ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3739/2013

Asupra cauzei

de față constată următoarele:

La data de 10 decembrie 2012,

contestatoarea N.C.M. a formulat contestație în anulare, solicitând

desființarea deciziei civile nr. 3234 din 11 mai 2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția

I

civilă, pronunțată în Dosarul

nr. 3801/90/2009, deoarece instanța de recurs a omis să cerceteze unul din

motive, și rejudecând recursul, să se dispună admiterea acestuia.

În motivarea cererii,

contestatoarea arată că instanța de recurs nu a analizat un motiv de recurs ce privea

lipsa autorizației construcțiilor aflate pe terenul în litigiu, întrucât acesta

a fost invocat omisso medio.

Sub acest aspect,

soluția instanței apare ca fiind nelegală, întrucât încă de la instanța de fond

au existat dezbateri și au fost administrate probe în ce privește existența autorizației

de construcție menționată, în strânsă legătură cu calitatea de detentor precar a

Cooperativei meșteșugărești A.D.

Astfel, în fața

Tribunalului Vâlcea, prin încheierea din data de 05 octombrie 2010, consilierul

juridic al intimatului a precizat că nu s-a eliberat în anul 1970 o autorizație

de construire pentru terenul ce ocupă terenul în litigiu, instanța dispunând intimatului

să facă verificări suplimentare cu privire la acest aspect.

De asemenea, la

data de 02 noiembrie 2010, la care au fost puse concluzii orale în fața instanței

de fond, au existat dezbateri asupra acestui aspect, reprezentantul intimatului

a arătat, consemnându-se în încheierea de amânare a pronunțării pentru depunerea

de concluzii scrise, că clădirile sunt edificate în mod legal conform legislației

în vigoare la data construirii lor.

Tribunalul Vâlcea

reține în considerentele sentinței pronunțate că, în motivarea constestației reclamanta

a arătat că respectiva cooperativă nu deține niciun titlu cu privire la clădirile

ce ocupă terenul în litigiu.

Prin cererea de

probatorii depusă la termenul din data de 10 martie 2011 (prima zi de înfățișare)

în fața Curții de Apel Pitești, a fost emis în mod explicit motivul lipsei autorizației

de construire pentru clădirile ce ocupă terenul în litigiu, cu indicarea temeiului

de drept din Legea nr. 10/2001, dar și a jurisprudenței instanței supreme sub acest

aspect.

De asemenea, prin

concluziile scrise formulate și depuse la instanța de apel, contestatoarea susține

că a arătat ca și motiv de nelegalitate a dispoziției în cauză și lipsa autorizației

de construire.

Drept urmare,

contestatoarea consideră că sunt incidente dispozițiile art. 318 teza a II-a C.

proc. civ., deoarece această critică nu a fost analizată de către instanța de recurs,

fiind considerată ca invocată omisso medio.

Analizând contestația

în anulare de față, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art.

318 C. proc. civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație

când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând

recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul

dintre motivele de modificare sau de casare".

Contestatoarea

invocă, pe de o parte, omisiunea cercetării unui motiv de casare, referitor la lipsa

autorizației construcțiilor aflate pe terenul a cărui restituire a solicitat-o,

arătând că instanța de recurs nu a analizat motivul de recurs respectiv, întrucât

a fost invocată omisso medio, iar, pe de o parte, că instanța de recurs ar fi săvârșit

o greșeală atunci când ar fi constatat că această critică a fost ridicată pentru

prima dată în recurs.

Analizând dacă

această critică constituie o omisiune în accepțiunea art. 318 teza a II-a C.

proc. civ., Înalta Curte reține, din interpretarea ipotezei legale menționate, că

necercetarea motivului de recurs trebuie să fi fost rodul unei omisiuni, greșeli,

și nu una deliberată.

Astfel, în cazul

în care instanța de recurs a analizat, într-adevăr, doar un motiv de casare pe care

l-a găsit nefondat și a arătat, motivându-și soluția, de ce nu pot fi analizate

și celelalte, neanalizarea tuturor motivelor invocate de recurentă nu se datorează

unei omisiuni săvârșite din greșeală de instanță, ci are un caracter deliberat,

astfel că motivele pentru care instanța de recurs a procedat în acest mod nu pot

fi cenzurate pe calea contestației în anulare, deoarece această cale de atac nu

poate fi utilizată ca un recurs la un recurs.

Or, în speța de

față, prin decizia a cărui anulare se solicită se arată faptul că „critica recurentei

referitoare la faptul că nu sunt autorizate construcțiile pe terenul în litigiu

nu va fi analizată întrucât a fost invocată omisso medio, direct în recurs, fără

a constitui obiectul motivelor de apel îndreptate împotriva sentinței primei instanțe",

instanța de recurs motivând că „respectarea principiului ierarhiei în exercitarea

căilor de atac impune nu numai ca părțile să le exercite în ordinea instituită de

legiuitor, partea care nu a declarat apel neputând declara recurs, dar și faptul

că partea care a declarat apel, dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul

acestei căi de atac împotriva primei instanțe, nu o poate formula pentru prima oară

în recurs".

Rezultă că necercetarea

criticii contestatoarei din recurs a avut un caracter deliberat, nefiind datorat

unei greșeli a instanței, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 318 teza

a II-a C. proc. civ.

Pe de altă parte,

contrar celor arătate de contestatoare, din actele dosarului rezultă că lipsa autorizației

de construcție pentru clădirile aflate pe terenul în litigiu nu a fost invocată

ca motiv de apel de către contestatoare.

Susținerea contestatoarei

în sensul că această critică a fost invocată prin cererea de probatorii depusă în

fața instanței de apel până la prima zi de înfățișare nu poate fi reținută, deoarece

motivarea unui apel nu poate să rezulte din modul în care se cere o probă, întrucât

motivarea fiind chiar evidențierea cauzelor de nemulțumire care au determinat atacarea

hotărârii judecătorești, ele trebuie formulate în mod expres.

Mai mult, chiar

dacă s-ar reține, ipotetic, că instanța de recurs ar fi săvârșit o greșeală atunci

când a constatat critica recurentei ca fiind invocată omisso medio, această greșeală

nu poate fi decât una de judecată, de interpretare a dispozițiilor legale referitoare

la motivarea apelului, iar nu una materială, în legătură cu aspecte formale ale

judecării recursului și care au drept consecință pronunțarea unei soluții greșite.

Greșeala pe care o comite instanța trebuie să se realizeze prin confundarea unor

elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunțarea

soluției.

Or, art. 318 teza

I

C. proc. civ. vizează greșeli de fapt involuntare, iar

nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor

dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece nu este

posibil ca instanței care a pronunțat hotărârea să i se solicite, ca instanță de

retractare, să reanalizeze modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile

dintre părți.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele de aplicare a dispozițiilor

art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge contestația în anulare formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată,

contestația în anulare formulată de contestatoarea N.C.M. împotriva deciziei

nr. 3234 din 11 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 13 septembrie 2013.