ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2091/2013

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 64 din data de 8 februarie 2012, Tribunalul Prahova, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC U.I. SRL prin administrator judiciar D.U., în contradictoriu cu pârâta SC G.C. SRL.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că excepția prematurității acțiunii invocată de pârâtă pe calea întâmpinării este nefondatâ, motiv pentru care a fost respinsă, potrivit considerentelor reținute în încheierea de ședință din 20 mai 2011. Pe fondul cauzei s-a reținut că la data de 22 iunie 2006 părțile au încheiat contractul de antrepriză din 2006, având ca obiect execuția de către reclamantă, în calitate de antreprenor în beneficiul societății pârâte a lucrărilor de construcții și finisaje a ansamblului de locuințe denumit „Cartier M.R.” situat în comuna Bucov, menționându-se în contract că plata lucrărilor executate se va face în termen de 7 zile de la emiterea facturilor întocmite pe baza situațiilor de lucrări, facturi ce trebuie confirmate de reprezentantul beneficiarului.

S-a mai reținut din interpretarea clauzelor protocolului încheiat între părți, respectiv din determinarea exactă a înțelesului termenilor folosiți și prin cercetarea manifestării de voință în strânsă corelație cu voința lor internă, faptul că părțile au înțeles să stingă orice fel de obligații reciproce ce le reveneau, potrivit contractului de antrepriză din 2006 care este menționat în protocol. În ceea ce privește clauza penală care aplică o sancțiune pecuniară pentru întârzierea la plată, indiferent de suma datorată de 1% din valoarea întregului contract s-a apreciat că este nelegală, întrucât încalcă prevederile art. 4 din Legea nr. 469/2002, privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, act normativ sub imperiul căruia contractul părților a fost încheiat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC U.I. SRL, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinice. Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 60 din 7 iunie 2012 a admis apelul formulat de reclamanta SC U.I. SRL, a schimbat în tot sentința și pe fond a admis acțiunea, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.536.733,68 RON, cu titlu de penalități de întârziere în plata prețului.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut cu privire la afectele protocolului, incidența clauzei prin care s-a constatat respectarea tuturor clauzelor din contract și că, interpretarea instanței da fond a fost extinsă, la întreg contractul inclusiv clauza penală, deși se prevede expres că nu mai există nici un fel da obligații ale părților semnatare ale contractelor în ceea ce privește execuția lucrărilor, astfel că, constatarea respectării clauzelor contractului se referea expres la cele privind executarea lucrărilor, nu la plata prețului sau al penalităților.

În aceste condiții, față de raporturile contractuale dintre părți și modul în care s-au derulat acestea, s-a apreciat că, acțiunea reclamantei este întemeiată, iar potrivit dispozițiilor art. 969 C. civ., pârâta datorează penalitățile pentru plata cu întârziere a lucrărilor executate, așa cum au fost solicitate, întrucât clauza cuprinsă în art. 4 din protocol nu poate fi interpretată în sensul stingerii obligațiilor rezultate din aplicarea clauzei penale. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta SC G.C. SRL Ploiești, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, desființarea în tot a deciziei recurate, menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțate de Tribunalul Prahova, iar pe fond respingerea acțiunii formulate de reclamantă.

Criticile aduse deciziei atacate se referă în esență la faptul că, hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii referitoare la Protocolul nr. 138 din 11 februarie 2008, încheiat între cele două părți, precum și faptul că s-a dat o interpretare greșită actelor adiționale din data de 1 octombrie 2007 și respectiv 15 noiembrie 2007 la contractul da antrepriză din 22 iunie 2006, greșeala instanței constând în interpretarea eronată a duratei contractului de antrepriza și în mod implicit a clauzelor referitoare la penalități și a perioadei de întârziere în efectuarea plății. În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta susține că instanța de apel trebuia să constate că are efect de lege între părți, atât Protocolul nr. 138 din 11 februarie 2008 cât și actele adiționale la contractul de antrepriza din 2006, unde părțile nu au mai înțeles să mențină nici expres și nici implicit clauzele referitoare la penalități, aplicând astfel prevederile art. 969 C. civ., în mod corect la întregul ansamblu contractual existent între părți. Analizând critica adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este fondată, urmând ca recursul pârâtei SC G.C. SRL Ploiești să fie admis, cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru următoarele considerente: Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuție aplicarea greșită, de către instanța de apel a dispozițiilor art. 969 C. civ. teza a ll-a, care arată că, consimțământul mutual al părților revocă contractul încheiat, astfel că, nu numai mențiunea expresă a renunțării la clauzele penalităților are efect de lege între părți, ci și renunțarea mutuală, implicită care reiese din actele încheiate ulterior contractului inițial. Or, față de susținerile contradictorii ale părților în interpretarea clauzelor se impunea stabilirea voinței reale a părților avându-se în vedere și modificările anterioare ale contractului inițial.

În acest sens, critica pârâtei se constată a fi întemeiată, întrucât Curtea de Apel Ploiești nu a procedat la stabilirea situației de fapt existentă în cauza de față, nu a avut în vedere calculul penalităților și limitele impuse de dispozițiile Legii nr. 469/2002 și nu a înlăturat argumentat apărarea pârâtei. În acest context, se apreciază ca fondată critica recurentei, întrucât în cauză nu s-au făcut dovezi în acest sens, iar probatoriului administrat în cauză de către instanța de apel trebuia analizat și din perspectiva dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., când instanța putea dispune ca părțile să completeze probele pentru lămurirea în întregime a procesului, sau din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care Ie putea ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.

Toate aceste aspecte care nu au fost examinate, astfel încât cu ocazia soluționării apelului urmează să fie lămurite de instanța de apel prin suplimentarea probațiunii, totodată avându-se în vedere considerentele expuse de prima instanță, criticile pârâtei și apărările reclamante, iar față de soluția de casare, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. nu se vor mai analiza de către instanța de recurs, dar instanța de apel va avea în vedere, în conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ. toate motivele invocate în fața instanței a cărei hotărâre a fost casată. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. va admite recursul declarat de pârâta SC G.C.

SRL Ploiești, cu consecința casării deciziei din apel și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC G.C. SRL Ploiești împotriva deciziei nr. 60 din 7 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 mai 2013.