ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3140/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3140/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 23 ianuarie 2007, sub nr. 2317/299/2007,

reclamanții T.G. și T.I.C. au chemat în judecată pârâta SC S.S.H.E. SRL

București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

rezilierea contractului de antrepriză cu plata în numerar, încheiat între părți

la data de 6 februarie 2006, ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor

asumate de către pârâtă, în calitate de antreprenor; obligarea pârâtei la plata

sumei de 212.990,92 RON cu titlu de daune- interese, din care suma de 73.625

RON reprezintă plăți pe care reclamanții le-au efectuat către pârâtă, fără ca

aceasta să execute lucrările la care se obligase prin contract, iar restul de

139.365,92 RON reprezintă suma necesară remedierii deficiențelor de proiectare

și de execuție a lucrărilor efectuate de către pârâtă, precum și pentru

finalizarea acestora.

La termenul de

judecată din data de 27 martie 2007, pârâta SC S.S.H.E. SRL a depus la dosar

întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență materială a

Judecătoriei Sector 1 București și excepția de prematuritate a acțiunii.

Prin sentința civilă nr.

4733, pronunțată la data de 27 martie 2007, în dosarul nr. 2317/299/2007,

Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială

și a declinat competența de soluționare a cauzei privind reclamanții T.G. și T.I.C.,

în contradictoriu cu pârâta SC S.S.H.E. SRL, în favoarea Tribunalului

București, secția comercială.

În motivarea acestei

hotărâri, în privința excepției de necompetență materială invocate de pârâtă,

prin întâmpinare, asupra căreia s-a pronunțat, cu prioritate, conform art. 137 alin.

(1) C. proc. civ., instanța a reținut următoarele:

Coroborând art. 3 pct.

8 C. com., care înscrie întreprinderile de construcții în categoria faptelor de

comerț obiective, cu art. 56 C. com., care stabilește că „dacă un act este

comercial numai pentru una dintre părți, toți contractanții sunt supuși încât

privește acest act, legii comerciale”, rezultă că natura contractului de

antrepriză determină natura comercială a litigiului dintre părți.

Raportat la obiectul

cererii, și anume- rezilierea contractului de antrepriză- obiect neevaluabil în

bani-, respectiv, pretenții în valoare de 212.990,92 RON - deci, peste 100.000 RON

- conform art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., competența de soluționare a

cererii aparține Tribunalului București.

După declinare, cauza

a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a comercială, la data

de 4 iunie 2007, sub nr. 19894/3/2007.

Prin încheierea de

ședință pronunțată la data de 9 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a

VI-a comercială, a respins excepția prematurității, având în vedere că obiectul

acțiunii îl constituie rezilierea contractului de antrepriză.

Prin sentința

comercială nr. 3114, pronunțată la data de 4 martie 2008, în dosarul nr. 19894/3/2007,

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanții T.G. și T.I.C. împotriva pârâtei SC S.S.H.E. SRL București;

a dispus rezilierea contractului de antrepriză din 6 februarie 2006; a respins,

ca neîntemeiată, cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei de 212.990,92

RON daune - interese și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de

4.012,3 RON cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei

hotărâri, instanța de fond a reținut, din coroborarea probelor, înscrisuri,

interogatorii și expertiza extrajudiciară, că pârâta a executat unele lucrări,

însă acestea au fost necorespunzătoare, aspecte care au fost aduse la

cunoștința pârâtei, iar aceasta nu le-a remediat.

Reclamanții au

achitat pârâtei contravaloarea fazelor unu și doi a lucrărilor, astfel

îndeplinindu-și obligațiile asumate prin contract, și au notificat pârâtei

rezilierea contractului pentru neexecutare corespunzătoare.

În aceste condiții,

în conformitate cu dispozițiile art. 1020, art. 1021 C. civ., Tribunalul a

constatat întemeiată cererea, urmând să dispună rezilierea contractului de

antrepriză din 6 februarie 2006 încheiat de părți.

A mai reținut

instanța de fond că pârâta a executat lucrări, însă calitatea proiectului și a

lucrărilor nu au fost corespunzătoare, aspect care rezultă din depoziția

martorului diriginte de șantier și a expertizei extrajudiciare, ceea ce

înseamnă că reclamanții puteau pretinde numai contravaloarea remedierilor

necesare.

Cu privire la

contravaloarea remedierilor, reclamanții au depus la dosar înscrisuri: facturi

fiscale, avize de însoțire a mărfurilor și chitanțe privind achiziționarea de

materiale, însă nu au dovedit că acestea au fost necesare remedierii lucrărilor

executate de către pârâtă și că însumează 139.365,92 RON.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel, în termen, reclamanții T.G. și T.I.C., la data de 13

mai 2008, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la data de 19

iunie 2008.

La termenul de

judecată din data de 11 septembrie 2008, intimata - pârâtă SC S.S.H.E. SRL București

a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția de prematuritate a

acțiunii, solicitând respingerea apelului, cât și a acțiunii introductive, ca

prematur introduse, iar, pe fond, respingerea apelului, în principal, ca

nefondat, și, în subsidiar, ca neîntemeiat.

Prin decizia

comercială nr. 491, pronunțată la data de 19 noiembrie 2009, Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, a admis apelul formulat de apelanții -

reclamanți T.G. și T.I.C. împotriva sentinței comerciale nr. 3114 din 4 martie

2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr.

19894/3/2007, în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC S.S.H.E. SRL București;

a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pe pârâtă să

plătească reclamanților despăgubiri în sumă de 212.990,92 RON; a menținut

celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a obligat pe intimată la plata

către apelanți a sumei de 6.575 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Sub aspectul

excepției prematurității acțiunii, invocate de către intimata - pârâtă, motivat

de faptul că, în speță, reclamanții nu au respectat dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., în sensul că nu au inițiat procedura prealabilă obligatorie a

concilierii directe, față de capătul doi al cererii care este evaluabil în bani

și față de natura comercială a litigiului, Curtea a reținut că această excepție

a fost soluționată de către instanța de fond, în sensul respingerii, motivate

prin încheierea de ședință din 9 octombrie 2007, și, întrucât intimata - pârâtă

nu a atacat hotărârea sub acest aspect, aceasta a intrat în puterea lucrului

judecat.

S-a reținut că

rezilierea contractului se datorează nerespectării obligațiilor contractuale de

către pârâtă, astfel că, în apelul declarat doar de către reclamanți, nu se mai

poate invoca excepția de neexecutare a unui contract reziliat, soluția sub

acest aspect al rezilierii din culpa pârâtei nefiind atacată cu apel de către

pârâtă.

Din coroborarea

tuturor probelor administrate, respectiv, facturile fiscale, chitanțele și

ordinele de plată în care sunt înscrise sumele achitate de către apelanții -

reclamanți (dosar fond) și raportul de expertiză întocmit în cauză, rezultă că

apelanții au achitat suma de 73.625 RON către pârâta - intimată pentru

efectuarea lucrărilor cuprinse în faza a doua a graficului de execuție, fără ca

aceasta din urmă să-și ducă la îndeplinire obligația asumată prin contract,

fiind achitate integral și în avans aceste lucrări prevăzute în faza a doua a

graficului de execuție.

Deși graficul de

execuție (pentru faza a doua) prevedea un număr de 8 puncte, pârâta nu a

realizat decât lucrările prevăzute la pct. 1, 2 și 3, însă în mod deficitar,

pentru remedierea cărora a fost necesară cheltuirea unor sume suplimentare față

de cea în cuantum de 73.625 RON, achitată în avans.

Prin notificările

trimise intimatei - pârâte, apelanții - reclamanții au încercat determinarea

pârâtei să-și execute obligațiile contractuale în natură, prin remedierea

deficiențelor constatate, încheierea proceselor - verbale de recepție a

lucrărilor pe faza de execuție și ducerea la îndeplinire a graficului de

execuție stabilit.

Întrucât intimata nu

și-a executat în natură aceste obligații, apelanții - reclamanți au finalizat

construcția pe cheltuiala proprie, fiind prejudiciați ca urmare a faptei ilicite

a pârâtei, care constă în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a

obligației asumate prin contractul de antrepriză, contract care a fost reziliat

de către prima instanță din culpa pârâtei.

Astfel, apelanții

sunt îndreptățiți să solicite obligarea intimatei - pârâte la plata sumei de

139.365,92 RON, reprezentând cheltuielile efectuate pentru remedierea

deficiențelor de proiectare și de execuție a lucrărilor realizate de către

aceasta, precum și pentru finalizarea construcției.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs, în termen, pârâta SC S.S.H.E. SRL București, solicitând

admiterea recursului și, în consecință, modificarea deciziei nr. 491 din 19

noiembrie 2009, în sensul respingerii apelului formulat de către intimații T.G.

și T.I.C., ca nefondat, și, în subsidiar, ca neîntemeiat.

În recursul său,

întemeiat în drept pe prevederile pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.,

recurenta - pârâtă SC S.S.H.E. SRL București a invocat, în esență, următoarele

motive:

Instanța de apel a

interpretat greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura, înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Decizia recurată este

lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină, iar, pe de altă parte, cuprinde motive

contradictorii și străine de natura pricinii.

Suma de 73.625 RON,

reprezentând contravaloarea materiilor, materialelor și a manoperei se

regăsește în totalitate în lucrările executate de recurentă pentru edificarea locuinței.

De asemenea,

obligarea sa la plata sumei de 139.369,92 RON, cu titlu de remedieri și lucrări

de finalizare, făcute de către intimați, este, de asemenea, nelegală și

netemeinică. Potrivit art. 9.2 din contractul de antrepriză, sumele datorate de

către intimați se achită anticipat. Potrivit art. 2.4 din contract, se

specifică expresis verbis că execuția lucrărilor va putea fi începută de

Antreprenor numai după obținerea de către Client a autorizației de construire.

Recurenta - pârâtă,

dând dovadă de totală disponibilitate și bună - credință în executarea

obligațiilor contractuale, a început lucrările cu mult înainte de eliberarea

autorizației de construire și, în prima fază, pe propriile speze (cheltuieli),

cu mult înainte ca intimații să asigure finanțarea, în avans, în conformitate

cu dispozițiile contractuale.

Astfel, instanța de

apel trebuia să remarce că intimații nu pot invoca propria turpitudine pentru

obținerea unui drept.

Referitor la greșita

obligare a sa la plata sumei de 73.625 RON, corespunzător contravalorii fazei

II de executare a lucrărilor, recurenta - pârâtă a învederat instanței de

recurs că finanțarea lucrărilor a fost insuficientă și în permanentă

întârziere, fapt ce a condus în mod inevitabil la întârzierea executării unor

lucrări, dar din culpa exclusivă a intimaților.

Intimații nu au

dovedit, în condițiile art. 116

9

C. civ., că recurenta - pârâtă nu

și-a respectat obligațiile contractuale de executare a fazei II a lucrărilor,

dimpotrivă, a executat lucrările întocmai și la timp, în măsura asigurării

finanțării acestora.

Așa cum o

demonstrează chiar dovezile de plată depuse de aceștia, rezultă foarte clar că

întârzierile în asigurarea finanțării este imputabil intimaților.

Împrejurarea că

aceștia au trimis Notificarea de reziliere a contractului le este imputabilă,

se folosesc de propria culpă, respectiv, lipsa finanțării la timp.

Obligarea sa la plata

sumei de 73.625 RON, în condițiile în care și-a executat obligațiile

contractuale, este nelegală și netemeinică, reprezintă pentru intimați o

îmbogățire fără justă cauză (art. 992 C. civ.), în sensul că banii care au fost

achitați de intimați nu au fost însușiți de recurentă, ci se regăsesc în

lucrările executate, or, obligarea sa la plata acesteia este inadmisibil.

Nu se poate ca intimații

să beneficieze de lucrările executate, mai mult, să obțină aceeași sumă încă

odată de la recurenta - pârâtă.

Instanța de apel

trebuia sa facă aplicabilitatea art. 15.2 din contractul de antrepriză

referitor la rezilierea unilaterală a contractului de antrepriză.

Intimații au reziliat

contractul înainte de scadența finalizării și predării fazei a doua de

execuție. Practic, obligațiile asumate de recurenta- pârâtă nu erau ajunse la

maturitate (scadență), deci nu se pune problema unei culpe din partea sa, câtă

vreme, așa cum rezultă din înscrisuri, intimații nu au asigurat în prealabil și

integral finanțarea execuției lucrărilor.

Având în vedere

situația creată, întrucât rezilierea (intempestivă) nu a fost determinată de

conduita sa, ci chiar de către atitudinea culpabilă a intimaților (lipsa

finanțării integrale și la timp), potrivit art. 15.2 din contractul de

antrepriză, la care se specifică „Clientul poate rezilia unilateral contractul

de antrepriză, dar va pierde sumele achitate cu titlu de daune - interese”,

deci instanța trebuie să remarce că rezilierea a fost intempestivă, abuzivă,

și, prin urmare, potrivit textului de contract citat, art. 15.2, clientul

pierde sumele achitate cu titlu de daune - interese.

Referitor la greșita

obligare a sa la plata sumei de 139.369,92 RON, instanța în mod greșit a dispus

obligarea recurentei - pârâte la plata acestei sume, pentru două considerente:

Nu pot fi obligați la

plata de 139.369,92 RON pentru finalizarea construcției, de vreme ce, pe de o

parte, recurenta- pârâtă nu a încasat vreo sumă de bani care să reprezinte

contravaloarea lucrărilor corespunzător fazei III de execuție, iar recurenta să

nu le fi pus, în mod culpabil, în operă, iar, pe de altă parte, încă înainte de

finalizarea fazei II de execuție a lucrărilor (30 noiembrie 2006), intimații au

comunicat, prin notificarea din 24 noiembrie 2006, înștiințarea de reziliere

unilaterală a contractului de antrepriză.

Soluția pronunțată de

instanța de apel a dispus, practic, ca intimații să beneficieze de o sumă de

bani necuvenită și care nu îi poate fi imputabilă, fiind într-un caz tipic de

îmbogățire fără just temei (art. 992 C. civ.), ceea ce este inechitabil,

inadmisibil.

Nu pot fi obligați la

plata sumei de 139.369,92 RON nici cu titlu de remedieri, de vreme ce intimații

nu au probat, în condițiile art. 116

9

C. civ., producerea unui

prejudiciu în patrimoniul lor prin  nerespectarea clauzelor contractuale asumate

de recurenta - pârâtă, respectiv, nu au probat „deficiențele de proiectare și

de execuție a lucrărilor (...)”.

Instanța nu

precizează care sunt probele în baza cărora susține că „deși graficul de

execuție (pentru faza a doua) prevedea un număr de 8 puncte, pârâta nu a

realizat decât lucrările prevăzute la pct. 1, 2 și 3, însă în mod deficitar,

pentru remedierea cărora a fost necesară cheltuirea unor sume suplimentare față

de cea în cuantum de 73.625 RON, achitată în avans”.

Din nicio probă

administrată nu rezultă că recurenta - pârâtă nu și-ar fi executat integral

obligațiile asumate, respectiv, cele menționate în Anexa 4, respectiv, graficul

de lucrări pentru faza a doua.

Instanța s-a rezumat

la a prelua concluziile raportului de expertiză administrat la instanța de

apel, extrem de lacunar, care nu are la bază nici un criteriu obiectiv, pe când

instanța de fond a reținut, în mod corect, că „ (...) nu s-a dovedit că

materialele cuprinse în facturile depuse de reclamanți au fost puse în operă de

aceștia și nici că acestea au fost necesare”.

Sumele pretinse de

intimați sunt absolut nefondate și neîntemeiate, nu au nici un fundament,

întrucât acestea se regăsesc pe deplin în materiile, materialele puse în operă,

manopera, costurile de exploatare, etc.

La data de 11 iunie

2010, intimații - reclamanți T.G. și T.I.C. au depus la dosar întâmpinare, prin

care au solicitat respingerea recursului formulat de recurentă, cu consecința

menținerii soluției pronunțate de instanța de apel, ca fiind corectă și legală,

și obligarea recurentei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de

soluționarea prezentului recurs.

Analizând recursul

pârâtei, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta

Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare:

Potrivit

dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., „Instanța de apel va verifica,

în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de

către prima instanță”.

În conformitate cu

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârile judecătorești

se dau în numele legii și ele trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii,

conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., căci, fără arătarea motivelor și a

probelor, nu se poate exercita controlul judiciar.

În lumina acestui

text, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa,

argumentele pro sau contra, de fapt și de drept, care au format convingerea

instanței cu privire la soluția pronunțată. Aceste argumente (juridice) trebuie

să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările făcute de părți,

iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale (cadrul legal) aplicabile.

Obligația

judecătorului de a demonstra, în scris, de ce s-a oprit la soluția dată, pentru

ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce

motiv a găsit bună o probă și neserioasă o altă probă, de ce a aplicat o normă

de drept sau i-a dat o anumită interpretare este o obligație esențială, a cărei

încălcare duce la desființarea hotărârii.

Motivarea hotărârii

nu poate să fie implicită, ci trebuie să se refere la criticile în concret

formulate de apelant și la argumentele de fapt și de drept pentru care acestea

nu au putut fi primite. Motivarea se face în concret, simpla afirmație că un

fapt sau o pretenție rezultă din probele dosarului, fără să se arate în ce

constau aceste probe, constituind, în realitate, o nemotivare, ca, de altfel și

motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești.

Indiscutabil, nu se

cere instanțelor ca, procedând la motivarea soluției, să răspundă detaliat

fiecărui argument invocat de părți, în considerarea uneia și aceleiași cereri,

a unuia și aceluiași motiv de apel ori de recurs.

Obligația instanței

de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 261

C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a

situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea

argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare

argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico - juridic care a

fundamentat soluția adoptată.

Așadar, obligația

instanței de a menționa în mod expres și explicit, în considerentele hotărârii

date, care sunt argumentele în măsură să îi susțină soluția pronunțată apare ca

esențială, din perspectiva textelor normative evocate mai sus, ea fiind de

natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile în litigiu de

temeinicia și legalitatea unei decizii, în sfârșit, să facă posibilă

exercitarea controlului judecătoresc.

Aceste cerințe legale

sunt impuse, deci, de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de

convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico -

juridic clar exprimat și întemeiat pe considerente de drept.

În cauză, însă,

motivarea deciziei Curții de Apel nu răspunde acestor exigențe legale, deoarece

nu examinează efectiv apărările și susținerile părților și nu arată, în

concret, care sunt motivele pe care se sprijină soluția dată cererii de

despăgubiri, limitându-se la a motiva într-o simplă frază, în bloc, că

„apelanții sunt îndreptățiți să solicite obligarea intimatei - pârâte la plata

sumei de 139.365,92 RON, reprezentând cheltuielile efectuate pentru remedierea

deficiențelor de proiectare și de execuție a lucrărilor realizate de către

aceasta, precum și pentru finalizarea construcției”.

Mai mult decât atât,

instanța de apel nu a răspuns acelor motive de apel care vizau fondul dreptului

litigios, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, și a admis apelul

reclamanților fără să analizeze, spre deosebire de Tribunal, probele câștigate

cauzei ori să le respingă motivat pe cele considerate nepertinente, și aceasta

în condițiile efectului devolutiv, cu privire la toate aspectele deduse

judecății, al apelului declarat.

De asemenea, Curtea

de Apel nu a identificat și nu a făcut aplicarea la situația de fapt, stabilită

cu certitudine în cauză, a textelor normative incidente, aplicație obligatorie

pentru a conferi suport legal soluției pronunțate.

Cu alte cuvinte,

concluzia instanței de apel nu este precedată de o examinare a chestiunilor de

fapt și de drept ridicate, care vizau dreptul apelanților - reclamanți T.G. și T.I.C.

de a solicita obligarea intimatei - pârâte SC S.S.H.E. SRL București la plata

de despăgubiri în sumă de 212.990,92 RON, și incidența unei fapte ilicite a

intimatei - pârâte, care ar angaja, în consecință, răspunderea sa civilă

delictuală, cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a arătat mai sus, apelul, fiind

o cale de atac devolutivă, instanța era obligată, conform art. 295 C. proc.

civ., să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță.

Toate aceste omisiuni

ale instanței de apel, care s-a limitat la a constata că apelanții sunt

îndreptățiți să solicite obligarea intimatei - pârâte la plata de despăgubiri,

prin raportare la neexecutarea în natură sau executarea necorespunzătoare a

obligațiilor contractuale asumate de către aceasta prin contractul de antrepriză,

fără a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de fapt și de drept care au

dus la soluția pronunțată așa cum prevede art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., o astfel de hotărâre făcând imposibilă analiza, în cadrul recursului, a

legalității și temeiniciei sale pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând, în

fapt, cu o necercetare a fondului pricinii (soluționarea procesului fără ca

instanța să intre în cercetarea fondului), în sensul prevederilor art. 312 alin.

(3) teza a II-a C. proc. civ.

Procedând astfel,

instanța de apel a încălcat, așadar, obligația stabilită prin art. 261 pct. 5 C.

proc. civ., aceea de a demonstra, în scris, de ce s-a oprit la soluția dată,

pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, o

obligație esențială, a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea hotărârii,

conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Obligația de a motiva

hotărârea este prevăzută, printre altele, și pentru exercitarea controlului

judecătoresc în căile de atac.

Or, în speță,

nemotivarea hotărârii în privința aspectelor mai sus învederare împiedică

exercitarea controlului judiciar, punând instanța de recurs în imposibilitatea

de a putea analiza justețea soluției adoptate, în întregul său, astfel încât,

prin aceasta, pârâta - recurentă a suferit o vătămare care nu se poate înlătura

decât prin anularea actului, având în vedere că hotărârea instanței de apel s-a

atacat sub toate aspectele.

Este util a sublinia

că o astfel de decizie nu respectă nici exigențele art. 6 paragraful 1 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Conform jurisprudenței Curții, formată în aplicarea normei arătate mai sus,

noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat

decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele

esențiale care i-au fost supuse (hotărârea H. contra F. din 19 decembrie 1997).

Într-o situație

similară cu cea identificată în prezenta cauză, C.E.D.O. a apreciat că art. 6

paragraful 1 din Convenție a fost încălcat, câtă vreme hotărârea instanței

interne nu a fost suficient motivată și, astfel, cererea reclamantului,

soluționată prin hotărâre, nu a fost examinată în mod echitabil (cauza A.

contra R. 28 iulie 2005).

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, constatând că se verifică motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care își găsește pe deplin

justificarea în cauză, într-o manieră care face inutilă cercetarea celorlalte

motive de recurs invocate expres de recurentă și întemeiate în drept pe

prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., iar, în absența motivării,

dezlegările instanței de apel nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, se

impune casarea deciziei Curții de Apel și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe, soluția casării fiind justificată prin aceea că, curtea de

apel, nemotivându-și soluția pronunțată, nu a intrat practic în cercetarea

fondului pricinii.

Pentru aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza I, (2), (3) și (5)

C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 314

C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va

trimite cauza spre rejudecare instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC S.S.H.E. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 491

din 19 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 octombrie 2010.