ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 29 februarie 2008 petenta condamnată B.G. a formulat cerere de revizuire a deciziei nr. 653 pronunțată la data de 22 februarie 2008 de Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care confirmă sentința penală nr. 257 din 4 decembrie 2007, pronunțată în fond după casare de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 2749/2/2007, ca temei legal fiind invocate dispozițiile art. 394 lit. e) C. proc. pen., respectiv „ când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia”. La data de 13 martie 2008, petentul condamnat L.C. a formulat cerere de revizuire și a invocat același temei legal, respectiv, dispozițiile art. 394 lit. e) C. proc.

pen., acesta fiind judecat și condamnat în același dosar cu B.G. La data de 28 mai 2008, B.G., prin avocat, a depus la dosar o cerere precizatoare în care indică hotărârile judecătorești definitive care nu se pot concilia și care sunt incidente în cauză și anume: Sentința penală nr. 257 din 4 decembrie 2007, pronunțată în dosarul nr. 2749/2007 de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 653 din 22 februarie 2008, pronunțată în dosarul nr. 2749/2/2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin care inculpata B.G. a fost condamnată, la o pedeapsă de 12 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen.

și sentința penală nr. 66 din 31 octombrie 2003, pronunțată în dosarul nr. 1723/2002 de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 1457 din 28 februarie 2005, pronunțată în dosarul nr. 1446/2004 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin care inculpatul V.S. a fost achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. În aceeași calitate de revizuient, L.C. a formulat o cerere precizatoare, care are același temei de drept, art. 394 lit. e) C. proc. pen., care indică aceleași hotărâri definitive ca și B.G.

Prin sentința penală nr. 170 din 27 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a II a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis excepția competenței materiale ridicată de procurorul de ședință la termenul din 30 mai 2008, constatând competentă pentru soluționarea cererii de revizuire formulată de condamnații B.G. și L.C., Înalta Curte de Casație și Justiție. Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a format dosarul nr. 2795/2/2008, având ca obiect soluționarea cererilor de revizuire formulate de condamnații B.G. și L.C. împotriva deciziei penale nr. 1457 din 28 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. 1446/2004 și deciziei penale nr. 653 din 22 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. 2749/2/2007.

Apărătorii aleși ai revizuienților, atât în susținerea orală a cererilor, cât și prin notele de concluzii scrise depuse la dosar, au solicitat admiterea în principiu a cererilor de revizuire în temeiul art. 394 lit. 1 lit. e) C. proc. pen., apreciind că hotărârile a căror revizuire se cere sunt hotărâri definitive, pe de o parte, iar, pe de altă parte, aceste hotărâri nu se pot concilia. Examinând cererea de revizuire, cât și hotărârile a căror revizuire se solicită, Înalta Curte constată următoarele: Prin sentința penală nr. 66 din 31 octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, s-a dispus, printre altele, în baza art. 333 C. proc. pen., restituirea cauzei la parchet cu privire la inculpații B.G.

și L.C., urmând a se continua cercetările sub aspectul depistării autorului sentinței civile nr. 1291/4/1998 a Judecătoriei Sector 1 București falsificată, modalitățile în care a fost falsificată și introdusă în mapa de sentințe a acestei judecătorii, împrejurarea în care inculpata B.G. a intrat în posesia ei, confruntarea cu numitul S.I. (arhivar la acea dată la Judecătoria Sector 1 București) și A.D., cercetați într-un dosar separat. Pe baza materialului probator, instanța a reținut următoarea situație de fapt: Inculpații C.A.

și N.I., prin acte materiale conjugate cu ale altor persoane din instituții ale statului sau grefieri din cadrul Judecătoriei sectorului 1 București, și-au preconstituit acte de proprietate prin diferite acțiuni promovate pe rolul instanțelor (în constatare ale vânzărilor-cumpărărilor pe bază de chitanțe sub semnătură privată, uzucapiuni, cereri în revendicare a unor imobile în contradictoriu cu Primăria Municipiului București sau prin falsuri ale actelor aflate în păstrarea Arhivelor statului, uzând și de declarațiile unor martori cercetați ulterior pentru fals în declarații) care, invariabil, la Judecătoria sectorului 1, prin hotărâri civile pronunțate de inculpata S.G.

în calitate de judecător, au fost finalizate cu recunoașterea unor drepturi, prin admiterea acțiunilor promovate, cel mai adesea la primul termen, după o sumară judecată, în condițiile în care procedura de citare nu era completă, iar la rămânerea lor definitivă, prin neexercitarea căilor de atac de către părți, erau legalizate și investite cu formulă executorie și prezentate Primarului general al Capitalei, care emitea decizia de restituire a lor. În cazul în care titularii acțiunilor erau decedați, în instanță răspundea pentru ei un avocat care nu avea decât menirea să acopere procedura de citare, iar, subsecvent, pe rolul Judecătoriei sectorului 1, în aceeași ședință, exista un dosar în care o altă persoană, reclamant, solicita în contradictoriu cu cea care tocmai obținuse o hotărâre favorabilă, recunoașterea unui act sub semnătură privată, prin care cu ani în urmă intervenise o vânzare-cumpărare a imobilului în cauză.

O dată obținute prin hotărâri judecătorești, imobilele, terenurile și clădirile erau succesiv vândute contra unor sume de bani considerabile. Aceste cauze erau de regulă soluționate de către inculpata S.G. la primul sau cel târziu la al doilea termen de judecată, în condițiile în care procedura de citare cu părțile din dosar nu era legal îndeplinită, nu se depuneau acte de proprietate sau nu se certifica corespondența lor cu acte autentice pe care partea trebuia să le prezinte.

La dosar, erau atașate, după rămânerea definitivă a hotărârii, expertize tehnice de localizare și delimitare a imobilelor fără a se fi dispus de către instanță în ședință publică, în condițiile în care cererea de probe, admiterea lor, desemnarea expertului, obiectivele ce trebuiau avute în vedere, stabilirea onorariului aveau caracterul unor probe extrajudiciare, dar de care se ținea cont la punerea efectivă în posesie de către executorul judecătoresc la înscrierea în cartea funciară și la Administrația Financiară. Pentru unele dosare, s-a constatat că nu ar fi fost repartizate completului de judecată condus de inculpata S.G., ele fiind pur și simplu cerute arhivei și adăugate pe lista de ședință, iar soluționarea lor se făcea în biroul magistratului, ocolindu-se ședința publică, condițiile de oralitate și contradictorialitate, din care cauză în caietul grefierului de ședință (V.F.

și T.L.) nu au existat consemnări despre prezența părților, asistarea sau reprezentarea lor, probele propuse, admiterea sau respingerea lor. După pronunțarea unor astfel de hotărâri de către inculpata S.G. la Judecătoria sectorului 1 București, cu concursul grefierilor și arhivarilor G.D. (M.) și D.S.L., în condițiile în care ștampilele de legalizare și învestire nu erau păstrate și folosite cu maximă diligență de cea dintâi, ele erau legalizate și investite cu formulă executorie, moment din care erau prezentate Primarului Municipiului București, iar titularii acțiunilor civile obțineau dispoziția de punere în posesie (C.A. și N.I.). La Judecătoria sectorului 2 București, inculpatul N.I. a obținut, în urma unui proces având ca obiect o acțiune în constatarea vânzării-cumpărării, o hotărâre favorabilă privind imobilul din str. Speranței, sectorul 2, fără a se constata că judecătorul a desfășurat o activitate contrară normelor de procedură civilă.

Pe baza dispozițiilor de retrocedare ale Primarului Capitalei, imobilele în cauză erau vândute succesiv unor diverse persoane, creându-se până la ultimul beneficiar (inculpații B.G, L.C., N.I.) aparența că actele au trecut pe la mai multe instituții abilitate să verifice legalitatea lor (primărie, cadastru, carte funciară, notari publici), astfel că aceștia se prevalau de buna-credință în achiziționarea imobilelor, fiind scutiți de alte cercetări. În ceea ce-i privește pe inculpații C.A., B.G. și L.C., a reținut instanța că ei sunt angrenați în una și aceeași faptă privind folosirea sentinței civile cu nr. 12914 din 14 septembrie 1998, falsificată și intrată în posesia inculpatului C.A., de care acesta s-a folosit la vânzarea unui teren în suprafață de 2241 mp situat în Piața Aviatorilor, sectorul 1, către inculpații B.G.

și L.C. Pe baza unei expertize grafologice, s-a stabilit că hotărârea nu aparține judecătoarei S.G., chiar dacă aceasta a prezidat completul de judecată de la 4 septembrie 1998 și a pronunțat o hotărâre în dosarul cu nr. 9336/1998, mai mult chiar s-a constatat că semnătura a fost contrafăcută. După perfectarea tranzacției privind acest imobil, între C.A., în calitate de vânzător, și inculpații B.G. și L.C., cumpărători, cei din urmă au intenționat să vândă terenul la SC I., cu al cărui administrator, H.G., inculpata B.G. a intrat în tratative.

Cu această ocazie, notarul care urma să parafeze tranzacția a făcut preparative la Cartea funciară de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București, ocazie cu care judecătorul delegat a constatat apariția unei a doua sentințe civile a Judecătoriei sectorului 1 București, purtând același număr de dosar și de sentință, însă privitor la un alt imobil, iar în această împrejurare au fost anunțate conducerile instanței la Judecătoria sectorului 1 București și Curtea de Apel București. Președintele Judecătoriei sectorului 1 București a încredințat mapa cu sentințele, conținând și pe cea originală, arhivarului S.I., cu mențiunea expresă de a o conserva cu maximum de diligență, însă, contrar acestor dispoziții, arhivarul a lipsit câteva zile de la serviciu, timp în care mapa nu a mai fost găsită, iar, la revenirea lui, ea a fost descoperită într-un beci al arhivei după spargerea lacătelor de la ușă.

Nici procurorul, în faza de urmărire penală, nu a putut elucida aspectele privind falsificarea hotărârii, autorii falsului, înlocuirea ei la mapa cu sentințe o dată cu revenirea la serviciu a arhivarului S.I. și, cu atât mai puțin, instanța de judecată, care a stăruit în audierea inculpaților și a martorilor din dosar, nu a fost în măsură să le descopere. În pofida tuturor diligențelor depuse, cei doi arhivari ai Judecătoriei sectorului 1, S.I. și A.D., nu s-au prezentat în instanță, iar prin rechizitoriul parchetului se reține că, față de ei, cauza a fost disjunsă. În aceste condiții, instanța a apreciat că probatoriul este insuficient, iar în fața instanței s-ar face cu mare întârziere, în condițiile în care, față de ceilalți inculpați, cercetarea judecătorească este finalizată, impunându-se ca, în conformitate cu art. 333 C. proc.

pen., cauza privind pe inculpații B.G. și L.C. să fie restituită la procuror, urmând ca acesta să stabilească cine este autorul hotărârii falsificate, modalitatea în care ea a ajuns la mapa cu sentințe a Judecătoriei sectorului 1, după ce aceasta a fost încredințată arhivarului S.I., împrejurările în care inculpatul C.A. a intrat în posesia ei și, ulterior, inculpații B.G. și L.C., confruntarea între aceștia din urmă inculpați și arhivarii răspunzători de dosarele păstrate la Judecătoria sectorului 1 București, toate fiind în corelație directă cu dosarul disjuns de parchet față de aceștia din urmă. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpații B.G.

și L.C., printre alții. Cu privire la recursurile declarate de parchet și de către inculpații B.G. și L.C.: Parchetul a criticat sentința cu privire la greșita restituire a cauzei la parchet în privința inculpaților B.G. și L.C. Procurorul a arătat că motivele pentru care s-a dispus restituirea cauzei la procuror pentru a stabili autorul hotărârii falsificate, modalitatea în care aceasta a ajuns în mapa cu sentințe a Judecătoriei sectorului 1 București, împrejurările în care C.A. a intrat în posesia ei și a ajuns ulterior la B.G. și L.C., confruntarea între acești inculpați și arhivarii răspunzători de dosarele instanței nu au format obiectul trimiterii în judecată a inculpaților. S-a solicitat casarea sentinței și trimiterea cauzei spre judecare, pe acest aspect, la instanța de fond.

Inculpații B.G. și L.C., prin recursurile declarate, au solicitat achitarea pentru infracțiunile cu care instanța a fost sesizată, neexistând probe pentru a se reține vinovăția lor, criticând sentința și pentru măsura greșită de a dispune restituirea la parchet. Prin decizia penală nr. 1457 din 28 februarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpații B.G. și L.C., printre alții, împotriva sentinței penale nr. 66 din 31 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Cu privire la inculpații B.G. și L.C. a dispus casarea hotărârii atacate cu privire la dispoziția de restituire a cauzei la parchet și trimiterea cauzei pentru judecare la Curtea de Apel București.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Potrivit art. 317 C. proc. pen., judecata se mărginește la fapta și la persoana arătate în actul de sesizare a instanței. Trimiterea în judecată a inculpaților B.G. și L.C. nu s-a făcut cu privire la fapte legate de autorul hotărârii judecătorești falsificate și de împrejurările în care C.A. a intrat în posesia ei. Dispoziția instanței de restituire la parchet excede cadrului procesual fixat în rechizitoriu, conform art. 317 C. proc. pen. Instanța are obligația ca, pe baza probelor administrate, să stabilească cu certitudine vinovăția sau nevinovăția inculpaților pentru faptele deduse judecății. În ceea ce privește motivele de recurs ale inculpaților, prin care au solicitat achitarea, acestea nu pot fi examinate, întrucât instanța de fond nu a soluționat cauza pe fond, în sensul de a pronunța condamnarea sau achitarea inculpaților.

Soluția pronunțată de instanță cu privire la inculpații B.G. și L.C. a fost cea de restituire a cauzei la parchet. În consecință, numai această dispoziție a instanței este supusă examinării în calea de atac exercitată. Atâta vreme cât, prin hotărârea pronunțată, prima instanță nu a rezolvat fondul cauzei, instanța de recurs nu poate suplini atribuțiile instanței de fond printr-o hotărâre definitivă nesupusă controlului judiciar. Prin sentința penală nr. 257 pronunțată în ședința publică din data de 4 decembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpaților după cum urmează: - pentru inculpata B.G., din infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) și (5) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 251 alin. (1), (2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

- pentru inculpatul L.C., din infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., în tentativă la infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. și în consecință: În baza art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnată inculpata B.G., la pedeapsa de 12 ani închisoare cu aplicarea art. 71 și 64 lit. a), b) și c) C. pen. În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatei drepturile prevăzută de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., inclusiv dreptul de a exercita profesia de avocat, pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc.

pen., cu referire la art. 13 alin. (3) C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei pentru infracțiunile prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., constatând intervenită prescripția răspunderii penale, conform art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., raportat la art. 124 C. pen. În baza art. 20 C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., a fost condamnat inculpatul L.C., la pedeapsa de 7 ani închisoare cu aplicarea art. 71 și 64 lit. a) C. pen. În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzută de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus prevenția pentru inculpatul L.C. de la 26 noiembrie 2001 la 5 martie 2002. În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., cu referire la art. 13 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 291 C. pen. și art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., constatând intervenită prescripția răspunderii penale, conform art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., raportat la art. 124 C. pen. În baza art. 348 C. proc. pen., s-a anulat contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 712 din 11 mai 2000 de Biroul Notarial Public A.N.

În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Economiei și Finanțelor și a dispus restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii. Instanța a dispus desființarea dispoziției nr. 582 din 13 aprilie 2000 emisă de Primarul General al Municipiului București, Piața Aviatorilor, sector 1, în suprafață de 2213,32 mp. Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut următoarele considerente: În cursul anului 1999, între Primăria Municipiului București și SC I.B. SRL s-a purtat o intensă corespondență, determinată de faptul că această societate, specializată în investiții imobiliare, își manifesta interesul cu privire la diverse terenuri situate în zona Pieței Aviatorilor și străzile adiacente.

Sediul societății comerciale respective se află în blocul E. administrat de firma E. al cărei director de marketing era martorul Ș.L.M., fost consilier în cadrul C.G.M.B. și cunoștința apropriată a inculpatei B.G. Administrator al SC I.B. SRL era martorul H.G.S., împrejurare în care, acesta din urmă l-a cunoscut pe martorul Ș.L.M. care s-a oferit să ajute firma la investiții imobiliare prin natura funcției ocupate anterior în cadrul Primăriei Capitalei. Inculpata B.G. a fost prezentată martorului H.G.S., de către martorul Ș.L.M. ca fiind proprietară a unei părți dintr-un teren amplasa în zona Pieței Charles de Gaulle, zonă vizată de SC I.B.

SRL, întâlnirea dintre inculpată și martorul H.G.S., având loc în primăvara anului 1999. Din adresele emise de Primăria Municipiului București, urmare a solicitării martorului H.G.S., comunicate în perioada 1 - 27 aprilie 1999 a rezultat faptul că terenul respectiv nu se afla în proprietatea vreunei persoane, deși, potrivit dispoziției acestui martor, inculpata B.G. își atribuise calitatea de coproprietar a terenului respectiv, împreună cu o altă persoană, fără să-i prezinte actele doveditoare și fără să individualizeze suprafața de teren asupra căruia susținea că este proprietară. Ulterior acestei întâlniri, inculpata B.G. a luat legătura cu o cunoștință mai veche, numitul C.A., cei doi reușind să intre în posesia sentinței civile nr. 12914 din 4 septembrie 1998, în formă falsificată, privind terenul din București, Piața Aviatorilor sectorul 1 cu ajutorul unor persoane rămase neidentificate.

În declarațiile date pe parcursul procesului penal în faza de urmărire penală și respectiv, în primul ciclu procesual inculpata B.G. a arătat că nu l-a cunoscut pe numitul C.A. până în ziua prezentării sale în fața notarului public în vederea încheierii contractului de vânzare cumpărare privind terenul din litigiu, în timp ce acesta din urmă a arătat că a fost vizitat, la domiciliul său, de către cei doi inculpați. Inculpatul L.C. a declarat că a dorit să cumpere un teren în zona centrală a Municipiului București deoarece intenționa să înființeze o firmă, pe care nu a mai înființat-o din motive financiare, iar inculpata, în calitate de avocat, i-a spus că, pentru înființarea unei societăți comerciale este necesar un sediu la o adresă.

Motivația încheierii contractului de vânzare cumpărare, autentificat sub nr. 712 din 11 mai 2000 la Biroul Notarului Public A,N., dată de inculpatul L.C. a fost înlăturată de instanță ca neverosimilă, reținându-se că acesta era titularul dreptului de proprietate asupra unui imobil situat în București, str. Mecet compus din construcție, 2 camere, bucătărie, anexe și teren în suprafață de 198 mp spațiu suficient pentru a construi sediul unei societăți comerciale. Curtea a reținut că, în speță, sunt întrunite condițiile infracțiunii continuate prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen., inculpata B.G. săvârșind o singură infracțiune, în formă consumată și continuată de înșelăciune, în calitate de autor, tentativa, ca formă imperfectă a infracțiune absorbindu-se în forma continuată.

De asemenea, Curtea a apreciat că încadrarea juridică corectă a infracțiunii de înșelăciune impune reținerea și a dispoziției alin. (1) al art. 215 C. pen. În acest sens, Curtea a reținut că legiuitorul a incriminat infracțiunea de înșelăciune prin dispozițiile art. 215 alin. (1) C. pen., același considerente reținând și în ceea ce privește tentativa la infracțiunea de înșelăciune săvârșită de inculpatul L.C. S-a mai reținut că fapta inculpatei B.G. de a determina notarul public A.N. să redacteze și să autentifice contractul de vânzare cumpărare nr. 712 din 11 mai 2000 prin care au fost atestate fapte și împrejurări nereale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de participație improprie la fals de înscrisuri oficiale prevăzută de art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.

Referitor la inculpatul L.C. s-a reținut că faptele acestuia de a declara, în mod mincinos, atât în fața organelor de poliție, cât și în fața notarului public pierderea unui act de identitate în scopul obținerii unui alt act de stare civilă în vederea folosirii, în mod alternativ, în cursul unor operațiuni juridice ulterioare, precum și de a accepta să participe la crearea unui titlu de proprietate mincinos, determinând un notar public să redacteze un contract de vânzare – cumpărare în care au fost atestate fapte și împrejurări necorespunzătoare în urma utilizării de către inculpat, a unor înscrisuri false, împuternicind-o, apoi, pe inculpata B.G. să vândă imobilul unei societăți comerciale, întrunesc elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen.

și elementele constitutive ale infracțiunilor de fals în declarații prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. și fals în înscrisuri oficiale în forma participației improprii prevăzută de art. 283 C. pen., cu 7 aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs inculpații, la dosarul cauzei fiind depuse motivele de recurs în scris. Ambii inculpați au invocat cazul de casare a hotărârii prevăzută de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., susținând că instanța a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare. În dezvoltarea motivelor de recurs inculpații au prezentat succint situația cauzei în cele trei cicluri procesuale.

Sentința recurată este criticată, în esență, pentru faptul că, instanța de fond nu s-a conformat hotărârilor instanței de recurs, existând două decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din care rezultă că nu există probe din care să rezulte că „ inculpatul decedat, C.A. ar fi comunicat vreunei persoane modul fraudulos în care a ajuns în posesia sentinței civile nr. 12914 din 4 septembrie 1998, contrafăcute, sau să fi dat indicii din care să rezulte că hotărârea judecătorească este falsă” sub acest aspect, în opinia recurenților existând autoritate de lucru judecat, deoarece este stabilit faptul că cei doi inculpați, alături de mandatar, avocatul S.V. nu au cunoscut falsitatea sentinței, aceasta având aparența unui original, fiind dovedit faptul că toate persoanele cărora le-au fost prezentată sentința, efectuând verificările prevăzute de procedura în vigoare la acea dată, nu au putut observa lipsa de originalitate a înscrisului.

Inculpații invocă în apărarea lor eroarea comună în care s-au aflat în legătură cu sentința falsă, considerând că sentința este fundamentat pe prezumții în cauză lipsesc probele de vinovăție și nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor reținute în sarcina lor. Prin decizia penală nr. 653 din 22 februarie 2008, pronunțată în dosarul nr. 2749/2/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații B.G. și L.C. împotriva sentinței penale nr. 257 din 4 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Pentru a constitui caz de casare în sensul prevăzută de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen., eroarea de fapt trebuie să fie gravă respectiv să fie esențială, în sensul de a fi influențat asupra soluției cauzei și, evident neîndoielnică. Ar fi vorba de o eroare gravă de fapt în situația în care prin hotărâre s-ar fi dispus condamnarea inculpatului fără să existe probe de vinovăție sau probele administrate ar fi fost contrare situației de fapt reținute prin hotărârea pronunțată. Recurenții au invocat autoritatea de lucru judecat având în vedere considerentele hotărârii instanței superioare cu privire la un alt inculpat. Pentru a putea fi invocată autoritatea de lucru judecat se cer întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unei hotărâri definitive, noua acțiune penală să se îndrepte în contra aceleiași persoane; să privească același fapt material.

Ceea ce legea interzice este tragerea repetată la răspundere penală a aceleiași persoane. Hotărârea judecătorească privind pe S.V, definitivă se bucură de autoritate de lucru judecat. Limitele autorității de lucru judecat ale unei hotărâri de achitare sau condamnare a inculpatului nu pot fi extinse la alte persoane împotriva cărora s-ar exercita acțiunea penală pentru aceeași faptă. Instanța a avut în vedere exclusiv situația inculpatului S.V., avocat de profesie, acesta fiind achitat în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., hotărâre care absolvă pe inculpat, nefiind fundamentată pe considerente care să producă consecințe față de toți inculpații (de exemplu nu exista sau fapta nu este prevăzută de legea penală).

Într-adevăr, în declarațiile date pe parcursul procesului penal, în faza de urmărire penală și în primul ciclu procesual, inculpata B.G. a susținut, cum de altfel susține în continuare, că nu l-a cunoscut pe numitul C.A. până în ziua prezentării sale în fața notarului public în vederea încheierii contractului de vânzare cumpărare privind terenul în litigiu în timp, ce acesta din urmă a arătat că a fost vizitat, la domiciliul său, de către cei doi inculpați. Relațiile preexistente dintre inculpata B.G. și C.A., au fost dovedite și cu declarația martorei M.I. Martora a declarat că inculpata B.G., care locuia în imobilul situat în București str. Av. Sănătescu, sector 1, a apelat de mai multe ori la C.A.

și rudele acestuia pentru a o ajuta la evacuarea bunurilor martorilor, în urma câștigării procesului civil cu privire la acest imobil. Instanța efectuând o bună interpretare a probelor administrate în cauză a concluzionat că a fost în discuție un contract fictiv, părțile disimulând realitatea, toate activitățile întreprinse de cei doi inculpați atrăgând concluzia corectă reținută de instanța de fond că există probe suficiente care să conducă la concluzia vinovăției inculpaților și că este exclus a se proceda în mod trunchiat la interpretarea materialului probator prin excluderea din ansamblul probelor administrate în cauză a faptelor probatorii care permit formularea unor deducții logice privind aspecte ale rezolvării cauzei, astfel cum au fost reținute de prima instanță și însușite de instanța de recurs, pornind de la faptele principale care reprezintă probe directe.

În această situație, nu poate fi vorba de o contradicție evidentă, necontroversată și esențială între ceea ce spune dosarul prin probele sale și ceea spune instanța prin hotărârea ei, astfel cum este definitivă eroarea gravă de fapt, nesubzistând cazul de casare prevăzută de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. În cuprinsul cererilor de revizuire formulate în prezenta cauză se arată, în esență, că decizia penală nr. 1457 din 28 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul penal nr. 1446/2004, nu se conciliază cu decizia penală nr. 653 din 22 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. 2749/2/2007. Se arată că decizia penală nr. 1457 din 28 februarie 2005 stabilește că nu există probe din care să rezulte că inculpatul decedat C.A.

ar fi comunicat vreunei persoane modul fraudulos în care a ajuns în posesia sentinței civile nr. 12914 din 4 septembrie 1998, contrafăcute și, ca urmare, există autoritate de lucru judecat asupra acestui aspect esențial. Revizuienții consideră că aspectele sus-menționate în această decizie sunt inconciliabile cu decizia penală nr. 653 din 22 februarie 2008 prin care s-au respins recursurile formulate împotriva sentinței penale nr. 257 din 4 decembrie 2007 a Curții de Apel București prin care s-a dispus condamnarea revizuienților. Se arată că sentința de condamnare este netemeinică și nelegală întrucât curtea de apel nu a administrat noi probe relevante cu privire la situația de fapt și nu s-a conformat hotărârii instanței de recurs, această instanță neputând da altă apreciere materialului probator în lipsa administrării unor noi probe.

Ulterior, în cuprinsul cererilor sunt analizate probele care ar dovedi nevinovăția revizuienților. Examinând cererile de revizuire formulate de revizuienții B.G. și L.C. prin prisma dispozițiile art. 394 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea sunt inadmisibile deoarece cazul de revizuire invocat de petenți, respectiv, art. 394 lit. e) C. proc. pen., nu este incident în cauză. Obiectul examinării în principiu a cererii de revizuire constă în verificarea îndeplinirii condițiilor cerute de lege pentru admiterea în principiu a acesteia. Se verifică mai întâi dacă cererea de revizuire a fost făcută de o persoană admisă de lege, dacă a fost introdusă în termenul legal, dacă a fost efectuată cercetarea prealabilă de procurorul competent, dacă a fost investită instanța competentă, dacă se întemeiază pe vreunul din cazurile enumerate limitativ de art. 394 C. proc.

pen. și s-au adus probe în dovedirea acestui caz. De aceea, se impune că examinarea în principiu este o procedură premergătoare și eliminatorie, având ca finalitate înlăturarea de la rejudecarea în fond a cauzei a acelor cereri de revizuire inadmisibile, tardive și neîntemeiate. Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea are ca obiect numai hotărârile penale definitive, trecute în puterea lucrului judecat, scopul acesteia fiind acela de reparare a erorilor judiciare, de anulare a hotărârilor care au consacrat eroarea judiciară și pronunțarea unei noi hotărâri care să reflecte adevărul. Așa încât, cum prin revizuire se înlătură erorile de fapt pe care le cuprind hotărârile judecătorești, rezultă că nu pot fi supuse revizuirii decât hotărârile prin care s-a soluționat fondul cauzei, instanța soluționând atât acțiunea penală, cât și acțiunea civilă.

Per a contrario, nu conțin o rezolvare a fondului cauzei și, deci, nu pot fi atacate, prin revizuire hotărârile judecătorești de dezinvestire, printre altele, în categoria acestora fiind hotărârile prin care instanța restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale ori pentru completarea urmăririi penale. În ceea ce privește revizuirea întemeiată pe dispozițiile art. 394 lit. e) C. proc.

pen., când două sau mai multe hotărâri nu se pot concilia, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: - să existe două sau mai multe hotărâri definitive; - hotărârile definitive ale instanțelor să soluționeze fondul cauzei adică să se pronunțe diferit asupra existenței faptei, a săvârșirii ei de către inculpat(-i) și a vinovăției acestuia(- ora); - hotărârile definitive să nu se poată concilia, în sensul că se exclud una pe alta; - inconciabilitatea trebuie să rezulte din ceea ce s-a dispus prin hotărâre, deci prin dispozitiv, iar când acesta nu este suficient de clar, se au în vedere și considerentele hotărârilor. Starea de inconciabilitate poate exista în următoarele ipoteze: - hotărârile se referă la aceeași faptă și la făptuitori diferiți; - hotărârile se referă la același făptuitor și la fapte diferite; - hotărârile se referă la fapte și făptuitori diferiți.

În cauza de față, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 394 lit. e) C. proc. pen. Astfel, prin decizia penală nr. 1457 din 28 februarie 2005, nu a fost soluționat fondul cauzei, în sensul că Înalta Curte nu s-a pronunțat asupra existenței faptei și a vinovăției celor doi revizuienți, cauza fiind trimisă spre rejudecare. Dispozitivele celor două hotărâri nu sunt inconciliabile deoarece prin decizia penală nr. 1457 din 28 februarie 2005 s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, iar prin decizia nr. 653 din 28 februarie 2008 s-au respins, ca nefondate, recursurile declarate de cei doi revizuienți împotriva sentinței penale 257 din 4 decembrie 2007 prin care s-a dispus condamnarea lor.

Pe de altă parte, instanța care a pronunțat decizia penală nr. 653 din 22 februarie 2008, în examinarea recursurilor inculpaților B.G. și L.C., a avut în vedere și criticile referitoare la existența autorității de lucru judecat derivând din decizia penală nr. 1457 din 28 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care au fost înlăturate în considerarea și a altor probe prin care a stabilit existența faptelor și a vinovăției inculpaților recurenți. Pe cale de consecință, cum în speță nu s-au pronunțat două hotărâri judecătorești definitive care să rezolve fondul cauzei și care să nu se poată concilia, nefiind astfel îndeplinite cumulativ condițiile cerute de textul de lege invocat, respectiv art. 394 lit. e) C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibile, cererile de revizuire formulate de revizuienții B.G. și L.C. împotriva deciziei penale nr. 1457 din 28 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și deciziei penale nr. 653 din 22 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., vor fi obligați revizuienții la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge cererile de revizuire formulate de revizuienții B.G. și L.C. împotriva deciziei penale nr. 1457 din 28 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. 1446/2004 și deciziei penale nr. 653 din 22 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. 2749/2/2007. Obligă revizuienta B.G. la 100 lei cheltuieli judiciare către stat, iar pe revizuientul L.C. la 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Cu recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 8 octombrie 2008.