor arătate, limitarea dreptului de a acționa în instanță

și condiționarea exercitării acestuia de îndeplinirea unor cerințe legale

neconstituind o îngrădire a accesului liber la justiție.

Referitor la

încălcarea dispozițiilor art. 1200 C. civ., ce reglementează materia prezumțiilor

legale, Înalta Curte constată că aceasta excede obiectului prezentei cauze,

hotărârea primei instanțe nefiind afectată de o cauză de nulitate astfel cum

arată petentul în motivele de recurs.

Criticile

recurentului petent reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală

adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acestei, după cum s-a și

demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală a recursului nu s-au

dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei

instanțe.

În consecință, soluția

primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva rezoluției nr. 89/P/2010

din 8 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică, este legală și temeinică.

Înalta Curte, în baza

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței primei instanțe.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400

lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 836 din 14

mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 2747/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2011.