ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3739/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: La data de 10 decembrie 2012, contestatoarea N.C.M. a formulat contestație în anulare, solicitând desființarea deciziei civile nr. 3234 din 11 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 3801/90/2009, deoarece instanța de recurs a omis să cerceteze unul din motive, și rejudecând recursul, să se dispună admiterea acestuia. În motivarea cererii, contestatoarea arată că instanța de recurs nu a analizat un motiv de recurs ce privea lipsa autorizației construcțiilor aflate pe terenul în litigiu, întrucât acesta a fost invocat omisso medio. Sub acest aspect, soluția instanței apare ca fiind nelegală, întrucât încă de la instanța de fond au existat dezbateri și au fost administrate probe în ce privește existența autorizației de construcție menționată, în strânsă legătură cu calitatea de detentor precar a Cooperativei meșteșugărești A.D.

Astfel, în fața Tribunalului Vâlcea, prin încheierea din data de 05 octombrie 2010, consilierul juridic al intimatului a precizat că nu s-a eliberat în anul 1970 o autorizație de construire pentru terenul ce ocupă terenul în litigiu, instanța dispunând intimatului să facă verificări suplimentare cu privire la acest aspect. De asemenea, la data de 02 noiembrie 2010, la care au fost puse concluzii orale în fața instanței de fond, au existat dezbateri asupra acestui aspect, reprezentantul intimatului a arătat, consemnându-se în încheierea de amânare a pronunțării pentru depunerea de concluzii scrise, că clădirile sunt edificate în mod legal conform legislației în vigoare la data construirii lor.

Tribunalul Vâlcea reține în considerentele sentinței pronunțate că, în motivarea constestației reclamanta a arătat că respectiva cooperativă nu deține niciun titlu cu privire la clădirile ce ocupă terenul în litigiu. Prin cererea de probatorii depusă la termenul din data de 10 martie 2011 (prima zi de înfățișare) în fața Curții de Apel Pitești, a fost emis în mod explicit motivul lipsei autorizației de construire pentru clădirile ce ocupă terenul în litigiu, cu indicarea temeiului de drept din Legea nr. 10/2001, dar și a jurisprudenței instanței supreme sub acest aspect. De asemenea, prin concluziile scrise formulate și depuse la instanța de apel, contestatoarea susține că a arătat ca și motiv de nelegalitate a dispoziției în cauză și lipsa autorizației de construire.

Drept urmare, contestatoarea consideră că sunt incidente dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., deoarece această critică nu a fost analizată de către instanța de recurs, fiind considerată ca invocată omisso medio. Analizând contestația în anulare de față, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 318 C. proc.

civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare". Contestatoarea invocă, pe de o parte, omisiunea cercetării unui motiv de casare, referitor la lipsa autorizației construcțiilor aflate pe terenul a cărui restituire a solicitat-o, arătând că instanța de recurs nu a analizat motivul de recurs respectiv, întrucât a fost invocată omisso medio, iar, pe de o parte, că instanța de recurs ar fi săvârșit o greșeală atunci când ar fi constatat că această critică a fost ridicată pentru prima dată în recurs.

Analizând dacă această critică constituie o omisiune în accepțiunea art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte reține, din interpretarea ipotezei legale menționate, că necercetarea motivului de recurs trebuie să fi fost rodul unei omisiuni, greșeli, și nu una deliberată. Astfel, în cazul în care instanța de recurs a analizat, într-adevăr, doar un motiv de casare pe care l-a găsit nefondat și a arătat, motivându-și soluția, de ce nu pot fi analizate și celelalte, neanalizarea tuturor motivelor invocate de recurentă nu se datorează unei omisiuni săvârșite din greșeală de instanță, ci are un caracter deliberat, astfel că motivele pentru care instanța de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare, deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la un recurs.

Or, în speța de față, prin decizia a cărui anulare se solicită se arată faptul că „critica recurentei referitoare la faptul că nu sunt autorizate construcțiile pe terenul în litigiu nu va fi analizată întrucât a fost invocată omisso medio, direct în recurs, fără a constitui obiectul motivelor de apel îndreptate împotriva sentinței primei instanțe", instanța de recurs motivând că „respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părțile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel neputând declara recurs, dar și faptul că partea care a declarat apel, dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva primei instanțe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs". Rezultă că necercetarea criticii contestatoarei din recurs a avut un caracter deliberat, nefiind datorat unei greșeli a instanței, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 318 teza a II-a C. proc.

civ. Pe de altă parte, contrar celor arătate de contestatoare, din actele dosarului rezultă că lipsa autorizației de construcție pentru clădirile aflate pe terenul în litigiu nu a fost invocată ca motiv de apel de către contestatoare. Susținerea contestatoarei în sensul că această critică a fost invocată prin cererea de probatorii depusă în fața instanței de apel până la prima zi de înfățișare nu poate fi reținută, deoarece motivarea unui apel nu poate să rezulte din modul în care se cere o probă, întrucât motivarea fiind chiar evidențierea cauzelor de nemulțumire care au determinat atacarea hotărârii judecătorești, ele trebuie formulate în mod expres.

Mai mult, chiar dacă s-ar reține, ipotetic, că instanța de recurs ar fi săvârșit o greșeală atunci când a constatat critica recurentei ca fiind invocată omisso medio, această greșeală nu poate fi decât una de judecată, de interpretare a dispozițiilor legale referitoare la motivarea apelului, iar nu una materială, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului și care au drept consecință pronunțarea unei soluții greșite. Greșeala pe care o comite instanța trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunțarea soluției. Or, art. 318 teza I C. proc. civ.

vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanței care a pronunțat hotărârea să i se solicite, ca instanță de retractare, să reanalizeze modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge contestația în anulare formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea N.C.M. împotriva deciziei nr. 3234 din 11 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 septembrie 2013.