ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3826/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 505 din 1 octombrie 2010, Tribunalul lași, secția penală, a respins ca inadmisibilă în principiu cererea de revizuire a Sentinței penale nr. 437 din 26 iunie 2007 a Tribunalului lași, secția penală, modificată prin Decizia penală nr. 14 din 6 martie 2008 a Curți de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori, definitivă prin Decizia penală nr. 3383 din 22 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, formulată de revizuentul L. (fost S.) F. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul lași a reținut următoarele: „Potrivit art. 394 lit. a) C. proc.

pen., caz de revizuire invocat de revizuent, o sentință de condamnare este supusă revizuirii atunci când s-au descoperit fapte și împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, dacă sunt de natură să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare". Este evident că stabilirea inexistenței discernământului condamnatului la comiterea faptei este o împrejurare de natură a determina netemeinicia hotărârii de condamnare, dar situația invocată de revizuentul L.F. nu se încadrează în acest tipar și, mai mult, nu reprezintă o împrejurare nouă și care să nu fi fost cunoscută de judecători la soluționarea cauzei. Așa cum a stabilit încă din 1976 Tribunalul Suprem (Decizia nr. 1643/1976), textul art. 394 lit. a) C. proc.

pen. se referă la „fapte și împrejurări", deci la fapte probatorii, și nu la probe noi, căci altfel revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicție în care s-ar putea continua probațiunea, situație de natură a infirma principiul securității raporturilor juridice aplicabil și în materie penală ca parte a principiului procesului echitabil. Fără îndoială că noile fapte și împrejurări urmează a fi confirmate de probe noi, dar nu probele noi formează temeiul revizuirii, ci faptele și împrejurările pe care le dovedesc. În plus, aceste fapte și împrejurări trebuie să fie noi pentru instanța de judecată, în sensul să nu fi fost cunoscute de instanța care a pronunțat hotărârea definitivă. Or, revizuentul L.F.

invocă o probă nouă ca temei al revizuirii, respectiv avizul Comisiei Superioare Medico-Legale din cadrul I.N.M.L. din 6 aprilie 2010 prin care se aprobă avizul Comisiei de Avizare și Control al Actelor Medico-Legale din cadrul I.M.L. lași, referitor la faptul că revizuentul L.F. are discernământ critic absent și nu păstrează capacitatea psihică de a decide cu liberă voință asupra propriilor drepturi și obligații și asupra propriilor interese, de a-și reprezenta interesele, de a se autoconduce și a se autoîngriji.

Deși acest aviz este o probă nouă, necunoscută instanței de recurs care a soluționat cauza la 22 octombrie 2009, aceasta nu probează o împrejurare nouă, care să nu fi fost cunoscută instanței de recurs, ci doar susține concluziile raportului inițial de expertiză prin care se propunea punerea sub interdicție a revizuentului, aspect cunoscut instanței de recurs întrucât raportul respectiv a fost depus la dosar, ca și sentința civilă de punere sub interdicție. Potrivit înscrisurilor atașate la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la termenul din data de 26 martie 2009 instanța a constatat că nu se poate dialoga cu recurentul L.F., motiv pentru care s-a încuviințat efectuarea unei expertize psihiatrice care să stabilească, conform art. 303 C. proc.

pen., dacă acesta poate participa la judecata recursului. Drept urmare, s-a întocmit și atașat la dosarul cauzei raportul de expertiză din 16 iulie 2009, în care s-a concluzionat că recurentul L.F. are diminuată capacitatea psihică de a decide cu liberă voință asupra propriilor drepturi și obligații, afecțiunea prezentată nepermițându-i participarea la judecată.

Prin urmare, această expertiză nu a avut ca obiectiv stabilirea discernământului inculpatului în comiterea faptei penale pentru care era cercetat, cum nici celelalte rapoarte întocmite în alte cauze (procedura punerii sub interdicție) nu au vizat acest aspect, toate expertizele vizând conduita actuală a revizuentului și capacitatea sa de a-și gestiona propriile obligații și interese la momentul actual și nu la un moment anterior sau măcar apropiat datei faptelor - 9 noiembrie 2004. Mai mult, aspectele invocate, privind lipsa de discernământ, nu prezintă noutate pentru judecător, potrivit condiției impuse de art. 394 lit. a) C. proc. pen. Cu ocazia concluziilor pe fondul cauzei, în recurs, apărătorul recurentului inculpat L.F.

a susținut lipsa de discernământ a acestuia în comiterea faptelor penale, aspect reținut în motivarea instanței de recurs și înlăturat motivat. Astfel, în motivarea deciziei instanței de recurs se arată că „în cursul urmăririi penale și al judecății în fond și în apel, nu au existat date ori elemente care să creeze îndoială privitor la discernământul său", iar expertiza efectuată „nu atestă lipsa discernământului acestuia", în condițiile în care instanța de recurs avea cunoștință de faptul că recurentul inculpat fusese pus sub interdicție de instanța civilă. Prin urmare, asupra existenței discernământului revizuentului în comiterea faptelor penale pentru care a fost condamnat definitiv s-a pronunțat instanța de recurs, în cauza de față revizuentul invocând doar o probă nouă și nu o împrejurare necunoscută judecătorilor care au soluționat definitiv dosarul de fond.

În plus, dacă se analizează înscrisurile atașate dosarului cauzei, se constată că proba invocată nu este de natură a determina netemeinicia soluției de condamnare a revizuentului. Nici una dintre expertizele medico-legale psihiatrice efectuate cu privire la revizuent nu a avut ca obiectiv stabilirea discernământului acestuia la momentul comiterii faptelor pentru care a fost condamnat definitiv - 9 noiembrie 2004 efectuarea unei astfel de expertize nefiind nici obligatorie și nici impusă de datele cauzei. Prin toate expertizele efectuate ceea ce s-a stabilit de către medicii legiști a fost discernământul revizuentului la momentul efectuării acesteia și dacă pe viitor acesta își poate exprima voința în mod valabil cu privire la actele și faptele sale.

Or, pentru a se invoca iresponsabilitatea ca o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei comise trebuie să se stabilească faptul că, la momentul comiterii acesteia, deci la 9 noiembrie 2004, revizuentul nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele (art. 46 C. pen.). Din actele dosarului nu rezultă însă nici un element de natură a arunca dubii asupra discernământului inculpatului la data de 9 noiembrie 2004, toate internările suferite de acesta pentru probleme de natură psihică fiind ulterioare acestui moment (începând cu data de 4 iulie 2005) și reprezentând consecința unui T.C.C. suferit de revizuent cu ocazia accidentului pentru care a fost cercetat penal și condamnat definitiv.

Faptul că, într-unul dintre rapoartele de expertiză, se consemnează un T.C.C. declarativ din 1999 nu este un aspect de natură a infirma cele anterior arătate, un temei al revizuirii sentinței penale definitive, simpla susținere a revizuentului nefiind confirmată de alte probe, probe ușor de obținut pentru revizuent, care nu trebuia decât să depună actele medicale sau o adeverință eliberată de unitatea medicală în care a fost tratat pentru acest traumatism. S-a reținut de prima instanță că admiterea unei asemenea probe ca temei al revizuirii ar fi neutilă și ar constitui un precedent periculos, orice condamnat definitiv putând invoca un T.C.C. declarativ și solicita revizuirea condamnării, situație inacceptabilă prin prisma securității raporturilor juridice.

Ceea ce este chemată instanța învestită cu soluționarea cererii de revizuire să constate este existența unor date suficiente, necunoscute judecătorilor care s-au pronunțat în cauză pe fond sau în căile de atac promovate, care să arunce dubii asupra discernământului revizuentului la momentul comiterii faptelor pentru care a fost condamnat definitiv. Or, astfel de date nu au fost relevate instanței în cauza de față." Împotriva acestei sentințe revizuentul a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin Decizia penală nr. 194 din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Prin Decizia nr. 1568 din 18 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost admis recursul declarat de revizuentul L. (fost S.) F. împotriva Deciziei penale nr. 194 din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel lași, a fost casată decizia atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, respectiv, Curtea de Apel lași, motivat de faptul că s-a încălcat dreptul la apărare. În rejudecare, Curtea de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins ca nefondat apelul formulat de revizuentul L. (S.) F., împotriva Sentinței penale nr. 505 din 1 octombrie 2010 a Tribunalului lași, secția penală pe care a menținut-o. Apelantul a fost obligat să plătească statului suma de 200 RON cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî astfel instanța de control judiciar a reținut că, din interpretarea dispozițiilor art. 393 și art. 394 C. proc. pen., rezultă că revizuirea este un mijloc procesual prin folosirea căruia pot fi înlăturate erorile judiciare cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, erori determinate de necunoașterea de către instanțele care au soluționat cauza a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu adevărul. Din analiza dispozițiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

rezultă că revizuirea întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi este dublu condiționată, în sensul că: - trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei; - faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare . Cu privire la înțelesul expresiei „fapte sau împrejurări" în literatura de specialitate, ca și în practica judiciară, s-a considerat că semnifică probe propriu-zise, adică elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, respectiv orice întâmplare, situație, stare care în mod autonom sau în coroborare cu alte probe poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare . Elementele de probă noi, la care se referă art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., trebuie să fie de natură a demonstra, fie că faptul infracțional contestat nu a existat, fie că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui. Nu pot fi considerate „probe noi" în sensul cerut de lege dovezile care aduc numai un surplus de argumente noi, care completează mijloacele de probe deja administrate, jurisprudența în materia revizuirii fiind bine consolidate în ceea ce privește inadmisibilitatea cererilor prin care se tinde la prelungirea probatoriului sau reexaminarea materialului probator pe baza căruia a fost pronunțată hotărârea inițială. În speță, instanța de fond a examinat corect și detaliat împrejurările invocate de către revizuent în susținerea cererii de revizuire și a apreciat corect că aceste împrejurări nu au caracter de noutate, în sensul dispozițiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., constituind aspecte care au fost puse în discuție, analizate și lămurite prin probele administrate în ciclul procesului ordinar. De altfel și apărătorul revizuentului a precizat că, la momentul judecării recursului, actele medicale de care face vorbire erau depuse la dosar, dar ar fi fost ignorate și s-au reținut concluziile comisiei superioare în sensul că nu ar mai fi nevoie să se verifice dacă inculpatul avea discernământ la momentul comiterii faptei, deoarece nu există probe certe din care să rezulte că la momentul săvârșirii faptei apăruse boala, toate actele fiind mult ulterioare săvârșirii faptei.

Corect a reținut instanța de fond că ceea ce este chemată instanța învestită cu soluționarea cererii de revizuire să constate este existența unor date suficiente, necunoscute judecătorilor care s-au pronunțat în cauză pe fond sau în căile de atac normale, care să arunce dubii asupra discernământului revizuentului la momentul comiterii faptelor pentru care a fost condamnat definitiv; or, astfel de date nu au fost relatate instanței în cauza de fată, actele medicale despre care se face vorbire fiind cunoscute la data soluționării cauzei și referindu-se la stabilirea discernământului mult după comiterea faptelor. Împotriva acestei din urmă decizii, în termen legal, revizuentul L. (fost S.) F. a declarat recursul de față, susținând, prin apărător, că temeiul de drept al cererii de revizuire îl constituie dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc.

pen., motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și admiterea în principiu a cererii de revizuire astfel cum acesta a fost formulată. Recursul nu este fondat. Revizuirea este mijlocul procesual prin folosirea căruia sunt înlăturate erorile judiciare care ar putea fi cuprinse în hotărârile penale definitive. Potrivit dispozițiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când: "s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei". În cererea formulată, revizuentul a precizat că solicită revizuirea Sentinței penale nr. 505 din 1 octombrie 2010 Tribunalului lași, modificată prin Decizia penală nr. 14 din 6 martie 2008 a Curții de Apel lași, definitivă prin Decizia penală nr. 3383 din 22 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție întrucât la momentul comiterii faptelor - 9 noiembrie 2004 - acesta nu a avut discernământ.

Analizând actele și lucrările din dosar, Înalta Curte constată că motivul invocat de revizuentul condamnat nu se încadrează în dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., neaducând în discuție fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se solicită, astfel că în mod temeinic, atât prima instanță cât și instanța de apel, au respins cererea. Reaprecierea probelor care au stat la baza pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită, administrarea de noi probe, în speță - efectuarea unei expertize psihiatrice care să ateste dacă la comiterea faptelor revizuentul avea sau nu discernământ, vizând stabilirea unei noi situații de fapt, de natură a înlătura răspunderea penală a condamnatului revizuent - nu constituie, în mod evident, cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., după cum judicios au apreciat instanțele de fond și cea de apel. Înalta Curte constată că din actele dosarului nu rezultă nici un element de natură a arunca dubii asupra discernământului inculpatului la data de 09 noiembrie 2004, toate internările suferite de acesta pentru probleme de natură psihică fiind ulterioare acestui moment (începând cu data de 4 iulie 2005), consecință a unui T.C.C. suferit de revizuent cu ocazia accidentului pentru care a fost cercetat penal și condamnat definitiv, iar aspectele invocate privind lipsa de discernământ nu prezintă noutate pentru judecător, potrivit condiției impuse de art. 394 lit. a) C. proc. pen.

Astfel, în mod corect a constatat și instanța de fond că, în motivarea deciziei instanței de recurs, se arată că „în cursul urmăririi penale și al judecății în fond și în apel, nu au existat date ori elemente care să creeze îndoială privitor la discernământul său", iar expertiza efectuată „nu atestă lipsa discernământului acestuia", în condițiile în care instanța de recurs avea cunoștință de faptul că recurentul inculpat fusese pus sub interdicție de instanța civilă. Pentru aceste considerente, în baza art. 385 15 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., recursul urmează a fi respins ca nefondat. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., condamnatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului desemnat din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat L. (fost S.) F. - prin curator L.A. - împotriva Deciziei penale nr. 66 din 3 aprilie 2012 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul revizuent condamnat la plata sumei de 350 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 21 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AS