ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La data de 29 februarie 2008

petenta condamnată B.G. a formulat cerere de revizuire a deciziei nr. 653

pronunțată la data de 22 februarie 2008 de Secția Penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, care confirmă sentința penală nr. 257 din 4 decembrie 2007,

pronunțată în fond după casare de către Curtea de Apel București, secția a II-a

penală, în dosarul nr. 2749/2/2007, ca temei legal fiind invocate dispozițiile art.

394 lit. e) C. proc. pen., respectiv „ când două sau mai multe hotărâri

judecătorești definitive nu se pot concilia”.

La data de 13 martie 2008,

petentul condamnat L.C. a formulat cerere de revizuire și a invocat același

temei legal, respectiv, dispozițiile art. 394 lit. e) C. proc. pen., acesta

fiind judecat și condamnat în același dosar cu B.G.

La data de 28 mai 2008, B.G.,

prin avocat, a depus la dosar o cerere precizatoare în care indică hotărârile judecătorești

definitive care nu se pot concilia și care sunt incidente în cauză și anume:

Sentința penală nr. 257 din

4 decembrie 2007, pronunțată în dosarul nr. 2749/2007 de către Curtea de Apel

București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 653 din 22

februarie 2008, pronunțată în dosarul nr. 2749/2/2007 de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, prin care inculpata B.G. a fost condamnată,

la o pedeapsă de 12 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de

art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. și sentința penală nr. 66 din 31

octombrie 2003, pronunțată în dosarul nr. 1723/2002 de către Curtea de Apel

București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 1457 din 28

februarie 2005, pronunțată în dosarul nr. 1446/2004 de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, prin care inculpatul V.S. a fost achitat în

temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.,

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C.

pen.

În aceeași calitate de revizuient,

L.C. a formulat o cerere precizatoare, care are același temei de drept, art. 394

lit. e) C. proc. pen., care indică aceleași hotărâri definitive ca și B.G.

Prin sentința penală nr. 170

din 27 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a II a penală și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis excepția competenței materiale ridicată

de procurorul de ședință la termenul din 30 mai 2008, constatând competentă

pentru soluționarea cererii de revizuire formulată de condamnații B.G. și L.C.,

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală, s-a format dosarul nr. 2795/2/2008, având

ca obiect soluționarea cererilor de revizuire formulate de condamnații B.G. și

L.C. împotriva deciziei penale nr. 1457 din 28 februarie 2005 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. 1446/2004 și deciziei penale nr.

653 din 22 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în

dosarul nr. 2749/2/2007.

Apărătorii aleși ai

revizuienților, atât în susținerea orală a cererilor, cât și prin notele de

concluzii scrise depuse la dosar, au solicitat admiterea în principiu a

cererilor de revizuire în temeiul art. 394 lit. 1 lit. e) C. proc. pen.,

apreciind că hotărârile a căror revizuire se cere sunt hotărâri definitive, pe

de o parte, iar, pe de altă parte, aceste hotărâri nu se pot concilia.

Examinând cererea de

revizuire, cât și hotărârile a căror revizuire se solicită, Înalta Curte

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 66

din 31 octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală,

s-a dispus, printre altele, în baza art. 333 C. proc. pen., restituirea cauzei

la parchet cu privire la inculpații B.G. și L.C., urmând a se continua cercetările

sub aspectul depistării autorului sentinței civile nr. 1291/4/1998 a

Judecătoriei Sector 1 București falsificată, modalitățile în care a fost

falsificată și introdusă în mapa de sentințe a acestei judecătorii,

împrejurarea în care inculpata B.G. a intrat în posesia ei, confruntarea cu

numitul S.I. (arhivar la acea dată la Judecătoria Sector 1 București) și A.D.,

cercetați într-un dosar separat.

Pe baza materialului

probator, instanța a reținut următoarea situație de fapt:

Inculpații C.A. și N.I.,

prin acte materiale conjugate cu ale altor persoane din instituții ale statului

sau grefieri din cadrul Judecătoriei sectorului 1 București, și-au

preconstituit acte de proprietate prin diferite acțiuni promovate pe rolul

instanțelor (în constatare ale vânzărilor-cumpărărilor pe bază de chitanțe sub

semnătură privată, uzucapiuni, cereri în revendicare a unor imobile în

contradictoriu cu Primăria Municipiului București sau prin falsuri ale actelor

aflate în păstrarea Arhivelor statului, uzând și de declarațiile unor martori

cercetați ulterior pentru fals în declarații) care, invariabil, la Judecătoria

sectorului 1, prin hotărâri civile pronunțate de inculpata S.G. în calitate de

judecător, au fost finalizate cu recunoașterea unor drepturi, prin admiterea

acțiunilor promovate, cel mai adesea la primul termen, după o sumară judecată,

în condițiile în care procedura de citare nu era completă, iar la rămânerea lor

definitivă, prin neexercitarea căilor de atac de către părți, erau legalizate

și investite cu formulă executorie și prezentate Primarului general al

Capitalei, care emitea decizia de restituire a lor.

În cazul în care titularii

acțiunilor erau decedați, în instanță răspundea pentru ei un avocat care nu

avea decât menirea să acopere procedura de citare, iar, subsecvent, pe rolul

Judecătoriei sectorului 1, în aceeași ședință, exista un dosar în care o altă

persoană, reclamant, solicita în contradictoriu cu cea care tocmai obținuse o

hotărâre favorabilă, recunoașterea unui act sub semnătură privată, prin care cu

ani în urmă intervenise o vânzare-cumpărare a imobilului în cauză.

O dată obținute prin

hotărâri judecătorești, imobilele, terenurile și clădirile erau succesiv

vândute contra unor sume de bani considerabile.

Aceste cauze erau de regulă

soluționate de către inculpata S.G. la primul sau cel târziu la al doilea

termen de judecată, în condițiile în care procedura de citare cu părțile din dosar

nu era legal îndeplinită, nu se depuneau acte de proprietate sau nu se

certifica corespondența lor cu acte autentice pe care partea trebuia să le

prezinte. La dosar, erau atașate, după rămânerea definitivă a hotărârii,

expertize tehnice de localizare și delimitare a imobilelor fără a se fi dispus

de către instanță în ședință publică, în condițiile în care cererea de probe,

admiterea lor, desemnarea expertului, obiectivele ce trebuiau avute în vedere,

stabilirea onorariului aveau caracterul unor probe extrajudiciare, dar de care

se ținea cont la punerea efectivă în posesie de către executorul judecătoresc la

înscrierea în cartea funciară și la Administrația Financiară.

Pentru unele dosare, s-a

constatat că nu ar fi fost repartizate completului de judecată condus de

inculpata S.G., ele fiind pur și simplu cerute arhivei și adăugate pe lista de

ședință, iar soluționarea lor se făcea în biroul magistratului, ocolindu-se

ședința publică, condițiile de oralitate și contradictorialitate, din care

cauză în caietul grefierului de ședință (V.F. și T.L.) nu au existat consemnări

despre prezența părților, asistarea sau reprezentarea lor, probele propuse,

admiterea sau respingerea lor.

După pronunțarea unor astfel

de hotărâri de către inculpata S.G. la Judecătoria sectorului 1 București, cu

concursul grefierilor și arhivarilor G.D. (M.) și D.S.L., în condițiile în care

ștampilele de legalizare și învestire nu erau păstrate și folosite cu maximă

diligență de cea dintâi, ele erau legalizate și investite cu formulă executorie,

moment din care erau prezentate Primarului Municipiului București, iar

titularii acțiunilor civile obțineau dispoziția de punere în posesie (C.A. și N.I.).

La Judecătoria sectorului 2

București, inculpatul N.I. a obținut, în urma unui proces având ca obiect o

acțiune în constatarea vânzării-cumpărării, o hotărâre favorabilă privind

imobilul din str. Speranței, sectorul 2, fără a se constata că judecătorul a

desfășurat o activitate contrară normelor de procedură civilă.

Pe baza dispozițiilor de

retrocedare ale Primarului Capitalei, imobilele în cauză erau vândute succesiv

unor diverse persoane, creându-se până la ultimul beneficiar (inculpații B.G, L.C.,

N.I.) aparența că actele au trecut pe la mai multe instituții abilitate să

verifice legalitatea lor (primărie, cadastru, carte funciară, notari publici),

astfel că aceștia se prevalau de buna-credință în achiziționarea imobilelor,

fiind scutiți de alte cercetări.

În ceea ce-i privește pe

inculpații C.A., B.G. și L.C., a reținut instanța că ei sunt angrenați în una

și aceeași faptă privind folosirea sentinței civile cu nr. 12914 din 14

septembrie 1998, falsificată și intrată în posesia inculpatului C.A., de care

acesta s-a folosit la vânzarea unui teren în suprafață de 2241 mp situat în

Piața Aviatorilor, sectorul 1, către inculpații B.G. și L.C.

Pe baza unei expertize

grafologice, s-a stabilit că hotărârea nu aparține judecătoarei S.G., chiar

dacă aceasta a prezidat completul de judecată de la 4 septembrie 1998 și a

pronunțat o hotărâre în dosarul cu nr. 9336/1998, mai mult chiar s-a constatat

că semnătura a fost contrafăcută.

După perfectarea tranzacției

privind acest imobil, între C.A., în calitate de vânzător, și inculpații B.G.

și L.C., cumpărători, cei din urmă au intenționat să vândă terenul la SC I., cu

al cărui administrator, H.G., inculpata B.G. a intrat în tratative.

Cu această ocazie, notarul

care urma să parafeze tranzacția a făcut preparative la Cartea funciară de pe

lângă Judecătoria sectorului 1 București, ocazie cu care judecătorul delegat a constatat

apariția unei a doua sentințe civile a Judecătoriei sectorului 1 București,

purtând același număr de dosar și de sentință, însă privitor la un alt imobil,

iar în această împrejurare au fost anunțate conducerile instanței la

Judecătoria sectorului 1 București și Curtea de Apel București.

Președintele Judecătoriei

sectorului 1 București a încredințat mapa cu sentințele, conținând și pe cea

originală, arhivarului S.I., cu mențiunea expresă de a o conserva cu maximum de

diligență, însă, contrar acestor dispoziții, arhivarul a lipsit câteva zile de

la serviciu, timp în care mapa nu a mai fost găsită, iar, la revenirea lui, ea

a fost descoperită într-un beci al arhivei după spargerea lacătelor de la ușă.

Nici procurorul, în faza de

urmărire penală, nu a putut elucida aspectele privind falsificarea hotărârii,

autorii falsului, înlocuirea ei la mapa cu sentințe o dată cu revenirea la

serviciu a arhivarului S.I. și, cu atât mai puțin, instanța de judecată, care a

stăruit în audierea inculpaților și a martorilor din dosar, nu a fost în măsură

să le descopere.

În pofida tuturor

diligențelor depuse, cei doi arhivari ai Judecătoriei sectorului 1, S.I. și A.D.,

nu s-au prezentat în instanță, iar prin rechizitoriul parchetului se reține că,

față de ei, cauza a fost disjunsă.

În aceste condiții, instanța

a apreciat că probatoriul este insuficient, iar în fața instanței s-ar face cu

mare întârziere, în condițiile în care, față de ceilalți inculpați, cercetarea

judecătorească este finalizată, impunându-se ca, în conformitate cu art. 333 C.

proc. pen., cauza privind pe inculpații B.G. și L.C. să fie restituită la

procuror, urmând ca acesta să stabilească cine este autorul hotărârii

falsificate, modalitatea în care ea a ajuns la mapa cu sentințe a Judecătoriei

sectorului 1, după ce aceasta a fost încredințată arhivarului S.I.,

împrejurările în care inculpatul C.A. a intrat în posesia ei și, ulterior,

inculpații B.G. și L.C., confruntarea între aceștia din urmă inculpați și

arhivarii răspunzători de dosarele păstrate la Judecătoria sectorului 1

București, toate fiind în corelație directă cu dosarul disjuns de parchet față

de aceștia din urmă.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpații

B.G. și L.C., printre alții.

Cu privire la recursurile

declarate de parchet și de către inculpații B.G. și L.C.:

Parchetul a criticat

sentința cu privire la greșita restituire a cauzei la parchet în privința

inculpaților B.G. și L.C.

Procurorul a arătat că

motivele pentru care s-a dispus restituirea cauzei la procuror pentru a stabili

autorul hotărârii falsificate, modalitatea în care aceasta a ajuns în mapa cu

sentințe a Judecătoriei sectorului 1 București, împrejurările în care C.A. a

intrat în posesia ei și a ajuns ulterior la B.G. și L.C., confruntarea între

acești inculpați și arhivarii răspunzători de dosarele instanței nu au format

obiectul trimiterii în judecată a inculpaților.

S-a solicitat casarea

sentinței și trimiterea cauzei spre judecare, pe acest aspect, la instanța de fond.

Inculpații B.G. și L.C.,

prin recursurile declarate, au solicitat achitarea pentru infracțiunile cu care

instanța a fost sesizată, neexistând probe pentru a se reține vinovăția lor,

criticând sentința și pentru măsura greșită de a dispune restituirea la

parchet.

Prin decizia penală nr. 1457

din 28 februarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpații B.G.

și L.C., printre alții, împotriva sentinței penale nr. 66 din 31 octombrie 2003

a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Cu privire la inculpații B.G.

și L.C. a dispus casarea hotărârii atacate cu privire la dispoziția de

restituire a cauzei la parchet și trimiterea cauzei pentru judecare la Curtea

de Apel București.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut următoarele:

Potrivit art. 317 C. proc.

pen., judecata se mărginește la fapta și la persoana arătate în actul de

sesizare a instanței.

Trimiterea în judecată a

inculpaților B.G. și L.C. nu s-a făcut cu privire la fapte legate de autorul

hotărârii judecătorești falsificate și de împrejurările în care C.A. a intrat

în posesia ei.

Dispoziția instanței de

restituire la parchet excede cadrului procesual fixat în rechizitoriu, conform art.

317 C. proc. pen.

Instanța are obligația ca,

pe baza probelor administrate, să stabilească cu certitudine vinovăția sau

nevinovăția inculpaților pentru faptele deduse judecății.

În ceea ce privește motivele

de recurs ale inculpaților, prin care au solicitat achitarea, acestea nu pot fi

examinate, întrucât instanța de fond nu a soluționat cauza pe fond, în sensul

de a pronunța condamnarea sau achitarea inculpaților.

Soluția pronunțată de

instanță cu privire la inculpații B.G. și L.C. a fost cea de restituire a

cauzei la parchet.

În consecință, numai această

dispoziție a instanței este supusă examinării în calea de atac exercitată.

Atâta vreme cât, prin

hotărârea pronunțată, prima instanță nu a rezolvat fondul cauzei, instanța de

recurs nu poate suplini atribuțiile instanței de fond printr-o hotărâre

definitivă nesupusă controlului judiciar.

Prin sentința penală nr. 257

pronunțată în ședința publică din data de 4 decembrie 2007, Curtea de Apel

București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza

art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute în

sarcina inculpaților după cum urmează:

- pentru inculpata B.G., din

infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) și (5) C. pen., în infracțiunea prevăzută

de art. 251 alin. (1), (2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen.

- pentru inculpatul L.C.,

din infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 215 alin. (1),

(2) și (5) C. pen., în tentativă la infracțiunea prevăzută de art. 215 alin.

(1), (2) și (5) C. pen. și în consecință:

În baza art. 215 alin. (1), (2)

și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnată inculpata

B.G., la pedeapsa de 12 ani închisoare cu aplicarea art. 71 și 64 lit. a), b)

și c) C. pen.

În baza art. 65 C. pen.,

s-au interzis inculpatei drepturile prevăzută de art. 64 lit. a), b) și c) C.

pen., inclusiv dreptul de a exercita profesia de avocat, pe o perioadă de 5 ani

după executarea pedepsei principale.

În baza art. 11 pct. 2 lit.

b) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., cu

referire la art. 13 alin. (3) C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit

împotriva inculpatei pentru infracțiunile prevăzută de art. 291 C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 31 alin.

(2) C. pen., constatând intervenită prescripția răspunderii penale, conform art.

122 alin. (1) lit. d) C. pen., raportat la art. 124 C. pen.

În baza art. 20 C. pen., raportat

la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., a fost condamnat inculpatul L.C., la

pedeapsa de 7 ani închisoare cu aplicarea art. 71 și 64 lit. a) C. pen.

În baza art. 65 C. pen.,

s-au interzis inculpatului drepturile prevăzută de art. 64 lit. a), b) și c) C.

pen., pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 88 C. pen., s-a

dedus prevenția pentru inculpatul L.C. de la 26 noiembrie 2001 la 5 martie

2002.

În baza art. 11 pct. 2 lit.

b) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., cu

referire la art. 13 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului

penal pornit împotriva inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 292 C.

pen., cu aplicarea art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,

art. 291 C. pen. și art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.,

constatând intervenită prescripția răspunderii penale, conform art. 122 alin.

(1) lit. d) C. pen., raportat la art. 124 C. pen.

În baza art. 348 C. proc.

pen., s-a anulat contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 712 din

11 mai 2000 de Biroul Notarial Public A.N.

În baza art. 346 alin. (1) C.

proc. pen., raportat la art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., a fost admisă

acțiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Economiei și Finanțelor și

a dispus restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.

Instanța a dispus desființarea

dispoziției nr. 582 din 13 aprilie 2000 emisă de Primarul General al Municipiului

București, Piața Aviatorilor, sector 1, în suprafață de 2213,32 mp.

Pentru a pronunța această

sentință instanța a reținut următoarele considerente:

În cursul anului 1999, între

Primăria Municipiului București și SC I.B. SRL s-a purtat o intensă

corespondență, determinată de faptul că această societate, specializată în investiții

imobiliare, își manifesta interesul cu privire la diverse terenuri situate în

zona Pieței Aviatorilor și străzile adiacente.

Sediul societății comerciale

respective se află în blocul E. administrat de firma E. al cărei director de

marketing era martorul Ș.L.M., fost consilier în cadrul C.G.M.B. și cunoștința

apropriată a inculpatei B.G.

Administrator al SC I.B. SRL

era martorul H.G.S., împrejurare în care, acesta din urmă l-a cunoscut pe

martorul Ș.L.M. care s-a oferit să ajute firma la investiții imobiliare prin

natura funcției ocupate anterior în cadrul Primăriei Capitalei.

Inculpata B.G. a fost

prezentată martorului H.G.S., de către martorul Ș.L.M. ca fiind proprietară a

unei părți dintr-un teren amplasa în zona Pieței Charles de Gaulle, zonă vizată

de SC I.B. SRL, întâlnirea dintre inculpată și martorul H.G.S., având loc în

primăvara anului 1999.

Din adresele emise de

Primăria Municipiului București, urmare a solicitării martorului H.G.S.,

comunicate în perioada 1 - 27 aprilie 1999 a rezultat faptul că terenul

respectiv nu se afla în proprietatea vreunei persoane, deși, potrivit

dispoziției acestui martor, inculpata B.G. își atribuise calitatea de

coproprietar a terenului respectiv, împreună cu o altă persoană, fără să-i

prezinte actele doveditoare și fără să individualizeze suprafața de teren

asupra căruia susținea că este proprietară.

Ulterior acestei întâlniri,

inculpata B.G. a luat legătura cu o cunoștință mai veche, numitul C.A., cei doi

reușind să intre în posesia sentinței civile nr. 12914 din 4 septembrie 1998,

în formă falsificată, privind terenul din București, Piața Aviatorilor sectorul

1 cu ajutorul unor persoane rămase neidentificate.

În declarațiile date pe

parcursul procesului penal în faza de urmărire penală și respectiv, în primul ciclu

procesual inculpata B.G. a arătat că nu l-a cunoscut pe numitul C.A. până în

ziua prezentării sale în fața notarului public în vederea încheierii

contractului de vânzare cumpărare privind terenul din litigiu, în timp ce

acesta din urmă a arătat că a fost vizitat, la domiciliul său, de către cei doi

inculpați.

Inculpatul L.C. a declarat

că a dorit să cumpere un teren în zona centrală a Municipiului București

deoarece intenționa să înființeze o firmă, pe care nu a mai înființat-o din

motive financiare, iar inculpata, în calitate de avocat, i-a spus că, pentru

înființarea unei societăți comerciale este necesar un sediu la o adresă.

Motivația încheierii

contractului de vânzare cumpărare, autentificat sub nr. 712 din 11 mai 2000 la

Biroul Notarului Public A,N., dată de inculpatul L.C. a fost înlăturată de

instanță ca neverosimilă, reținându-se că acesta era titularul dreptului de

proprietate asupra unui imobil situat în București, str. Mecet compus din construcție,

2 camere, bucătărie, anexe și teren în suprafață de 198 mp spațiu suficient

pentru a construi sediul unei societăți comerciale.

Curtea a reținut că, în

speță, sunt întrunite condițiile infracțiunii continuate prevăzută de art. 41 alin.

(2) C. pen., inculpata B.G. săvârșind o singură infracțiune, în formă consumată

și continuată de înșelăciune, în calitate de autor, tentativa, ca formă

imperfectă a infracțiune absorbindu-se în forma continuată.

De asemenea, Curtea a

apreciat că încadrarea juridică corectă a infracțiunii de înșelăciune impune

reținerea și a dispoziției alin. (1) al art. 215 C. pen.

În acest sens, Curtea a

reținut că legiuitorul a incriminat infracțiunea de înșelăciune prin

dispozițiile art. 215 alin. (1) C. pen., același considerente reținând și în

ceea ce privește tentativa la infracțiunea de înșelăciune săvârșită de

inculpatul L.C.

S-a mai reținut că fapta

inculpatei B.G. de a determina notarul public A.N. să redacteze și să

autentifice contractul de vânzare cumpărare nr. 712 din 11 mai 2000  prin care

au fost atestate fapte și împrejurări nereale, întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de participație improprie la fals de înscrisuri oficiale

prevăzută de art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.

Referitor la inculpatul L.C.

s-a reținut că faptele acestuia de a declara, în mod mincinos, atât în fața

organelor de poliție, cât și în fața notarului public pierderea unui act de

identitate în scopul obținerii unui alt act de stare civilă în vederea

folosirii, în mod alternativ, în cursul unor operațiuni juridice ulterioare,

precum și de a accepta să participe la crearea unui titlu de proprietate

mincinos, determinând un notar public să redacteze un contract de vânzare –

cumpărare în care au fost atestate fapte și împrejurări necorespunzătoare în

urma utilizării de către inculpat, a unor înscrisuri false, împuternicind-o,

apoi, pe inculpata B.G. să vândă imobilul unei societăți comerciale, întrunesc

elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de înșelăciune prevăzută

de art. 20 C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. și

elementele constitutive ale infracțiunilor de fals în declarații prevăzută de art.

291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., uz de fals prevăzută de art.

291 C. pen. și fals în înscrisuri oficiale în forma participației improprii

prevăzută de art. 283 C. pen., cu 7 aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs inculpații, la dosarul cauzei fiind depuse motivele de

recurs în scris.

Ambii inculpați au invocat

cazul de casare a hotărârii prevăzută de art. 385

9

pct. 18 C. proc.

pen., susținând că instanța a comis o eroare gravă de fapt, având drept

consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare.

În dezvoltarea motivelor de

recurs inculpații au prezentat succint situația cauzei în cele trei cicluri

procesuale.

Sentința recurată este

criticată, în esență, pentru faptul că, instanța de fond nu s-a conformat

hotărârilor instanței de recurs, existând două decizii ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție din care rezultă că nu există probe din care să rezulte că

„ inculpatul decedat, C.A. ar fi comunicat vreunei persoane modul fraudulos în

care a ajuns în posesia sentinței civile nr. 12914 din 4 septembrie 1998,

contrafăcute, sau să fi dat indicii din care să rezulte că hotărârea judecătorească

este falsă” sub acest aspect, în opinia recurenților existând autoritate de

lucru judecat, deoarece este stabilit faptul că cei doi inculpați, alături de

mandatar, avocatul S.V. nu au cunoscut falsitatea sentinței, aceasta având

aparența unui original, fiind dovedit faptul că toate persoanele cărora le-au

fost prezentată sentința, efectuând verificările prevăzute de procedura în

vigoare la acea dată, nu au putut observa lipsa de originalitate a înscrisului.

Inculpații invocă în

apărarea lor eroarea comună în care s-au aflat în legătură cu sentința falsă,

considerând că sentința este fundamentat pe prezumții în cauză lipsesc probele

de vinovăție și nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor

reținute în sarcina lor.

Prin decizia penală nr. 653

din 22 februarie 2008, pronunțată în dosarul nr. 2749/2/2007, Înalta Curte de

Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații

B.G. și L.C. împotriva sentinței penale nr. 257 din 4 decembrie 2007 a Curții

de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut următoarele:

Pentru a constitui caz de

casare în sensul prevăzută de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen., eroarea de fapt trebuie să fie gravă respectiv să fie esențială, în

sensul de a fi influențat asupra soluției cauzei și, evident neîndoielnică.

Ar fi vorba de o eroare

gravă de fapt în situația în care prin hotărâre s-ar fi dispus condamnarea inculpatului

fără să existe probe de vinovăție sau probele administrate ar fi fost contrare

situației de fapt reținute prin hotărârea pronunțată.

Recurenții au invocat

autoritatea de lucru judecat având în vedere considerentele hotărârii instanței

superioare cu privire la un alt inculpat.

Pentru a putea fi invocată autoritatea

de lucru judecat se cer întrunite cumulativ următoarele condiții: existența

unei hotărâri definitive, noua acțiune penală să se îndrepte în contra aceleiași

persoane; să privească același fapt material.

Ceea ce legea interzice este

tragerea repetată la răspundere penală a aceleiași persoane.

Hotărârea judecătorească

privind pe S.V, definitivă se bucură de autoritate de lucru judecat.

Limitele autorității de

lucru judecat ale unei hotărâri de achitare sau condamnare a inculpatului nu

pot fi extinse la alte persoane împotriva cărora s-ar exercita acțiunea penală

pentru aceeași faptă.

Instanța a avut în vedere exclusiv

situația inculpatului S.V., avocat de profesie, acesta fiind achitat în temeiul

dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.,

hotărâre care absolvă pe inculpat, nefiind fundamentată pe considerente care să

producă consecințe față de toți inculpații (de exemplu nu exista sau fapta nu

este prevăzută de legea penală).

Într-adevăr, în declarațiile

date pe parcursul procesului penal, în faza de urmărire penală și în primul

ciclu procesual, inculpata B.G. a susținut, cum de altfel susține în

continuare, că nu l-a cunoscut pe numitul C.A. până în ziua prezentării sale în

fața notarului public în vederea încheierii contractului de vânzare cumpărare

privind terenul în litigiu în timp, ce acesta din urmă a arătat că a fost

vizitat, la domiciliul său, de către cei doi inculpați.

Relațiile preexistente

dintre inculpata B.G. și C.A., au fost dovedite și cu declarația martorei M.I.

Martora a declarat că inculpata B.G., care locuia în imobilul situat în

București str. Av. Sănătescu, sector 1, a apelat de mai multe ori la C.A. și

rudele acestuia pentru a o ajuta la evacuarea bunurilor martorilor, în urma câștigării

procesului civil cu privire la acest imobil.

Instanța efectuând o bună

interpretare a probelor administrate în cauză a concluzionat că a fost în

discuție un contract fictiv, părțile disimulând realitatea, toate activitățile întreprinse

de cei doi inculpați atrăgând concluzia corectă reținută de instanța de fond că

există probe suficiente care să conducă la concluzia vinovăției inculpaților și

că este exclus a se proceda în mod trunchiat la interpretarea materialului

probator prin excluderea din ansamblul probelor administrate în cauză a

faptelor probatorii care permit formularea unor deducții logice privind aspecte

ale rezolvării cauzei, astfel cum au fost reținute de prima instanță și însușite

de instanța de recurs, pornind de la faptele principale care reprezintă probe

directe.

În această situație, nu

poate fi vorba de o contradicție evidentă, necontroversată și esențială între

ceea ce spune dosarul prin probele sale și ceea spune instanța prin hotărârea

ei, astfel cum este definitivă eroarea gravă de fapt, nesubzistând cazul de

casare prevăzută de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

În cuprinsul cererilor de

revizuire formulate în prezenta cauză se arată, în esență, că decizia penală nr.

1457 din 28 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată

în dosarul penal nr. 1446/2004, nu se conciliază cu decizia penală nr. 653 din

22 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul

nr. 2749/2/2007.

Se arată că decizia penală nr.

1457 din 28 februarie 2005 stabilește că nu există probe din care să rezulte că

inculpatul decedat C.A. ar fi comunicat vreunei persoane modul fraudulos în

care a ajuns în posesia sentinței civile nr. 12914 din 4 septembrie 1998,

contrafăcute și, ca urmare, există autoritate de lucru judecat asupra acestui

aspect esențial.

Revizuienții consideră că

aspectele sus-menționate în această decizie sunt inconciliabile cu decizia

penală nr. 653 din 22 februarie 2008 prin care s-au respins recursurile

formulate împotriva sentinței penale nr. 257 din 4 decembrie 2007 a Curții de

Apel București prin care s-a dispus condamnarea revizuienților.

Se arată că sentința de

condamnare este netemeinică și nelegală întrucât curtea de apel nu a administrat

noi probe relevante cu privire la situația de fapt și nu s-a conformat hotărârii

instanței de recurs, această instanță neputând da altă apreciere materialului

probator în lipsa administrării unor noi probe.

Ulterior, în cuprinsul

cererilor sunt analizate probele care ar dovedi nevinovăția revizuienților.

Examinând cererile de

revizuire formulate de revizuienții B.G. și L.C. prin prisma dispozițiile art. 394

C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea sunt inadmisibile deoarece

cazul de revizuire invocat de petenți, respectiv, art. 394 lit. e) C. proc.

pen., nu este incident în cauză.

Obiectul examinării în

principiu a cererii de revizuire constă în verificarea îndeplinirii condițiilor

cerute de lege pentru admiterea în principiu a acesteia.

Se verifică mai întâi dacă

cererea de revizuire a fost făcută de o persoană admisă de lege, dacă a fost introdusă

în termenul legal, dacă a fost efectuată cercetarea prealabilă de procurorul competent,

dacă a fost investită instanța competentă, dacă se întemeiază pe vreunul din

cazurile enumerate limitativ de art. 394 C. proc. pen. și s-au adus probe în

dovedirea acestui caz.

De aceea, se impune că

examinarea în principiu este o procedură premergătoare și eliminatorie, având

ca finalitate înlăturarea de la rejudecarea în fond a cauzei a acelor cereri de

revizuire inadmisibile, tardive și neîntemeiate.

Fiind o cale extraordinară

de atac, revizuirea are ca obiect numai hotărârile penale definitive, trecute

în puterea lucrului judecat, scopul acesteia fiind acela de reparare a erorilor

judiciare, de anulare a hotărârilor care au consacrat eroarea judiciară și

pronunțarea unei noi hotărâri care să reflecte adevărul.

Așa încât, cum prin

revizuire se înlătură erorile de fapt pe care le cuprind hotărârile judecătorești,

rezultă că nu pot fi supuse revizuirii decât hotărârile prin care s-a

soluționat fondul cauzei, instanța soluționând atât acțiunea penală, cât și

acțiunea civilă.

Per a contrario, nu conțin o

rezolvare a fondului cauzei și, deci, nu pot fi atacate, prin revizuire

hotărârile judecătorești de dezinvestire, printre altele, în categoria acestora

fiind hotărârile prin care instanța restituie cauza procurorului pentru

refacerea urmăririi penale ori pentru completarea urmăririi penale.

În ceea ce privește

revizuirea întemeiată pe dispozițiile art. 394 lit. e) C. proc. pen., când două

sau mai multe hotărâri nu se pot concilia, trebuie îndeplinite cumulativ

următoarele condiții:

- să existe două sau mai

multe hotărâri definitive;

- hotărârile definitive ale

instanțelor să soluționeze fondul cauzei adică să se pronunțe diferit asupra existenței

faptei, a săvârșirii ei de către inculpat(-i) și a vinovăției acestuia(- ora);

- hotărârile definitive să

nu se poată concilia, în sensul că se exclud una pe alta;

- inconciabilitatea trebuie

să rezulte din ceea ce s-a dispus prin hotărâre, deci prin dispozitiv, iar când

acesta nu este suficient de clar, se au în vedere și considerentele

hotărârilor.

Starea de inconciabilitate

poate exista în următoarele ipoteze:

- hotărârile se referă la

aceeași faptă și la făptuitori diferiți;

- hotărârile se referă la

același făptuitor și la fapte diferite;

- hotărârile se referă la

fapte și făptuitori diferiți.

În cauza de față, Înalta

Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art.

394 lit. e) C. proc. pen.

Astfel, prin decizia penală nr.

1457 din 28 februarie 2005, nu a fost soluționat fondul cauzei, în sensul că

Înalta Curte nu s-a pronunțat asupra existenței faptei și a vinovăției celor

doi revizuienți, cauza fiind trimisă spre rejudecare.

Dispozitivele celor două

hotărâri nu sunt inconciliabile deoarece prin decizia penală nr. 1457 din 28

februarie 2005 s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, iar prin decizia nr.

653 din 28 februarie 2008 s-au respins, ca nefondate, recursurile declarate de cei

doi revizuienți împotriva sentinței penale 257 din 4 decembrie 2007 prin care

s-a dispus condamnarea lor.

Pe de altă parte, instanța care

a pronunțat decizia penală nr. 653 din 22 februarie 2008, în examinarea

recursurilor inculpaților B.G. și L.C., a avut în vedere și criticile

referitoare la existența autorității de lucru judecat derivând din decizia

penală nr. 1457 din 28 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

care au fost înlăturate în considerarea și a altor probe prin care a stabilit

existența faptelor și a vinovăției inculpaților recurenți.

Pe cale de consecință, cum

în speță nu s-au pronunțat două hotărâri judecătorești definitive care să

rezolve fondul cauzei și care să nu se poată concilia, nefiind astfel îndeplinite

cumulativ condițiile cerute de textul de lege invocat, respectiv art. 394 lit.

e) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibile, cererile de

revizuire formulate de revizuienții B.G. și L.C. împotriva deciziei penale nr. 1457

din 28 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și deciziei penale

nr. 653 din 22 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., vor fi obligați revizuienții la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge cererile de

revizuire formulate de revizuienții B.G. și L.C. împotriva deciziei penale nr. 1457

din 28 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în

dosarul nr. 1446/2004 și deciziei penale nr. 653 din 22 februarie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. 2749/2/2007.

Obligă revizuienta B.G. la

100 lei cheltuieli judiciare către stat, iar pe revizuientul L.C. la 200 lei

cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință

publică, azi 8 octombrie 2008.