ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1170/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea pronunțată în cauză de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, ca primă instanță. Prin sentința comercială nr. 7774 din 7 iulie 2010 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC E. SRL în contradictoriu cu pârâtul P.C. și în consecință, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 297.383,01 lei reprezentând contravaloarea devizului de lucrări executate la imobilul situat în județul Ilfov. Cererea reconvențională formulată în cauză de pârâtul P.C. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de P.A.G. și P.M. au fost anulate ca netimbrate.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut din materialul probatoriu administrat că, între reclamanta, societate comercială având ca obiect de activitate realizarea de construcții și pârât s-a încheiat un contract comercial în formă simplificată, conform unei înțelegeri verbale cu pârâtul prin care constructorul se obliga să edifice un imobil pe terenul pârâtului, pe cheltuiala proprie, urmând ca beneficiarul lucrării să achite periodic sumele de bani reprezentând contravaloarea materialelor și a lucrărilor.

Apărarea pârâtului potrivit căreia lucrările de construcție s-au executat în baza unui contract de antrepriză încheiat în formă scrisă, la data de 23 februarie 2006, a fost înlăturată de instanță cu motivarea că din înscrisul intitulat notificare datat 1 septembrie 2006, înscris emanând de la pârât, rezultă că la data de referință, contractul de antrepriză nu era semnat, deși lucrarea începută în aprilie 2006 fusese finalizată în cursul lunii august 2006. Pentru a stabili contravaloarea lucrărilor executate de reclamantă și a cantităților de materiale incorporate în construcție, prima instanță a avut în vedere concluziile celor două rapoarte de expertiză dispuse în cauza, contabilă și tehnică, precum și recunoașterea reclamantei cu privire la sumele deja achitate în contul lucrărilor, totalizând 78.035 lei, reținând că suma rămasă de plată conform devizului de lucrări este de 297.383,01 lei.

2. Apelul - Decizia pronunțată de instanța de control judiciar Curtea de București la data de 6 aprilie 2011. Împotriva sentinței fondului a declarat apel pârâtul P.C., criticile sale vizând stabilirea greșită a situației de fapt față de existența contractului de antrepriză încheiat în formă scrisă în februarie 2006, contract semnat și ștampilat de societatea reclamantă, prin care părțile au convenit un preț fix pentru edificarea imobilului, în cuantum de 50.000 Euro, sumă plătită integral. Sub același aspect pârâtul pune în discuție concluziile raportului de expertiză tehnică cu privire la materialele înglobate în construcție, materiale ce au fost procurate din fondurile sale proprii. Prin decizia comercială nr. 156 din 6 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât.

Răspunzând motivelor de apel, instanța de control judiciar confirmă situația de fapt și de drept reținută de prima instanță, constatând că în cauză nu există dovezi care să ateste semnarea contractului de antrepriză la data de 23 februarie 2006, înainte de demararea lucrărilor de construcție, întrucât în perioada 16 februarie 2006 – 20 februarie 2006, administratorul societății se afla internat în spital, ceea ce face credibilă afirmația acestuia că nu a putut semna contractul la 23 februarie 2006. Cu privire la modul de calcul al sumelor datorate de pârât reprezentând contravaloarea materialelor și manoperei suportate de constructor, instanța constată că rapoartele de expertiză dispuse în cauză răspund documentat obiectivelor stabilite.

3. Recursul – Motivele de recurs. Împotriva acestei decizii, pârâtul P.C. a declarat recurs la data de 28 iunie 2011, în termen legal, solicitând casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării de noi probe. Recurentul și-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că în mod nelegal atât prima instanță, cât și instanța de apel au lipsit de efecte juridice contractul de antrepriză încheiat în formă scrisă la data de 23 februarie 2006. Potrivit recurentei, argumentele instanțelor întemeiate pe prezumții și simple afirmații ale reclamantei nu impuneau concluzia pe care instanțele își întemeiază soluția, în sensul că semnătura de pe contract nu putea aparține administratorului societății.

Susține recurentul, în continuarea acestei critici, că instanța de apel în virtutea rolului activ era obligată să facă aplicarea dispozițiilor procedurale privind verificarea de scripte sau a înscrierii în fals, în condițiile în care administratorul își contestă propria semnătură.

Referitor la notificarea din data de 1 septembrie 2006, interpretată de instanțe ca o recunoaștere a faptului că la acea dată contractul de antrepriză nu era semnat, recurentul arată că această concluzie este vădit eronată față de conținutul clar al notificării prin care solicită de la societate un exemplar de pe contractul încheiat la 23 februarie 2006. Concluzionând, recurentul solicită casarea deciziei cu trimitere spre rejudecarea cauzei, în vederea stabilirii modului în care au fost respectate clauzele contractului de antrepriză, contract în care părțile au convenit un preț fix pentru lucrare de 50.000 Euro, astfel că diferența de achitat să se calculeze în raport de înțelegerea părților.

În cauză intimata SC E. SRL a depus întâmpinare la cererea de recurs, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului promovat de recurentul-pârât. În esență, intimata arată că lucrarea s-a efectuat în baza unei înțelegeri verbale care apoi a fost transpusă în scris de către pârât, contractul scris nefiind agreat de societate deoarece conținea date neconforme cu realitatea. În opinia intimatei, la data de 1 septembrie 2006 acordul de voință cu privire la acest contract scris, nu era realizat, așa încât, recurentul nu se poate prevala de dispozițiile contractului scris, singura modalitate de evaluare a lucrărilor fiind cea oferită de expertizele dispuse în cauză. 4. Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate și având în vedere actele și lucrările dosarului, constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează.

Cu titlu preliminar Curtea amintește dispozițiile cuprinse în Titlul IV din Codul de procedură civilă, „Apelul” care reprezintă sediul materiei, potrivit cărora apelul este o cale ordinară de atac devolutivă, instanța de apel fiind obligată să verifice, în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță. Cu alte cuvinte prin efectul devolutiv al apelului, instanța de control judiciar este investită de plin drept cu întreg litigiul, înțelegând prin aceasta toate chestiunile de fapt și de drept pe care le implică în măsura în care ele sunt puse în discuție prin cererea de apel.

În cauză, chestiunea convenției încheiate de părți cu privire la edificarea construcției de către reclamantă în calitate de executant, a condițiilor în care s-a realizat acordul de voință, esențială pentru soluționarea litigiului având ca obiect plata lucrărilor prestate de reclamantă și a materialelor puse în operă, a fost controversată, reclamanta susținând că înțelegerea părților a fost ca pârâtul beneficiar să achite manopera și materialele pe parcursul edificării construcției. Pârâtul s-a apărat invocând existența unui contract de antrepriză încheiat în formă scrisă, contract pe care l-a depus la dosar în materialitatea sa. Prin cererea de apel, față de soluția adoptată de prima instanță care înlătură contactul în formă scrisă pârâtul a repus în discuție această chestiune prin motivele de apel.

Or, instanța de apel, preia fără nici o cenzură argumentele primei instanțe și fără să ordone probe suplimentare, în condițiile în care contractul în formă scrisă, era semnat și ștampilat la rubrica destinată reclamantei. Din actele dosarului nu rezultă că reclamanta a contestat in terminis semnătura și ștampila aplicate pe contactul scris, contestările sale vizând în principal momentul încheierii acestui contract, după demararea lucrărilor. Această ipoteză nu este însă de natură să înlăture, de plano, existența contractului scris, încheiat ad probationem , prin care părțile materializează o înțelegere verbală anterioară.

Așa fiind, instanța de apel era datoare, să lămurească prin orice mijloace de probă pertinente, inclusiv prin întrebări adresate părților, în ce condiții reclamanta a semnat și ștampilat contractul scris, și dacă pretinsele obiecțiuni cu privire la clauzele contractului scris, inclusiv cele referitoare la preț, ca element esențial al contractului au fost aduse la cunoștința pârâtului. Lăsând neclarificate aceste chestiuni de fapt determinate pentru stabilirea corectă a modului în care s-au încheiat și derulat raporturile contractuale dintre părți, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală cu încălcarea dispozițiilor care reglementează judecata apelului, art. 295 alin. (1) și (2) C. proc.

civ., ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Așa fiind, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., va admite prezentul recurs și va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță în vederea stabilirii circumstanțelor semnării contractului de antrepriză, și a efectelor conferite de părți, în raporturile legate de edificarea construcției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul P.C. împotriva deciziei comerciale nr. 156 din 6 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București secția a V-a comercială, pe care o casează cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 6 martie 2012.