ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3140/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 23 ianuarie 2007, sub nr. 2317/299/2007, reclamanții T.G. și T.I.C. au chemat în judecată pârâta SC S.S.H.E.

SRL București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: rezilierea contractului de antrepriză cu plata în numerar, încheiat între părți la data de 6 februarie 2006, ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor asumate de către pârâtă, în calitate de antreprenor; obligarea pârâtei la plata sumei de 212.990,92 RON cu titlu de daune- interese, din care suma de 73.625 RON reprezintă plăți pe care reclamanții le-au efectuat către pârâtă, fără ca aceasta să execute lucrările la care se obligase prin contract, iar restul de 139.365,92 RON reprezintă suma necesară remedierii deficiențelor de proiectare și de execuție a lucrărilor efectuate de către pârâtă, precum și pentru finalizarea acestora.

La termenul de judecată din data de 27 martie 2007, pârâta SC S.S.H.E. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sector 1 București și excepția de prematuritate a acțiunii. Prin sentința civilă nr. 4733, pronunțată la data de 27 martie 2007, în dosarul nr. 2317/299/2007, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei privind reclamanții T.G. și T.I.C., în contradictoriu cu pârâta SC S.S.H.E. SRL, în favoarea Tribunalului București, secția comercială. În motivarea acestei hotărâri, în privința excepției de necompetență materială invocate de pârâtă, prin întâmpinare, asupra căreia s-a pronunțat, cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., instanța a reținut următoarele: Coroborând art. 3 pct. 8 C. com., care înscrie întreprinderile de construcții în categoria faptelor de comerț obiective, cu art. 56 C. com., care stabilește că „dacă un act este comercial numai pentru una dintre părți, toți contractanții sunt supuși încât privește acest act, legii comerciale”, rezultă că natura contractului de antrepriză determină natura comercială a litigiului dintre părți. Raportat la obiectul cererii, și anume- rezilierea contractului de antrepriză- obiect neevaluabil în bani-, respectiv, pretenții în valoare de 212.990,92 RON - deci, peste 100.000 RON - conform art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., competența de soluționare a cererii aparține Tribunalului București.

După declinare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a comercială, la data de 4 iunie 2007, sub nr. 19894/3/2007. Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 9 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins excepția prematurității, având în vedere că obiectul acțiunii îl constituie rezilierea contractului de antrepriză. Prin sentința comercială nr. 3114, pronunțată la data de 4 martie 2008, în dosarul nr. 19894/3/2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții T.G. și T.I.C. împotriva pârâtei SC S.S.H.E. SRL București; a dispus rezilierea contractului de antrepriză din 6 februarie 2006; a respins, ca neîntemeiată, cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei de 212.990,92 RON daune - interese și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 4.012,3 RON cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut, din coroborarea probelor, înscrisuri, interogatorii și expertiza extrajudiciară, că pârâta a executat unele lucrări, însă acestea au fost necorespunzătoare, aspecte care au fost aduse la cunoștința pârâtei, iar aceasta nu le-a remediat. Reclamanții au achitat pârâtei contravaloarea fazelor unu și doi a lucrărilor, astfel îndeplinindu-și obligațiile asumate prin contract, și au notificat pârâtei rezilierea contractului pentru neexecutare corespunzătoare. În aceste condiții, în conformitate cu dispozițiile art. 1020, art. 1021 C. civ., Tribunalul a constatat întemeiată cererea, urmând să dispună rezilierea contractului de antrepriză din 6 februarie 2006 încheiat de părți.

A mai reținut instanța de fond că pârâta a executat lucrări, însă calitatea proiectului și a lucrărilor nu au fost corespunzătoare, aspect care rezultă din depoziția martorului diriginte de șantier și a expertizei extrajudiciare, ceea ce înseamnă că reclamanții puteau pretinde numai contravaloarea remedierilor necesare. Cu privire la contravaloarea remedierilor, reclamanții au depus la dosar înscrisuri: facturi fiscale, avize de însoțire a mărfurilor și chitanțe privind achiziționarea de materiale, însă nu au dovedit că acestea au fost necesare remedierii lucrărilor executate de către pârâtă și că însumează 139.365,92 RON. Împotriva acestei sentințe au formulat apel, în termen, reclamanții T.G.

și T.I.C., la data de 13 mai 2008, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la data de 19 iunie 2008. La termenul de judecată din data de 11 septembrie 2008, intimata - pârâtă SC S.S.H.E. SRL București a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția de prematuritate a acțiunii, solicitând respingerea apelului, cât și a acțiunii introductive, ca prematur introduse, iar, pe fond, respingerea apelului, în principal, ca nefondat, și, în subsidiar, ca neîntemeiat. Prin decizia comercială nr. 491, pronunțată la data de 19 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul formulat de apelanții - reclamanți T.G. și T.I.C. împotriva sentinței comerciale nr. 3114 din 4 martie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 19894/3/2007, în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC S.S.H.E.

SRL București; a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pe pârâtă să plătească reclamanților despăgubiri în sumă de 212.990,92 RON; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a obligat pe intimată la plata către apelanți a sumei de 6.575 RON cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte: Sub aspectul excepției prematurității acțiunii, invocate de către intimata - pârâtă, motivat de faptul că, în speță, reclamanții nu au respectat dispozițiile art. 720 1 C. proc.

civ., în sensul că nu au inițiat procedura prealabilă obligatorie a concilierii directe, față de capătul doi al cererii care este evaluabil în bani și față de natura comercială a litigiului, Curtea a reținut că această excepție a fost soluționată de către instanța de fond, în sensul respingerii, motivate prin încheierea de ședință din 9 octombrie 2007, și, întrucât intimata - pârâtă nu a atacat hotărârea sub acest aspect, aceasta a intrat în puterea lucrului judecat. S-a reținut că rezilierea contractului se datorează nerespectării obligațiilor contractuale de către pârâtă, astfel că, în apelul declarat doar de către reclamanți, nu se mai poate invoca excepția de neexecutare a unui contract reziliat, soluția sub acest aspect al rezilierii din culpa pârâtei nefiind atacată cu apel de către pârâtă.

Din coroborarea tuturor probelor administrate, respectiv, facturile fiscale, chitanțele și ordinele de plată în care sunt înscrise sumele achitate de către apelanții - reclamanți (dosar fond) și raportul de expertiză întocmit în cauză, rezultă că apelanții au achitat suma de 73.625 RON către pârâta - intimată pentru efectuarea lucrărilor cuprinse în faza a doua a graficului de execuție, fără ca aceasta din urmă să-și ducă la îndeplinire obligația asumată prin contract, fiind achitate integral și în avans aceste lucrări prevăzute în faza a doua a graficului de execuție. Deși graficul de execuție (pentru faza a doua) prevedea un număr de 8 puncte, pârâta nu a realizat decât lucrările prevăzute la pct. 1, 2 și 3, însă în mod deficitar, pentru remedierea cărora a fost necesară cheltuirea unor sume suplimentare față de cea în cuantum de 73.625 RON, achitată în avans.

Prin notificările trimise intimatei - pârâte, apelanții - reclamanții au încercat determinarea pârâtei să-și execute obligațiile contractuale în natură, prin remedierea deficiențelor constatate, încheierea proceselor - verbale de recepție a lucrărilor pe faza de execuție și ducerea la îndeplinire a graficului de execuție stabilit. Întrucât intimata nu și-a executat în natură aceste obligații, apelanții - reclamanți au finalizat construcția pe cheltuiala proprie, fiind prejudiciați ca urmare a faptei ilicite a pârâtei, care constă în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligației asumate prin contractul de antrepriză, contract care a fost reziliat de către prima instanță din culpa pârâtei.

Astfel, apelanții sunt îndreptățiți să solicite obligarea intimatei - pârâte la plata sumei de 139.365,92 RON, reprezentând cheltuielile efectuate pentru remedierea deficiențelor de proiectare și de execuție a lucrărilor realizate de către aceasta, precum și pentru finalizarea construcției. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta SC S.S.H.E. SRL București, solicitând admiterea recursului și, în consecință, modificarea deciziei nr. 491 din 19 noiembrie 2009, în sensul respingerii apelului formulat de către intimații T.G. și T.I.C., ca nefondat, și, în subsidiar, ca neîntemeiat. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta - pârâtă SC S.S.H.E.

SRL București a invocat, în esență, următoarele motive: Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura, înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar, pe de altă parte, cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii. Suma de 73.625 RON, reprezentând contravaloarea materiilor, materialelor și a manoperei se regăsește în totalitate în lucrările executate de recurentă pentru edificarea locuinței. De asemenea, obligarea sa la plata sumei de 139.369,92 RON, cu titlu de remedieri și lucrări de finalizare, făcute de către intimați, este, de asemenea, nelegală și netemeinică.

Potrivit art. 9.2 din contractul de antrepriză, sumele datorate de către intimați se achită anticipat. Potrivit art. 2.4 din contract, se specifică expresis verbis că execuția lucrărilor va putea fi începută de Antreprenor numai după obținerea de către Client a autorizației de construire. Recurenta - pârâtă, dând dovadă de totală disponibilitate și bună - credință în executarea obligațiilor contractuale, a început lucrările cu mult înainte de eliberarea autorizației de construire și, în prima fază, pe propriile speze (cheltuieli), cu mult înainte ca intimații să asigure finanțarea, în avans, în conformitate cu dispozițiile contractuale. Astfel, instanța de apel trebuia să remarce că intimații nu pot invoca propria turpitudine pentru obținerea unui drept.

Referitor la greșita obligare a sa la plata sumei de 73.625 RON, corespunzător contravalorii fazei II de executare a lucrărilor, recurenta - pârâtă a învederat instanței de recurs că finanțarea lucrărilor a fost insuficientă și în permanentă întârziere, fapt ce a condus în mod inevitabil la întârzierea executării unor lucrări, dar din culpa exclusivă a intimaților. Intimații nu au dovedit, în condițiile art. 116 9 C. civ., că recurenta - pârâtă nu și-a respectat obligațiile contractuale de executare a fazei II a lucrărilor, dimpotrivă, a executat lucrările întocmai și la timp, în măsura asigurării finanțării acestora. Așa cum o demonstrează chiar dovezile de plată depuse de aceștia, rezultă foarte clar că întârzierile în asigurarea finanțării este imputabil intimaților.

Împrejurarea că aceștia au trimis Notificarea de reziliere a contractului le este imputabilă, se folosesc de propria culpă, respectiv, lipsa finanțării la timp. Obligarea sa la plata sumei de 73.625 RON, în condițiile în care și-a executat obligațiile contractuale, este nelegală și netemeinică, reprezintă pentru intimați o îmbogățire fără justă cauză (art. 992 C. civ.), în sensul că banii care au fost achitați de intimați nu au fost însușiți de recurentă, ci se regăsesc în lucrările executate, or, obligarea sa la plata acesteia este inadmisibil. Nu se poate ca intimații să beneficieze de lucrările executate, mai mult, să obțină aceeași sumă încă odată de la recurenta - pârâtă. Instanța de apel trebuia sa facă aplicabilitatea art. 15.2 din contractul de antrepriză referitor la rezilierea unilaterală a contractului de antrepriză.

Intimații au reziliat contractul înainte de scadența finalizării și predării fazei a doua de execuție. Practic, obligațiile asumate de recurenta- pârâtă nu erau ajunse la maturitate (scadență), deci nu se pune problema unei culpe din partea sa, câtă vreme, așa cum rezultă din înscrisuri, intimații nu au asigurat în prealabil și integral finanțarea execuției lucrărilor. Având în vedere situația creată, întrucât rezilierea (intempestivă) nu a fost determinată de conduita sa, ci chiar de către atitudinea culpabilă a intimaților (lipsa finanțării integrale și la timp), potrivit art. 15.2 din contractul de antrepriză, la care se specifică „Clientul poate rezilia unilateral contractul de antrepriză, dar va pierde sumele achitate cu titlu de daune - interese”, deci instanța trebuie să remarce că rezilierea a fost intempestivă, abuzivă, și, prin urmare, potrivit textului de contract citat, art. 15.2, clientul pierde sumele achitate cu titlu de daune - interese.

Referitor la greșita obligare a sa la plata sumei de 139.369,92 RON, instanța în mod greșit a dispus obligarea recurentei - pârâte la plata acestei sume, pentru două considerente: Nu pot fi obligați la plata de 139.369,92 RON pentru finalizarea construcției, de vreme ce, pe de o parte, recurenta- pârâtă nu a încasat vreo sumă de bani care să reprezinte contravaloarea lucrărilor corespunzător fazei III de execuție, iar recurenta să nu le fi pus, în mod culpabil, în operă, iar, pe de altă parte, încă înainte de finalizarea fazei II de execuție a lucrărilor (30 noiembrie 2006), intimații au comunicat, prin notificarea din 24 noiembrie 2006, înștiințarea de reziliere unilaterală a contractului de antrepriză.

Soluția pronunțată de instanța de apel a dispus, practic, ca intimații să beneficieze de o sumă de bani necuvenită și care nu îi poate fi imputabilă, fiind într-un caz tipic de îmbogățire fără just temei (art. 992 C. civ.), ceea ce este inechitabil, inadmisibil. Nu pot fi obligați la plata sumei de 139.369,92 RON nici cu titlu de remedieri, de vreme ce intimații nu au probat, în condițiile art. 116 9 C. civ., producerea unui prejudiciu în patrimoniul lor prin nerespectarea clauzelor contractuale asumate de recurenta - pârâtă, respectiv, nu au probat „deficiențele de proiectare și de execuție a lucrărilor (...)”.

Instanța nu precizează care sunt probele în baza cărora susține că „deși graficul de execuție (pentru faza a doua) prevedea un număr de 8 puncte, pârâta nu a realizat decât lucrările prevăzute la pct. 1, 2 și 3, însă în mod deficitar, pentru remedierea cărora a fost necesară cheltuirea unor sume suplimentare față de cea în cuantum de 73.625 RON, achitată în avans”. Din nicio probă administrată nu rezultă că recurenta - pârâtă nu și-ar fi executat integral obligațiile asumate, respectiv, cele menționate în Anexa 4, respectiv, graficul de lucrări pentru faza a doua. Instanța s-a rezumat la a prelua concluziile raportului de expertiză administrat la instanța de apel, extrem de lacunar, care nu are la bază nici un criteriu obiectiv, pe când instanța de fond a reținut, în mod corect, că „ (...) nu s-a dovedit că materialele cuprinse în facturile depuse de reclamanți au fost puse în operă de aceștia și nici că acestea au fost necesare”.

Sumele pretinse de intimați sunt absolut nefondate și neîntemeiate, nu au nici un fundament, întrucât acestea se regăsesc pe deplin în materiile, materialele puse în operă, manopera, costurile de exploatare, etc. La data de 11 iunie 2010, intimații - reclamanți T.G. și T.I.C. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului formulat de recurentă, cu consecința menținerii soluției pronunțate de instanța de apel, ca fiind corectă și legală, și obligarea recurentei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului recurs. Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”. În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârile judecătorești se dau în numele legii și ele trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., căci, fără arătarea motivelor și a probelor, nu se poate exercita controlul judiciar. În lumina acestui text, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro sau contra, de fapt și de drept, care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată.

Aceste argumente (juridice) trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările făcute de părți, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale (cadrul legal) aplicabile. Obligația judecătorului de a demonstra, în scris, de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce motiv a găsit bună o probă și neserioasă o altă probă, de ce a aplicat o normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare este o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii. Motivarea hotărârii nu poate să fie implicită, ci trebuie să se refere la criticile în concret formulate de apelant și la argumentele de fapt și de drept pentru care acestea nu au putut fi primite.

Motivarea se face în concret, simpla afirmație că un fapt sau o pretenție rezultă din probele dosarului, fără să se arate în ce constau aceste probe, constituind, în realitate, o nemotivare, ca, de altfel și motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești. Indiscutabil, nu se cere instanțelor ca, procedând la motivarea soluției, să răspundă detaliat fiecărui argument invocat de părți, în considerarea uneia și aceleiași cereri, a unuia și aceluiași motiv de apel ori de recurs. Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 261 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico - juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Așadar, obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit, în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susțină soluția pronunțată apare ca esențială, din perspectiva textelor normative evocate mai sus, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea unei decizii, în sfârșit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc. Aceste cerințe legale sunt impuse, deci, de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico - juridic clar exprimat și întemeiat pe considerente de drept.

În cauză, însă, motivarea deciziei Curții de Apel nu răspunde acestor exigențe legale, deoarece nu examinează efectiv apărările și susținerile părților și nu arată, în concret, care sunt motivele pe care se sprijină soluția dată cererii de despăgubiri, limitându-se la a motiva într-o simplă frază, în bloc, că „apelanții sunt îndreptățiți să solicite obligarea intimatei - pârâte la plata sumei de 139.365,92 RON, reprezentând cheltuielile efectuate pentru remedierea deficiențelor de proiectare și de execuție a lucrărilor realizate de către aceasta, precum și pentru finalizarea construcției”.

Mai mult decât atât, instanța de apel nu a răspuns acelor motive de apel care vizau fondul dreptului litigios, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, și a admis apelul reclamanților fără să analizeze, spre deosebire de Tribunal, probele câștigate cauzei ori să le respingă motivat pe cele considerate nepertinente, și aceasta în condițiile efectului devolutiv, cu privire la toate aspectele deduse judecății, al apelului declarat. De asemenea, Curtea de Apel nu a identificat și nu a făcut aplicarea la situația de fapt, stabilită cu certitudine în cauză, a textelor normative incidente, aplicație obligatorie pentru a conferi suport legal soluției pronunțate. Cu alte cuvinte, concluzia instanței de apel nu este precedată de o examinare a chestiunilor de fapt și de drept ridicate, care vizau dreptul apelanților - reclamanți T.G.

și T.I.C. de a solicita obligarea intimatei - pârâte SC S.S.H.E. SRL București la plata de despăgubiri în sumă de 212.990,92 RON, și incidența unei fapte ilicite a intimatei - pârâte, care ar angaja, în consecință, răspunderea sa civilă delictuală, cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a arătat mai sus, apelul, fiind o cale de atac devolutivă, instanța era obligată, conform art. 295 C. proc. civ., să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Toate aceste omisiuni ale instanței de apel, care s-a limitat la a constata că apelanții sunt îndreptățiți să solicite obligarea intimatei - pârâte la plata de despăgubiri, prin raportare la neexecutarea în natură sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale asumate de către aceasta prin contractul de antrepriză, fără a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de fapt și de drept care au dus la soluția pronunțată așa cum prevede art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., o astfel de hotărâre făcând imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității și temeiniciei sale pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând, în fapt, cu o necercetare a fondului pricinii (soluționarea procesului fără ca instanța să intre în cercetarea fondului), în sensul prevederilor art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc.

civ. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat, așadar, obligația stabilită prin art. 261 pct. 5 C. proc. civ., aceea de a demonstra, în scris, de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, o obligație esențială, a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Obligația de a motiva hotărârea este prevăzută, printre altele, și pentru exercitarea controlului judecătoresc în căile de atac. Or, în speță, nemotivarea hotărârii în privința aspectelor mai sus învederare împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanța de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justețea soluției adoptate, în întregul său, astfel încât, prin aceasta, pârâta - recurentă a suferit o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea actului, având în vedere că hotărârea instanței de apel s-a atacat sub toate aspectele.

Este util a sublinia că o astfel de decizie nu respectă nici exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Conform jurisprudenței Curții, formată în aplicarea normei arătate mai sus, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse (hotărârea H. contra F. din 19 decembrie 1997). Într-o situație similară cu cea identificată în prezenta cauză, C.E.D.O. a apreciat că art. 6 paragraful 1 din Convenție a fost încălcat, câtă vreme hotărârea instanței interne nu a fost suficient motivată și, astfel, cererea reclamantului, soluționată prin hotărâre, nu a fost examinată în mod echitabil (cauza A. contra R. 28 iulie 2005). Față de cele ce preced, Înalta Curte, constatând că se verifică motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., care își găsește pe deplin justificarea în cauză, într-o manieră care face inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs invocate expres de recurentă și întemeiate în drept pe prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., iar, în absența motivării, dezlegările instanței de apel nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, se impune casarea deciziei Curții de Apel și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, soluția casării fiind justificată prin aceea că, curtea de apel, nemotivându-și soluția pronunțată, nu a intrat practic în cercetarea fondului pricinii. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza I, (2), (3) și (5) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., cu referire la art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC S.S.H.E. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 491 din 19 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2010.