ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3826/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3826/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față,

În baza lucrărilor

din dosar constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 505 din 1 octombrie

2010, Tribunalul lași, secția penală, a respins ca inadmisibilă în principiu

cererea de revizuire a Sentinței penale nr. 437 din 26 iunie 2007 a

Tribunalului lași, secția penală, modificată prin Decizia penală nr. 14 din 6

martie 2008 a Curți de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori,

definitivă prin Decizia penală nr. 3383 din 22 octombrie 2009 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția penală, formulată de revizuentul L. (fost S.) F.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul lași a reținut următoarele:

„Potrivit art. 394

lit. a) C. proc. pen., caz de revizuire invocat de revizuent, o sentință de

condamnare este supusă revizuirii atunci când s-au descoperit fapte și

împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, dacă

sunt de natură să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare".

Este evident că

stabilirea inexistenței discernământului condamnatului la comiterea faptei este

o împrejurare de natură a determina netemeinicia hotărârii de condamnare, dar

situația invocată de revizuentul L.F. nu se încadrează în acest tipar și, mai

mult, nu reprezintă o împrejurare nouă și care să nu fi fost cunoscută de

judecători la soluționarea cauzei.

Așa cum a stabilit

încă din 1976 Tribunalul Suprem (Decizia nr. 1643/1976), textul art. 394 lit.

a) C. proc. pen. se referă la „fapte și împrejurări", deci la fapte

probatorii, și nu la probe noi, căci altfel revizuirea s-ar transforma într-un

nou grad de jurisdicție în care s-ar putea continua probațiunea, situație de

natură a infirma principiul securității raporturilor juridice aplicabil și în

materie penală ca parte a principiului procesului echitabil. Fără îndoială că

noile fapte și împrejurări urmează a fi confirmate de probe noi, dar nu probele

noi formează temeiul revizuirii, ci faptele și împrejurările pe care le

dovedesc. În plus, aceste fapte și împrejurări trebuie să fie noi pentru

instanța de judecată, în sensul să nu fi fost cunoscute de instanța care a

pronunțat hotărârea definitivă.

Or, revizuentul L.F.

invocă o probă nouă ca temei al revizuirii, respectiv avizul Comisiei

Superioare Medico-Legale din cadrul I.N.M.L. din 6 aprilie 2010 prin care se

aprobă avizul Comisiei de Avizare și Control al Actelor Medico-Legale din

cadrul I.M.L. lași, referitor la faptul că revizuentul L.F. are discernământ

critic absent și nu păstrează capacitatea psihică de a decide cu liberă voință

asupra propriilor drepturi și obligații și asupra propriilor interese, de a-și

reprezenta interesele, de a se autoconduce și a se autoîngriji.

Deși acest aviz este

o probă nouă, necunoscută instanței de recurs care a soluționat cauza la 22

octombrie 2009, aceasta nu probează o împrejurare nouă, care să nu fi fost

cunoscută instanței de recurs, ci doar susține concluziile raportului inițial

de expertiză prin care se propunea punerea sub interdicție a revizuentului,

aspect cunoscut instanței de recurs întrucât raportul respectiv a fost depus la

dosar, ca și sentința civilă de punere sub interdicție.

Potrivit

înscrisurilor atașate la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la

termenul din data de 26 martie 2009 instanța a constatat că nu se poate dialoga

cu recurentul L.F., motiv pentru care s-a încuviințat efectuarea unei expertize

psihiatrice care să stabilească, conform art. 303 C. proc. pen., dacă acesta

poate participa la judecata recursului.

Drept urmare, s-a

întocmit și atașat la dosarul cauzei raportul de expertiză din 16 iulie 2009,

în care s-a concluzionat că recurentul L.F. are diminuată capacitatea psihică

de a decide cu liberă voință asupra propriilor drepturi și obligații,

afecțiunea prezentată nepermițându-i participarea la judecată.

Prin urmare, această

expertiză nu a avut ca obiectiv stabilirea discernământului inculpatului în

comiterea faptei penale pentru care era cercetat, cum nici celelalte rapoarte

întocmite în alte cauze (procedura punerii sub interdicție) nu au vizat acest

aspect, toate expertizele vizând conduita actuală a revizuentului și

capacitatea sa de a-și gestiona propriile obligații și interese la momentul

actual și nu la un moment anterior sau măcar apropiat datei faptelor - 9

noiembrie 2004.

Mai mult, aspectele

invocate, privind lipsa de discernământ, nu prezintă noutate pentru judecător,

potrivit condiției impuse de art. 394 lit. a) C. proc. pen. Cu ocazia

concluziilor pe fondul cauzei, în recurs, apărătorul recurentului inculpat L.F.

a susținut lipsa de discernământ a acestuia în comiterea faptelor penale,

aspect reținut în motivarea instanței de recurs și înlăturat motivat. Astfel,

în motivarea deciziei instanței de recurs se arată că „în cursul urmăririi

penale și al judecății în fond și în apel, nu au existat date ori elemente care

să creeze îndoială privitor la discernământul său", iar expertiza

efectuată „nu atestă lipsa discernământului acestuia", în condițiile în

care instanța de recurs avea cunoștință de faptul că recurentul inculpat fusese

pus sub interdicție de instanța civilă.

Prin urmare, asupra

existenței discernământului revizuentului în comiterea faptelor penale pentru

care a fost condamnat definitiv s-a pronunțat instanța de recurs, în cauza de

față revizuentul invocând doar o probă nouă și nu o împrejurare necunoscută

judecătorilor care au soluționat definitiv dosarul de fond.

În plus, dacă se

analizează înscrisurile atașate dosarului cauzei, se constată că proba invocată

nu este de natură a determina netemeinicia soluției de condamnare a

revizuentului. Nici una dintre expertizele medico-legale psihiatrice efectuate

cu privire la revizuent nu a avut ca obiectiv stabilirea discernământului

acestuia la momentul comiterii faptelor pentru care a fost condamnat definitiv

- 9 noiembrie 2004 efectuarea unei astfel de expertize nefiind nici obligatorie

și nici impusă de datele cauzei. Prin toate expertizele efectuate ceea ce s-a

stabilit de către medicii legiști a fost discernământul revizuentului la

momentul efectuării acesteia și dacă pe viitor acesta își poate exprima voința

în mod valabil cu privire la actele și faptele sale.

Or, pentru a se

invoca iresponsabilitatea ca o cauză de înlăturare a caracterului penal al

faptei comise trebuie să se stabilească faptul că, la momentul comiterii

acesteia, deci la 9 noiembrie 2004, revizuentul nu putea să-și dea seama de

acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele (art. 46 C. pen.).

Din actele dosarului

nu rezultă însă nici un element de natură a arunca dubii asupra

discernământului inculpatului la data de 9 noiembrie 2004, toate internările

suferite de acesta pentru probleme de natură psihică fiind ulterioare acestui

moment (începând cu data de 4 iulie 2005) și reprezentând consecința unui

T.C.C. suferit de revizuent cu ocazia accidentului pentru care a fost cercetat

penal și condamnat definitiv.

Faptul că, într-unul

dintre rapoartele de expertiză, se consemnează un T.C.C. declarativ din 1999 nu

este un aspect de natură a infirma cele anterior arătate, un temei al

revizuirii sentinței penale definitive, simpla susținere a revizuentului

nefiind confirmată de alte probe, probe ușor de obținut pentru revizuent, care

nu trebuia decât să depună actele medicale sau o adeverință eliberată de

unitatea medicală în care a fost tratat pentru acest traumatism.

S-a reținut de prima

instanță că admiterea unei asemenea probe ca temei al revizuirii ar fi neutilă

și ar constitui un precedent periculos, orice condamnat definitiv putând invoca

un T.C.C. declarativ și solicita revizuirea condamnării, situație inacceptabilă

prin prisma securității raporturilor juridice.

Ceea ce este chemată

instanța învestită cu soluționarea cererii de revizuire să constate este

existența unor date suficiente, necunoscute judecătorilor care s-au pronunțat

în cauză pe fond sau în căile de atac promovate, care să arunce dubii asupra

discernământului revizuentului la momentul comiterii faptelor pentru care a

fost condamnat definitiv. Or, astfel de date nu au fost relevate instanței în

cauza de față."

Împotriva acestei

sentințe revizuentul a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin

Decizia penală nr. 194 din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel lași, secția

penală și pentru cauze cu minori.

Prin Decizia nr. 1568

din 18 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost

admis recursul declarat de revizuentul L. (fost S.) F. împotriva Deciziei

penale nr. 194 din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel lași, a fost casată

decizia atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe, respectiv, Curtea de Apel lași, motivat de faptul că s-a încălcat

dreptul la apărare.

În rejudecare, Curtea

de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins ca nefondat

apelul formulat de revizuentul L. (S.) F., împotriva Sentinței penale nr. 505

din 1 octombrie 2010 a Tribunalului lași, secția penală pe care a menținut-o.

Apelantul a fost

obligat să plătească statului suma de 200 RON cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî

astfel instanța de control judiciar a reținut că, din interpretarea

dispozițiilor art. 393 și art. 394 C. proc. pen., rezultă că revizuirea este un

mijloc procesual prin folosirea căruia pot fi înlăturate erorile judiciare cu

privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, erori

determinate de necunoașterea de către instanțele care au soluționat cauza a

unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu adevărul.

Din analiza

dispozițiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. rezultă că revizuirea

întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi este dublu

condiționată, în sensul că:

- trebuie să fie

vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de

instanță la soluționarea cauzei;

- faptele sau

împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de

încetare a procesului penal ori de condamnare .

Cu privire la

înțelesul expresiei „fapte sau împrejurări" în literatura de specialitate,

ca și în practica judiciară, s-a considerat că semnifică probe propriu-zise,

adică elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie

dovedit în calea de atac a revizuirii, respectiv orice întâmplare, situație,

stare care în mod autonom sau în coroborare cu alte probe poate duce la

dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal

sau de condamnare .

Elementele de probă

noi, la care se referă art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., trebuie să fie

de natură a demonstra, fie că faptul infracțional contestat nu a existat, fie

că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui.

Nu pot fi considerate

„probe noi" în sensul cerut de lege dovezile care aduc numai un surplus de

argumente noi, care completează mijloacele de probe deja administrate,

jurisprudența în materia revizuirii fiind bine consolidate în ceea ce privește

inadmisibilitatea cererilor prin care se tinde la prelungirea probatoriului sau

reexaminarea materialului probator pe baza căruia a fost pronunțată hotărârea

inițială.

În speță, instanța de

fond a examinat corect și detaliat împrejurările invocate de către revizuent în

susținerea cererii de revizuire și a apreciat corect că aceste împrejurări nu

au caracter de noutate, în sensul dispozițiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C.

proc. pen., constituind aspecte care au fost puse în discuție, analizate și

lămurite prin probele administrate în ciclul procesului ordinar.

De altfel și

apărătorul revizuentului a precizat că, la momentul judecării recursului,

actele medicale de care face vorbire erau depuse la dosar, dar ar fi fost

ignorate și s-au reținut concluziile comisiei superioare în sensul că nu ar mai

fi nevoie să se verifice dacă inculpatul avea discernământ la momentul

comiterii faptei, deoarece nu există probe certe din care să rezulte că la

momentul săvârșirii faptei apăruse boala, toate actele fiind mult ulterioare

săvârșirii faptei.

Corect a reținut

instanța de fond că ceea ce este chemată instanța învestită cu soluționarea

cererii de revizuire să constate este existența unor date suficiente,

necunoscute judecătorilor care s-au pronunțat în cauză pe fond sau în căile de

atac normale, care să arunce dubii asupra discernământului revizuentului la

momentul comiterii faptelor pentru care a fost condamnat definitiv; or, astfel

de date nu au fost relatate instanței în cauza de fată, actele medicale despre

care se face vorbire fiind cunoscute la data soluționării cauzei și

referindu-se la stabilirea discernământului mult după comiterea faptelor.

Împotriva acestei din

urmă decizii, în termen legal, revizuentul L. (fost S.) F. a declarat recursul

de față, susținând, prin apărător, că temeiul de drept al cererii de revizuire

îl constituie dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., motiv pentru care a

solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și admiterea în

principiu a cererii de revizuire astfel cum acesta a fost formulată. Recursul

nu este fondat.

Revizuirea este

mijlocul procesual prin folosirea căruia sunt înlăturate erorile judiciare care

ar putea fi cuprinse în hotărârile penale definitive.

Potrivit

dispozițiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când:

"s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță

la soluționarea cauzei".

În cererea formulată,

revizuentul a precizat că solicită revizuirea Sentinței penale nr. 505 din 1

octombrie 2010 Tribunalului lași, modificată prin Decizia penală nr. 14 din 6

martie 2008 a Curții de Apel lași, definitivă prin Decizia penală nr. 3383 din

22 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție întrucât la momentul

comiterii faptelor - 9 noiembrie 2004 - acesta nu a avut discernământ.

Analizând actele și

lucrările din dosar, Înalta Curte constată că motivul invocat de revizuentul

condamnat nu se încadrează în dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., neaducând în discuție fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de

instanță la pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se solicită, astfel că în

mod temeinic, atât prima instanță cât și instanța de apel, au respins cererea.

Reaprecierea probelor

care au stat la baza pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită,

administrarea de noi probe, în speță - efectuarea unei expertize psihiatrice

care să ateste dacă la comiterea faptelor revizuentul avea sau nu discernământ,

vizând stabilirea unei noi situații de fapt, de natură a înlătura răspunderea

penală a condamnatului revizuent - nu constituie, în mod evident, cazul de

revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., după cum

judicios au apreciat instanțele de fond și cea de apel.

Înalta Curte constată

că din actele dosarului nu rezultă nici un element de natură a arunca dubii

asupra discernământului inculpatului la data de 09 noiembrie 2004, toate

internările suferite de acesta pentru probleme de natură psihică fiind

ulterioare acestui moment (începând cu data de 4 iulie 2005), consecință a unui

T.C.C. suferit de revizuent cu ocazia accidentului pentru care a fost cercetat

penal și condamnat definitiv, iar aspectele invocate privind lipsa de

discernământ nu prezintă noutate pentru judecător, potrivit condiției impuse de

art. 394 lit. a) C. proc. pen.

Astfel, în mod corect

a constatat și instanța de fond că, în motivarea deciziei instanței de recurs,

se arată că „în cursul urmăririi penale și al judecății în fond și în apel, nu

au existat date ori elemente care să creeze îndoială privitor la discernământul

său", iar expertiza efectuată „nu atestă lipsa discernământului

acestuia", în condițiile în care instanța de recurs avea cunoștință de faptul

că recurentul inculpat fusese pus sub interdicție de instanța civilă.

Pentru aceste

considerente, în baza art. 385

15

alin. (1) lit. b) C. proc. pen.,

recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., condamnatul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului desemnat din oficiu să

fie avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat L. (fost S.) F. - prin

curator L.A. - împotriva Deciziei penale nr. 66 din 3 aprilie 2012 a Curții de

Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul

revizuent condamnat la plata sumei de 350 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial pentru

apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 21 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - AS