ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2994/2012

Asupra recursului de față,

În

baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința penală 157 din 09 aprilie 2012 Curtea de Apel București a respins, ca

inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de L.C.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut următoarele:

La data de 13 martie 2012 pe rolul

Curții de Apel București, secția a II-a penală, sub nr. 2050/2/2012 a fost

înregistrată cererea de revizuire formulată de L.C. întemeiată pe cazul prev.

de art. 394 lit. e) C. proc. pen., având în vedere mai multe hotărâri

judecătorești care, în opinia condamnatului, nu se pot concilia sentința penală

nr. 257 din 04 decembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

Il-a penală, în Dosarul nr. 2749/49/2007, decizia penală nr. 653 din 22

februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în Dosarul nr. 2749/2007; decizia penală nr. 1069 din 19 martie 2010 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 8077/1/2009;

decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010 pronunțată în Dosarul nr. 2464/1/2010 de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală; decizia penală nr. 3966 din

08 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în Dosarul nr. 5070/1/2010; decizia penală nr. 6858 din 23 noiembrie 2006 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 23455/2/2005.

Curtea constată că prin hotărârile menționate

de către revizuient s-au dispus următoarele:

Prin sentința penală nr. 257 din 04

decembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a dispus condamnarea

inculpatului L.C. la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii

prev. de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen.

În

baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C.

proc. pen., cu referire la art. 13 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus încetarea

procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru infracțiunile prev. de

art. 292 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 291 C. pen. și art. 289 cu

aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., constatându-se intervenită prescripția răspunderii

penale.

Prin aceeași hotărâre a fost condamnată

și inculpata B.G. la o pedeapsă de 12 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii

prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen.

În

baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C.

proc. pen., cu referire la art. 13 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus încetarea

procesului penal pornit împotriva inculpatei pentru infracțiunile prev. de art.

291 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 289 cu aplicarea art. 31

alin. (2) C. pen., constatându-se intervenită prescripția răspunderii penale.

Prin decizia penală nr. 653 din 22

februarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondate recursurile

declarate de inculpații B.G. și L.C.

Prin decizia penală nr. 1069 din 19

martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestația în anulare

formulată de B.G., a desființat decizia penală nr. 653 din 22 februarie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție și a fixat termen de judecată a recursului

la 16 aprilie 2010.

Totodată, a anulat formele de executare

ale pedepsei aplicată prin sentința penală nr. 257/2007 a Curții de Apel București,

secția a II-a penală, și a dispus punerea de îndată în libertate a contestatoarei.

Prin decizia penală nr. 2107 din 28

mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat

de inculpata B.G., a casat în parte sentința penală nr. 257/2007 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală, și rejudecând, în fond, a schimbat încadrarea juridică

din art. 215 alin. (1), (2), (5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracțiunea

prev. de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen., dispunând condamnarea acesteia la 6 ani închisoare.

Au fost menținute celelalte dispoziții

ale sentinței.

Prin decizia penală nr. 3966 din 08

noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpații B.G. și L.C.,

a casat sentința penală nr. 44 din 24 martie 2006 a Curții de Apel București, secția

a II-a penală, și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, numai în ceea

ce îi privește pe inculpații B.G. și L.C.

În

cauză, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, prin

referatul întocmit, a formulat concluzii de respingere ca inadmisibilă a cererii

de revizuire formulată de condamnatul L.C.

Analizând cererea de revizuire formulată

de condamnatul L.C., Curtea a constatat că acesta critică hotărârea de condamnare,

solicitând prin reaprecierea probatoriului deja administrat, constatarea nevinovăției

sale.

În

acest sens arată că în dosarul penal nr. 2749/2/2007 al Curții

de Apel București, secția a II-a penală, în care s-a pronunțat sentința penală

nr. 257 din 04 decembrie 2007, în urma cercetării judecătorești au fost administrate

probe care au confirmat nevinovăția sa.

Mai arată că nu există niciun element de

vinovăție nou față de situația intimatului S.V., așa cum fusese reținută prin sentința

penală nr. 66 din 31 octombrie 2003. Astfel, a considerat că nu trebuie să administreze

probe în dovedirea nevinovăției sale, deoarece nu exista niciun element nou de probă

care să ducă la ideea vinovăției sale sau la cunoașterea caracterului fals al sentinței,

având în vedere că Înalta Curte de Casație și Justiție reținuse anterior că nimeni

nu a putut cunoaște caracterul fals al sentinței judecătorești, pe numele lui C.A.

În consecință, nu există intenție și neexistând prejudiciu nu există infracțiune

de înșelăciune în ceea ce îi privește, situația sa fiind identică cu situația intimatului

S.V.

În

concluzie, revizuientul arată că hotărârile definitive menționate

în cererea de revizuire conțin contradicții care constau în stabiliri de fapt ce

constituie situații intrate în puterea lucrului judecat și care nu se pot concilia.

O astfel de situație intrată în puterea lucrului judecat este constatarea faptului

că numitul C.A. nu a spus niciunei persoane despre caracterul fals al sentinței

civile, situație care a stat la baza achitării inculpatului S.V., constatare efectuată

de două ori și de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Inconciabilitatea rezultă în opinia revizuientului

din împrejurarea că într-o hotărâre s-a dispus achitarea unui participant și într-o

altă hotărâre condamnarea altuia pentru săvârșirea aceleiași fapte, în speță fiind

vorba despre o evidentă eroare.

Examinând cererea de revizuire formulată

de revizuientul L.C., prin prisma dispozițiilor art. 394 C. proc. pen., Curtea a

constatat că aceasta este inadmisibilă, cazul de revizuire invocat art. 394

lit. e) C. proc. pen. nefiind incident în cauză.

Pentru reținerea cazului de revizuire invocat

se cer întrunite mai multe condiții, respectiv ca hotărârile definitive ale instanțelor

să soluționeze fondul cauzei - condiție care nu este îndeplinită în cazul deciziilor

penale nr. 1069 din 19 martie 2010 și nr. 3966 din 08 noiembrie 2010 ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care au fost soluționate contestații

în anulare și că hotărârile definitive să fie inconciliabile, ceea ce înseamnă că

se exclud una pe alta, împrejurare care nu este îndeplinită în cauză, cu referire

la celelalte hotărâri judecătorești menționate de către revizuent.

Mai mult, așa cum s-a arătat anterior,

revizuentul critică modalitatea de interpretare a probelor de către instanțele care

au dispus condamnarea sa. Motivele invocare de către revizuent sunt, de fapt, o

reluare a apărărilor formulate în calea de atac a recursului. Împrejurarea că inculpatul

S.V. a fost achitat în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., nu are consecințe

asupra celorlalți participați, instanța având în vedere exclusiv situația acestuia,

situație care nu poate fi extinsă și asupra celorlalți participanți.

Totodată, revizuentul a mai formulat anterior

cereri de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 394 lit. e) C. proc. pen., solicitările

din prezenta cerere fiind o reiterare a acelorași motive. Astfel, prin sentința

penală nr. 1673 din 08 octombrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins

ca inadmisibile cererile de revizuire formulate de către condamnații B.G. și L.C.

Prin sentința penală nr. 300 din 02 noiembrie 2009, Curtea de Apel București a respins

ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de către L.C.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

revizuentul cale de atac nemotivată în fapt și drept.

Examinând recursul declarat prin prisma

dispozițiilor legale Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Revizuirea este o cale extraordinară de

atac și poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive doar pentru motivele

expres și limitativ prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a)-e) C. proc. pen., motive

ce vizează împrejurări necunoscute de instanță la momentul soluționării cauzei,

declarații mincinoase date în cauză, existența unui înscris falsificat care a servit

ca temei al hotărârii, săvârșirea de către organul judiciar a unei infracțiuni în

legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, existența unor hotărâri definitive

care nu se pot concilia.

Verificând actele și lucrările dosarului

Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii respingând

cererea de revizuire formulată.

În

acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată ca în cauza

nu sunt aplicabile dispozițiile art. 394 lit. e) C. proc. pen., deoarece în aceiași

cauză față de inculpat nu s-au pronunțat două sau mai multe hotărâri ce nu se pot

concilia. Este adevărat că pentru situații similare s-au pronunțat soluții diferite,

dar aceasta ține mai mult de practica judecătorească a fiecărei instanțe suverane

în ceea ce privește aprecierea probelor.

Pentru ca hotărârile să fie inconciliabile,

în sensul textului de lege menționat mai sus trebuie ca ele sa prezinte următoarele

caracteristici: să fie definitive, să aibă caracter penal, să conțină o rezolvare

a fondului care sa rezulte din dispozitivul hotărârilor și să se refere la situații

de fapt și nu de drept, condiții care nu sunt întrunite în cauză.

Or prin hotărârile menționate de revizuent,

respectiv deciziile penale nr. 1069 din 19 martie 2010 și nr. 3966 din 08

noiembrie 2010 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu s-a soluționat fondul

vreunei cauze penale.

Din analiza motivelor de revizuire

Înalta Curte constată și faptul că recurentul-revizuent invocă și aspecte ce țin

de caracterul ordinar al procedurii.

În stadiul extraordinar al procedurii,

instanța nu mai poate reevalua poziția subiectivă a celui acuzat față de fapta pentru

care a fost cercetat penal, deoarece aceasta a fost analizată de instanțele ordinare,

cu stabilirea unei vinovății pe baza probatoriului administrat.

Față de cele arătate, constatând legalitatea

și temeinicia sentinței penale recurate Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

revizuentul L.C.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de revizuentul L.C. împotriva sentinței penale nr. 157 din camera de consiliu din

data de 09 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei

de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând

onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 25

septembrie 2012.