ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1033/2012

Prin cererea înregistrată la data de 2 august 2000, la Tribunalul Vâlcea, reclamanta G.I.R. a chemat în judecată Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea și I.Ș.J. Vâlcea, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că imobilul situat în Râmnicu Vâlcea, str. C.T., compus din teren de 1500 mp și construcții, este deținut de pârâți fără titlu și să fie obligați să-i respecte proprietatea asupra acestuia, în baza art. 480 C. civ. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este moștenitoarea autoarei B.A. - proprietara imobilului, imobil ce a fost rechiziționat pentru armata sovietică, ulterior fiind inserat pe o listă suplimentară la Decretul nr. 92/1950. A mai precizat reclamanta că a formulat o primă acțiune în revendicare, admisă la instanța de fond, dar respinsă de către tribunal pe motiv că imobilul face obiectul Legii nr. 112/1995, fiind cuprins în lista anexă a Decretului nr. 92/1950.

S-a susținut că defuncta proprietară era exceptată de la naționalizare, încadrându-se în categoriile prevăzute de art. II din Decretul nr. 92/1950, împrejurare care nu a fost analizată în precedentul proces. Ulterior, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a chemat în judecată în calitate de pârât Municipiul Râmnicu Vâlcea, Biblioteca Județeană A.I. și A.T.T.T.Ș., pe motiv că și acestea ocupă o parte din imobilul revendicat. La data de 6 octombrie 2000, pârâtul I.Ș.J. Vâlcea a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii în revendicare, invocând excepția autorității de lucru judecat, reglementată de art. 1201 C. civ. A arătat că printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, vizând același imobil, astfel că obiectul și cauza sunt aceleași.

Prin Sentința civilă nr. 392 din 4 decembrie 2000, Tribunalul Vâlcea a admis excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtul I.Ș.J. Vâlcea și a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva acestuia, și a Municipiului Râmnicu Vâlcea. Totodată a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă împotriva celorlalți pârâți, reținând următoarele: Față de pârâții I.Ș. Municipiul Râmnicu Vâlcea operează excepția autorității de lucru judecat, reținând că reclamanta a formulat aceeași cerere de revendicare având la bază același temei juridic și împotriva acelorași pârâți cu care s-a judecat în dosarul anterior în care acțiunea a fost respinsă prin Decizia nr. 861/1998 a Tribunalului Vâlcea, pe motiv că în cauză nu erau aplicabile prevederile art. 480 C. civ.

În consecință, față de cei doi pârâți, acțiunea a fost respinsă pe această excepție. Față de ceilalți pârâți, instanța a respins acțiunea cu motivarea că imobilul a cărei restituire se solicită a trecut în proprietatea statului cu titlu, fiind cuprins în lista anexă a Decretului nr. 92/1950 și ca urmare, nu poate fi revendicat pe calea dreptului comun, ci doar în condițiile Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare. Împotriva Sentinței civile nr. 392/2000 a Tribunalului Vâlcea a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie.

Curtea de Apel Pitești, prin Decizia civilă nr. 49/A/2001 a respins ca nefondat apelul, reținând următoarele: Prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementat expres regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, situație de fapt ce se regăsește în cauza supusă judecății și reglementată ca atare prin art. 19 art. 4 din lege, prevăzându-se ulterior măsurile reparatorii specifice. În consecință, curtea de apel a apreciat ca inadmisibilă acțiunea promovată în speță, avându-se în vedere specificul măsurilor reparatorii dispuse prin Legea nr. 10/2001 care prevăd o procedură jurisdicțională diferită de cea specifică dreptului comun, precum și faptul că legea specială prelevă în fața dreptului comun.

Reclamanta G.I.R. a atacat cu recurs decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea Supremă de Justiție, prin Decizia nr. 2131/2002 a admis recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 49/A/2001 a Curții de Apel Pitești, a casat decizia și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului. În considerentele deciziei, s-a reținut că reclamanta a solicitat ca pârâții să fie obligați a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Rm. Vâlcea, C.T., județul Vâlcea, deținute fără titlu. Cererea reclamantei este de revendicare a unui imobil, bucurându-se de privilegiile acordate de art. 480 C. civ., însă instanța de apel nu a analizat această cerere ci, interpretând greșit prevederile art. 47 din Legea nr. 10/2001 a considerat-o inadmisibilă.

Potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, prevederile acesteia sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea. Prin urmare, textul citat cuprinde dispoziții tranzitorii care dau posibilitatea persoanei îndreptățite să opteze pentru mai multe variante, respectiv să renunțe la judecată sau să suspende judecata în temeiul Legii nr. 10/2001 sau să continue judecata. În cauză, instanța de apel nu a analizat cererea de revendicare ci a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului. Primind cauza spre rejudecare, Curtea de Apel Pitești a înregistrat cauza sub nr. 3980/2002.

La data de 7 noiembrie 2002, reclamanta-apelantă a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Educației și Cercetării, pe considerentul că imobilul revendicat ar fi fost transferat acestei instituții. Prin Decizia civilă nr. 187/A din 13 noiembrie 2003, Curtea de Apel Pitești a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 392/2000 a Tribunalului Vâlcea. În considerentele acestei decizii s-a reținut că prin Decizia civilă nr. 861/1998 a Tribunalului Vâlcea, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1570/1998 a Curții de Apel Pitești, s-a statuat cu putere de lucru judecat că imobilul revendicat de reclamantă și aflat în posesia pârâtului I.Ș.J.

Vâlcea a trecut în proprietatea statului cu titlu, naționalizat fiind prin Decretul nr. 92/1950, nefiind dovedită susținerea reclamantei, în sensul că autoarea sa a avut beneficiul prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, fiind astfel exceptată de la naționalizare, astfel că revendicarea imobilului nu poate fi întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., ci eventual, reclamanta poate cere restituirea lui în natură sau contravaloarea acestuia pe calea Legii nr. 112/1995. Acțiunea civilă în revendicare din prezenta cauză este în mod evident o reiterare a celei soluționate în mod irevocabil, între aceleași părți, în aceeași calitate, având același obiect și aceeași cauză.

A stabili prin prezentul proces ceea ce pretinde reclamanta, anume că autoarea sa a fost exceptată de la naționalizare, titlul statului lipsind sau nefiind valid, ar însemna că s-ar ajunge la negarea punctului de vedere care a fundamentat prima cauză, făcând astfel inoperantă hotărârea dată în acea cauză, aducându-se o esențială știrbire a autorității lucrului judecat, ceea ce este inadmisibil. S-a apreciat că potrivit art. 294 C. proc. civ., cererea reclamantei de introducere în cauză în calitate de pârât a Ministerului Educației și Cercetării este inadmisibilă, fiind formulată în apel. Împotriva Deciziei civile nr. 187/A/2003 a Curții de Apel Pitești a formulat recurs reclamanta G.I.R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1304 din 27 februarie 2008 a admis recursul declarat de reclamantă, a casat Decizia nr. 187/A/2003 a Curții de Apel Pitești și Sentința nr. 392 din 4 decembrie 2000 a Tribunalului Vâlcea și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Vâlcea. În argumentarea hotărârii s-a apreciat că prima critică presupune reaprecierea materialului probator și ca atare nu se încadrează în cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. A doua critică s-a reținut a fi nefondată, întrucât, potrivit art. 294 C. proc. civ., instanța de apel nu avea posibilitatea legală să se pronunțe asupra unei cereri noi, chiar dacă în prealabil fusese admisă introducerea în cauză a pârâtului indicat prin acea solicitare.

S-a reținut a fi fondată însă critica referitoare la inexistența autorității de lucru judecat, deoarece în anul 1997 recurenta a promovat o primă acțiune în revendicarea aceluiași imobil, susținând că autoarea proprietară a pierdut posesia inițial în anul 1944 prin rechiziționarea bunului pentru trupele sovietice, iar apoi, în perioada 1950 - 1955, când soțul ei a fost privat de libertate din considerente politice. Judecătoria Râmnicu Vâlcea, prin Sentința civilă nr. 6670 din 18 septembrie 1997 a admis acțiunea, reținând, printre altele, că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără titlu și ca atare nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995. Tribunalul Vâlcea, prin Decizia civilă nr. 861 din 16 martie 1998, a admis apelul declarat de pârâtul I.Ș.J.

Vâlcea și a schimbat parțial sentința, în sensul respingerii acțiunii pe considerentul că imobilul revendicat este trecut printr-o decizie întocmită în 1959 de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al orașului Râmnicu Vâlcea, care cuprinde tabelul de completare a listelor anexă ale Decretului nr. 92/1950, deci, potrivit Legii nr. 112/1995 și a Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, a fost preluat de stat cu titlu. Soluția a fost confirmată de Curtea de Apel Pitești prin Decizia civilă nr. 570 din 25 iunie 1998, prin care s-a respins recursul declarat de reclamantă, reținând că susținerea acesteia privitoare la exceptarea autoarei sale de la aplicarea Decretului nr. 92/1950 a fost făcută pentru prima oară în recurs și este nedovedită.

Prin prezenta acțiune, reclamanta a reiterat susținerile referitoare la exceptarea autoarei sale de la naționalizarea operată în baza Decretului nr. 92/1950, adăugând că în precedentul litigiu nu i s-a dat posibilitatea să le dovedească ori, atâta timp cât situația de fapt calificată juridic este prezentată diferit în cele două pricini, iar potrivit art. 294, 305 și 316 C. proc. civ., instanța de recurs din precedentul litigiu nu avea posibilitatea legală să analizeze noile susțineri privitoare la exceptarea autoarei reclamantei de la naționalizare, identitatea de cauză și implicit aplicarea art. 1201 C. civ. sunt evident excluse. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, după casarea cu trimitere spre rejudecare, sub nr. 2334/90/2008.

În ședința publică din data de 23 octombrie 2008, reprezentantul reclamantei a precizat că o parte din terenul a cărui revendicare o solicită a fost restituit respectiv, 375 mp de către Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea și 364 mp prin Ordinul Ministrului Educației, Cercetării și Tineretului. A învederat instanței că temeiul de drept al acțiunii este art. 480 C. civ. În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice topografice, având ca obiective transpunerea în teren a celor două suprafețe de teren ce au fost restituite reclamantei, respectiv, suprafața de 364 mp restituită prin Ordinul Ministrului Educației Cercetării și Tineretului anexat la dosar, emis la data de 5 martie 2007 și suprafața de 375 mp restituită prin dispoziția din 8 iunie 2007 de Primăria Municipiul Rm.

Vâlcea, anexată la dosar, transpunerea în teren a suprafeței care nu i-a fost restituită până la această dată reclamantei și să se stabilească amplasamentul construcției aflată pe acesta. De asemenea, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea construcții civile și industriale, având ca obiective: să se stabilească vechimea construcției amplasată pe terenul a cărui restituire se solicită și în ce măsură construcția care se găsește în prezent pe terenul în litigiu este cea care a fost preluată de la autorii reclamantei, să precizeze dacă această construcție a suportat renovări, extinderi și în ce constau acestea. La dosar s-a depus raportul de expertiză topografică. Împotriva acestui raport a formulat obiecțiuni reclamanta care au fost admise de instanță, dispunându-se refacerea raportului de expertiză.

La termenul din data de 12 februarie 2009, tribunalul a încuviințat efectuarea unei cercetări locale, probă pusă în discuție din oficiu. Potrivit procesului-verbal de cercetare locală încheiat la data de 23 februarie 2009, completul de judecată a constatat că pe terenul rămas în litigiu de cca. 870 mp cu ieșire la str. G-ral P. și str. C.B. există o singură construcție în suprafață de 137 mp ce a primit destinația de grădiniță cu câțiva ani în urmă. De asemenea, a constatat că în afara acestei construcții nu există alte lucrări sau construcții, iar în ce privește linia de hotar pe latura de nord, a reținut că nu păstrează o linie dreaptă din str. C.T. în str. G-ral P., linia deplasată în interiorul terenului fiind de la limita proprietății cu Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea.

La dosar s-a depus completarea raportului de expertiză topografică. De asemenea, raportul de expertiză tehnică în construcții s-a depus la dosar, iar din concluziile acestuia se reține că numai după examinarea într-un laborator special a unui eșantion de oțel beton înglobat în planșeul clădirii se va putea stabili cu exactitate anul de fabricație, respectiv, anterior sau ulterior anului 1950. Același raport concluzionează că nu s-au efectuat extinderi asupra clădirii, ci numai modificări de ziduri și renovări. Din depoziția martorului D.N. propus de pârâtul Municipiul Rm. Vâlcea se reține că spațiul reprezentând construcția în care funcționează grădinița situată pe terenul din litigiu a fost ridicată în anii 1954 - 1955, iar forma exterioară a acesteia s-a menținut până în prezent.

Învederează martorul că această casă a fost construită de stat cu contribuția părinților acestuia care intenționau să se mute în clădire, iar terenul pe care s-a ridicat era un loc viran. Împotriva raportului de expertiză în construcții a formulat de asemenea obiecțiuni reclamanta, acestea fiind respinse ca neîntemeiate de instanță prin încheierea din data de 19 martie 2009. Potrivit cererii de la dosar, la data de 19 martie 2009, reclamanta a precizat acțiunea, în sensul că înțelege să cheme în judecată în calitate de pârâți și R.A.A.P.P.S. - Olănești și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, solicitând obligarea celui din urmă să-i respecte deplina proprietate și posesie asupra terenului de 23,42 mp.

R.A.A.P.P.S București - Sucursala de Reprezentare și Protocol Olănești a depus întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că a predat Ministerului Public terenul în suprafață de 1186,03 mp situat în Râmnicu Vâlcea, str. G-ral P., odată cu actele de proprietate ce privesc acest teren. Și pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, precizând că nu ocupă din terenul revendicat de reclamantă, ci doar pe cel evidențiat în proiectul tehnic executat și achitat, preluat în baza Protocolului și procesului-verbal, având suprafața de 1186,03 mp.

Tribunalul Vâlcea, prin încheierea din data de 7 mai 2009 a luat act că reclamanta a solicitat introducerea în cauză în cauză în calitate de pârât și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. La dosar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, iar pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Față de concluziile raportului de expertiză topografică întocmit de expert tehnic D.M.F., reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că revendică suprafața totală de 1313,46 mp, compusă din 863,21 mp și 450,25 mp, cea din urmă ocupată de trotuar și stradă.

De asemenea, a solicitat să se constate dreptul de proprietate cu privire la clădirea în suprafață de 137,01 mp situată pe terenul din litigiu, având destinația de grădiniță. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare, aflată la dosar, prin care a solicitat respingerea acțiunii, cu motivarea că acesta exercită în mod legal dreptul de administrare asupra acestui teren pe care se execută lucrări de construcție a unui nou sediu al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, dreptul acestuia fiind intabulat în Cartea funciară așa cum rezultă din Încheierea nr. 369/2004.

Față de noii pârâți introduși în cauză, tribunalul prin încheierea din 25 iunie 2009 a dispus completarea raportului de expertiză topografică, în sensul de a se transpune pe teren actul de proprietate depus de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, respectiv contractul de vânzare-cumpărare și actul de proprietate al reclamantei și a se stabili dacă pârâtul ocupă sau nu parte din terenul reclamantei, în caz afirmativ, care este suprafața de teren pe care cele două titluri se suprapun. Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea a formulat cerere de recuzare împotriva expertului D.M.F. pentru motivul prevăzut de art. 27 pct. (7) C. proc. civ.

Prin Încheierea nr. 161 din 1 octombrie 2009, Tribunalul Vâlcea a admis cererea de recuzare a expertului D.M.F. și a dispus refacerea raportului de expertiză, specialitatea topografie și cadastru desemnând prin tragere la sorți expertul S.M. Ca urmare a cererii de înlocuire formulată de acesta din urmă, s-a desemnat, de asemenea prin tragere la sorți expertul L.I. La dosar s-a depus raportul întocmit de expertul L.I. conținând răspunsurile obiectivelor stabilite de instanță prin încheierea din 1 octombrie 2009. Obiecțiunile asupra acestui raport au fost respinse de instanța de judecată ca neîntemeiate prin încheierea din 2 aprilie 2010, constatând că expertul s-a conformat obiectivelor stabilite.

Prin Sentința civilă nr. 337 din 16 aprilie 2010, Tribunalul Vâlcea a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, I.Ș.J. Vâlcea și R.A. - A.P.P.S. - Olănești, a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de A.N.A.F., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată prin cererea de la dosar, obligând pe pârâtul Municipiul Râmnicu Vâlcea - prin Primar să respecte proprietatea și liniștita posesie a reclamantei asupra terenului de 828,50 mp, situat în Râmnicu Vâlcea, str. C.B., identificat cu culorile portocaliu și bleu, în schița raportului de expertiză întocmit de expert L.I., având ca vecini: rest proprietate, str. C.B., str. G.P., Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea; s-a respins acțiunea pentru suprafața de 453,21 mp ocupată de trotuar și stradă, a fost respinsă acțiunea față de ceilalți pârâți.

Reclamanta a fost obligată la plata sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată față de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ., solicitând să se constate că este proprietara imobilului situat în Râmnicu Vâlcea, str. C.T, compus din teren și construcții, iar pârâții să fie obligați să-i respecte proprietatea și liniștita posesie asupra acestuia. În cursul judecății a fost restituită reclamantei de către Ministerul Educației și Cercetării suprafața de 364 mp împreună cu construcția aflată pe aceasta, iar de către Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea suprafața de 375 mp alăturată, din totalul suprafeței reclamantei de 2027,02 mp, cât a fost identificată potrivit actului dotal, de către expertul desemnat în cauză.

Acțiunea a fost introdusă la Tribunalul Vâlcea înainte de apariția Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 2 august 2000. Imobilul din litigiu a aparținut autorilor reclamantei, respectiv B.A. și B.N., iar în anul 1944 a fost rechiziționat pentru trupele sovietice și apoi a fost restituit proprietarului. Ulterior, imobilul a fost inserat pe o listă suplimentară a Decretului nr. 92/1950. Potrivit art. 2 din Decretul nr. 92/1950 nu intră în prevederile decretului de față și nu se naționalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor. Autorul reclamantei, respectiv B.N., astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, a fost licențiat în drept înscris ca avocat, dar și ca scriitor, membru al fondului literar al scriitorilor din R.S.R.

Potrivit adeverinței nr. X/1967, acesta a fost membru al fondului literar de pe lângă U.S. din RSR și a făcut parte din societatea scriitorilor români. Prin urmare, Decretul nr. 92/1950 nu a naționalizat imobilele categoriilor enumerate mai sus în care se încadra și autorul, astfel că inserarea de către organele administrative pe o listă suplimentară a acestui imobil nu a produs efectul legal de a transmite proprietatea către deținătorul de fapt actual. În asemenea situație, s-a apreciat că pârâtul Municipiul Râmnicu Vâlcea nu are un titlu legal asupra imobilului din litigiu. S-a constatat că acesta a fost luat fără titlu de către Statul Român, aspect care a rezultat din întregul material probator administrat în cauză, iar dreptul de proprietate al reclamantei nu a fost niciodată desființat.

În același sens, a reținut instanța fondului, s-a pronunțat și Curtea Constituțională a României confirmând o practică anterioară prin care s-a statuat că în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat, iar statul nu a devenit proprietar. Deși nu are o reglementare specială, acțiunea în revendicare este definită ca fiind acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. S-a susținut că doar reclamanta a făcut dovada pozitivă că este titulara dreptului de proprietate asupra bunului revendicat și cum dreptul de proprietate este imprescriptibil și nu se pierde prin neuz, a fost admisă în parte acțiunea astfel cum a fost precizată prin cererea de la dosar, iar pârâtul Municipiul Rm.

Vâlcea a fost obligat să respecte proprietatea și liniștita posesie a reclamantei asupra terenului de 828,50 mp situat în Rm. Vâlcea, str. C.B., identificat cu culorile portocaliu și bleu în schița raportului de expertiză întocmit de expert topo L.I., având ca vecini: rest proprietate, str. C.B., str. G.P., Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea. S-a mai reținut din coroborarea probatoriului administrat, respectiv, proba testimonială, expertiză tehnică, înscrisuri, că spațiul cu destinația în prezent de grădiniță nu a fost edificat de reclamantă sau de autorii acesteia, ci a fost construită în anii 1950 - 1955 de către autoritățile administrative din acea perioadă. De asemenea, s-a constatat în baza probelor administrate că spațiul menționat nu a fost proprietatea reclamantei sau a autorilor acesteia, astfel că sub acest aspect acțiunea în revendicare nu poate fi primită, însă, dispozițiile art. 494 și urm. C. civ.

permit prin accesiune imobiliară proprietarului terenului să țină pentru acesta construcțiile și lucrările efectuate, urmând ca eventualele neînțelegeri dintre părți să se soluționeze ulterior. În ce privește terenul de 453,21 mp ocupat de str. C.B. și trotuar, evidențiat în raportul de expertiză topografică cu culorile maro și mov, s-a apreciat că acesta a intrat în domeniul public al Municipiul Rm. Vâlcea, atestat prin H.G. nr. 1362/2001, având destinația de stradă și trotuar și, în conformitate cu dispozițiile art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, iar actele juridice încheiate cu încălcarea acestor prevederi sunt lovite de nulitate absolută.

Prin urmare, s-a reținut că regimul juridic al acestei suprafețe de teren este diferit și trebuie judecat în raport de afectațiunea acestuia și posibilitatea restituirii în natură, astfel că acțiunea în revendicare a acestui teren nu poate fi admisă de instanță. Totodată, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii formulată de A.N.A.F. - Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reținând că accesul la justiție fiind reglementat atât constituțional, cât și prin art. 6 din Convenția Europeană privind drepturile omului și libertățile fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, inadmisibilitatea ar trebui să fie reglementată expres și, în orice caz, trebuie supusă unei interpretări restrictive de natură a nu extinde eventualele prevederi legale la situații pe care nu le conține expres.

Necesitatea unei asemenea interpretări este impusă și de faptul că instanțele judecătorești au, în principiu, în virtutea textelor menționate, plenitudine deplină de a soluționa orice acțiune privind drepturile civile, precum este dreptul pretins în speță. Sub acest aspect, instanța a reținut că nu există nicio prevedere legală care să declare expres o asemenea cerere de chemare în judecată. De asemenea, instanța fondului, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtele Ministerul Educației - I.Ș.J. Vâlcea și R.A. - A.P.A.P.S. Olănești, reținând că într-o acțiune în revendicare imobiliară, calitatea de pârât o are persoana sau instituția în a cărei posesiune nelegitimă se află bunul pe care reclamantul îl revendică, iar în cauză singurul pârât care își manifestă prerogativele posesiei asupra imobilului revendicat este Municipiul Rm.

Vâlcea, și, drept consecință, a respins acțiunea față de toți ceilalți pârâți. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta și pârâtul Municipiul Râmnicu Vâlcea. Reclamanta G.I.R. prin cererea de apel a atacat încheierea de ședință din 2 aprilie 2010 și sentința civilă pronunțată la 16 aprilie 2010, susținând că înțelege să critice hotărârea primei instanțe numai parțial, cu privire la faptul că instanța de fond în mod greșit a respins proba cu efectuarea unei noi expertize tehnice, ca și obiecțiunile la expertiza L. și a ignorat concluzia din expertiza D.M.F., care indică faptul că o suprafață de circa 27 mp este ocupată de parchet prin construcția unui nou sediu. Susține că în mod greșit s-a constatat lipsa calității procesuale pasive a acestui pârât, deși acesta ocupă o parte din terenul revendicat.

Se mai susține că tribunalul ar fi trebuit, față de înlăturarea primei expertize, să admită efectuarea în cauză a unei alte expertize care să arate dacă parchetul ocupă abuziv, fără drept, vreo porțiune de teren din cel revendicat. La 15 septembrie 2010, apelanta a depus la dosar motivele apelului în care, practic, se susține aceeași situație în legătură cu expertiza întocmită de expertul L., solicitând proba cu acte și o nouă expertiză. Ulterior, la 6 octombrie 2010, reclamanta-apelantă și-a completat motivele de apel prin care a solicitat desființarea sentinței și cu privire la suprafața de 453,21 mp ocupată de stradă și trotuar, susținând că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea în revendicare pentru această suprafață.

S-a arătat că această suprafață de 453,21 mp face parte din suprafața de teren ce a aparținut autorilor săi, iar faptul că în prezent face parte din domeniul public printr-o hotărâre de guvern nu împiedică restituirea acesteia în natură în temeiul art. 480 - 481 C. civ., întrucât acțiunea în revendicare este formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar. S-a constatat că apelanta, cu ocazia dezbaterilor asupra apelului formulat în cauză a precizat că nu mai insistă în administrarea probei cu expertiză solicitată în cauză. Apelantul-pârât Municipiul Râmnicu Vâlcea a susținut că sentința pronunțată în cauză este nelegală, întrucât în mod greșit a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de către reclamantă.

Apelantul susține că instanța nu putea să se pronunțe cu privire la nulitatea parțială a Decretului nr. 92/1950, pentru că nu a fost învestită de către reclamantă cu o astfel de cerere. De asemenea, se susține că prima instanță nu a instrumentat un probatoriu specific, instanța limitându-se doar la a constata că autorul reclamantei, fiind avocat și scriitor, făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, potrivit art. 2 din Decretul nr. 92/1950. Nu s-a avut în vedere că din actele dosarului rezultă că Decretul nr. 92/1950 a operat în considerarea calității de "moșieri" pe care familia B. o avea și nu a avut în vedere calitatea de avocat și scriitor pe care o avea B.N., soțul proprietarei.

Pe de altă parte, față de înscrisurile aflate la dosar, imobilul construcție și teren aferent, chiar dacă era inclus în categoria celor cu destinație de locuință, acesta nu reprezenta locuința familiei B., aceasta locuind tot timpul în București, unde deținea mai multe apartamente. S-a mai arătat că atât înainte de rechiziționare cât și după ce a revenit în patrimoniul familiei B., acest imobil avea o funcțiune comercială, fiind închiriat de mai multe ori, situație pentru care legal li s-a aplicat autorilor reclamantei Decretul de naționalizare nr. 92/1950.

Se mai susține că în speță, prin admiterea acțiunii, s-a adus o știrbire esențială autorității lucrului judecat stabilită prin Decizia civilă nr. 861 din 16 martie 1998 a Tribunalului Vâlcea, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1570/R din 25 iunie 1998 a Curții de Apel Pitești, prin care s-a statuat că imobilul ce face obiectul prezentei cauze a trecut în proprietatea statului cu titlu, fiind naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, completat și modificat prin Decretul nr. 524/1955, nefiind dovedită susținerea reclamantei în sensul că autoarea sa a avut beneficiul art. II din Decretul nr. 92/1950.

S-a mai susținut că în mod greșit prima instanță nu a avut în vedere faptul că atât terenul în suprafață de 828,50 mp, restituit în natură prin hotărârea atacată, cât și suprafața de 453,21 mp pentru care s-au acordat despăgubiri, aparțin domeniului public, fiind înregistrate distinct în inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al Municipiului Râmnicu Vâlcea, atestat prin H.G. nr. 1362/2001. S-a solicitat admiterea apelului și modificarea hotărârii în sensul respingerii cererii de revendicare ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 150/A din 24 noiembrie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondate apelurile formulate de reclamanta G.I.R., și pârâtul Municipiul Râmnicu Vâlcea - prin primar, împotriva încheierii de ședință din data de 2 aprilie 2010 și a Sentinței civile nr. 337 din 16 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în contradictoriu cu intimați-pârâți I.Ș.J. Vâlcea, Consiliul Local Râmnicu Vâlcea, Biblioteca Județeană "A.I.", A.T.T.T.Ș., Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, R.A.A.P.P.S. Olănești, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

A obligat pe apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte R.A.A.P.P.S. Olănești, suma de 143 RON cheltuieli de judecată. În argumentarea deciziei, instanța de apel a reținut cu privire la apelul formulat de reclamantă prin care a fost criticată încheierea de ședință din 2 aprilie 2010 și sentința pronunțată de prima instanță, în raport de susținerile părților și probatoriului administrat în cauză, că soluția pronunțată nu se impune a fi modificată. Astfel, cu referire la prima critică s-a reținut că în acord cu principiul disponibilității părții, respectiv faptul că reclamanta a renunțat la cererea privind administrarea probei cu o nouă expertiză în cauză, apelul privind această încheiere a rămas fără obiect.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că tribunalul, în raport de expertiza efectuată în cauză de expert L.I. care a răspuns la obiectivele stabilite de către instanță, în mod just a respins acțiunea față de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, reținându-se că această instituție nu ocupă din terenul reclamantei nici o suprafață de teren. S-a susținut că prima instanță în mod corect a confirmat concluziile acestui raport de expertiză și a înlăturat concluziile expertului D.M.F., având în vedere că împotriva acesteia a fost admisă cererea de recuzare prin încheierea Tribunalului Vâlcea din 1 octombrie 2009, precum și faptul că lucrarea întocmită de aceasta a fost efectuată anterior introducerii în cauză de către reclamantă și a Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, deci nu poate să-i fie opozabilă acestui pârât.

S-a mai constatat că prima instanță a procedat corect prin admiterea în parte a acțiunii formulată de reclamantă astfel cum a fost precizată și anume, numai pentru suprafața de 828,50 mp, astfel cum a fost identificată prin expertiza întocmită de expertul L.I., conform planului de situație anexă la expertiză. S-a stabilit cu probele administrate în cauză faptul că suprafața de 453,21 mp, revendicată de către reclamantă, este ocupată de trotuar și str. C.B. și în raport de regimul juridic al acestei suprafețe de teren și afectațiunea acesteia, nu este posibilă restituirea în natură.

Totodată, s-a reținut că prin notele scrise formulate de reclamantă și depuse la dosar cu ocazia susținerii acțiunii la fond, aceasta a precizat că în cursul procesului i-a fost restituită de către Ministerul Educației și Cercetării suprafața de 364 mp teren împreună cu construcția aflată pe aceasta, iar de către Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea suprafața de 375 mp, rămânând de restituit de către primărie terenul de 816 mp, pe o parte a căruia se află amplasată o grădiniță. S-a apreciat de instanța de control că, de vreme ce prin sentință apelată a fost admisă acțiunea pentru suprafața de 828,50 mp, iar pentru cei 453,21 mp ocupați de stradă și trotuar i-au fost acordate despăgubiri prin dispoziția din 8 iunie 2007, susținerile apelantei cu privire la această suprafață de teren nu sunt întemeiate.

Referitor la apelul formulat de pârâtul Municipiul Râmnicu Vâlcea, s-a reținut că motivele de apel prin care se susține inadmisibilitatea acțiunii formulată de reclamantă în temeiul art. 480 C. civ., cât și încălcarea autorității lucrului judecat stabilită prin Sentința civilă nr. 861 din 16 martie 1998 a Tribunalului Vâlcea, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1570/R din 25 iunie 1998 a Curții de Apel Pitești, sunt neîntemeiate în raport de statuările în cauză ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Deciziile nr. 2131/2002 și nr. 1304 din 27 februarie 2008. Prin prima decizie enunțată, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că cererea reclamantei este formulată anterior apariției Legii nr. 10/2001 și reclamanta era îndreptățită să aleagă calea de urmat în justiție, respectiv soluționarea acțiunii de drept comun în baza art. 480 C. civ.

sau cea reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prin Decizia nr. 1304/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantă și a casat atât decizia pronunțată în apel, cât și sentința Tribunalului Vâlcea, statuând inexistența autorității de lucru judecat invocată de pârâți, precum și faptul că instanța de trimitere trebuie să analizeze noile susțineri privitoare la exceptarea autoarei reclamantei de la naționalizare. Au fost apreciate ca neîntemeiate și criticile aduse de acest apelant pe fondul cauzei, în sensul că în mod greșit a fost admisă acțiunea în revendicare pentru suprafața de 828,50 mp deoarece terenul a trecut în proprietatea sa cu titlu, sunt neîntemeiate și urmează a fi respinse.

De asemenea, s-a constatat că instanța fondului, în raport de probatoriul administrat în cauză, în mod corect a reținut situația de fapt și de drept a imobilului în litigiu, respectiv a reținut că suprafața de 828,50 mp a aparținut autoarei reclamantei și în speță erau incidente dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950. S-a stabilit, conform înscrisurilor de la dosar, faptul că imobilul revendicat a fost inițial rechiziționat pentru trupele sovietice, iar ulterior a fost inserat pe o listă suplimentară a Decretului de naționalizare a imobilelor nr. 92/1950, mai precis în anul 1959, când nu s-au întocmit nici un fel de formalități de preluare. De asemenea, s-a reținut de instanța de control, că reclamanta a dovedit cu actele depuse la dosarul cauzei că autorul său B.N.

a fost licențiat în drept, înscris ca avocat, dar și ca scriitor, membru al Fondului literar al scriitorilor din R.S.R. (dosar fond), astfel că în mod corect a stabilit prima instanță că acesta nu se încadra în categoriile prevăzute la art. 1 din Decretul nr. 92/1950, pentru a se susține că apelantul-pârât Municipiul Râmnicu Vâlcea deține acest teren cu titlu. Prin compararea titlurilor în acțiunea în revendicare de față, respectiv titlul autorilor reclamantei cu titlul Statului, curtea a apreciat că în mod corect s-a reținut de instanța fondului că acesta din urmă nu are un titlu legal, astfel că hotărârea pronunțată în cauză este legală și nu se impune desființarea sau modificarea ei.

S-a constatat că terenul de 828,50 mp poate fi restituit în natură, neexistând nici un impediment legal care să conducă la respingerea acțiunii, având în vedere principiul respectării proprietății private a oricărei persoane, consacrat de Constituția României din acea vreme și de Declarația Universală a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, coroborat cu art. 480 și 481 C. civ. Reținând dispozițiile art. 274 C. proc. civ., instanța de apel a obligat pe apelanta-reclamantă la plata sumei de 143 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă R.A.A.P.P.S. Olănești, reprezentând contravaloare transport. Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs pârâtul Municipiul Râmnicu Vâlcea - prin primar și reclamanta G.I.R., ambii prevalându-se în drept de dispozițiile art. 304 pct. (9) C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul Municipiul Râmnicu Vâlcea a susținut, cu referire la valabilitatea titlului statului, că instanțele fondului au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. II din Decretul 92/1950, stabilind că autorul reclamantei fiind licențiat în drept, avocat și scriitor nu se încadra în categoriile prevăzute la art. I din decretul menționat, întrucât, Decretul nr. 92/1950 a operat în considerarea calității de "moșieri" categorie din care făcea parte și autoarea reclamantei și nu în considerarea calității de intelectual profesionist pe care o avea B.N.

Această situație, susține recurentul, a rezultat din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv, din Actul de partaj - tranzacțiune, autentificat de Tribunalul Vâlcea sub nr. 68 și transcris sub nr. 2416 din 6 aprilie 1920, potrivit căruia autoarea acesteia a dobândit o avere ce depășea 200 ha și mai multe construcții, printre care și imobilul ce face obiectul prezentei cauze. Pe de altă parte, mai arată recurentul, din înscrisurile aflate la dosar, a rezultat că imobilul construcție și teren aferent nu reprezenta locuința familiei, era destinat exploatării, acesta fiind închiriat de mai multe ori, soții B. locuind în București, str. D., unde dețineau mai multe apartamente. Prin urmare, apreciază că în ceea ce privește naționalizarea imobilului revendicat, titlul statului este unul valabil, autorilor reclamantei nu li se putea aplica dispozițiile art. II ale Decretului nr. 92/1950, fiind incidente prevederile art. I din același decret.

De asemenea, recurentul susține că în mod greșit instanțele au admis acțiunea în revendicare cu privire la terenul în suprafață de 828,50 mp., aferent Grădiniței nr. Z, întrucât, acesta aparține domeniului public al Municipiului Râmnicu Vâlcea, în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, atestat prin H.G nr. 1362/2001, iar regimul juridic al acestui teren este similar cu cel al suprafeței de 453,21 mp, ocupat de stradă și trotuar, pentru care cererea de revendicare a fost respinsă. Prin urmare, ambele suprafețe de teren au afectațiune publică și chiar dacă destinația lor este diferită, regimul juridic este similar și nu poate genera soluții diferite.

Având în vedere că cea mai mare parte a imobilului revendicat a fost restituit în temeiul Legii nr. 10/2001, apreciază că o rezolvare corectă și unitară a cererii de revendicare a acestui imobilul nu poate fi făcută decât prin soluționarea Dosarului nr. 3025/90/2007 al Tribunalului Vâlcea, în prezent suspendat. Recurenta reclamantă G.I.R. în dezvoltarea motivelor de recurs a susținut că ambele instanțe de fond și apel au nesocotit dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., întrucât, terenul de 453,21 mp face parte din suprafața de teren ce a aparținut autorilor săi, iar faptul ca în prezent a fost inclus în domeniul public printr-o hotărâre de guvern, nu împiedica restituirea acesteia în natură, acțiunea în revendicare fiind formulată în cauză de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Statul Român neavând un titlu valabil, este un posesor neproprietar și în acest context nu are relevanță juridică afectațiunea acestui teren (ocupat în prezent de trotuar) câta vreme instanța a fost învestită să stabilească dacă în cauza sunt întrunite cerințele revendicării prevăzute în art. 480 - 481 C. civ. De altfel, susține recurenta, trecerea acestui teren în domeniul public ar echivala cu o noua preluare abuzivă (fără dreaptă și prealabilă despăgubire) care nu poate fi acceptată câtă vreme Statul Român, reprezentat de Municipiul Râmnicu Vâlcea prin Primar nu are un titlu valabil de proprietate. Prin urmare, solicită admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate cu privire la terenul de 453,21 mp și, pe fond, admiterea acțiunea în revendicare cu privire la această suprafață.

Înalta Curte analizând recursurile de față prin prisma criticilor formulate, le constată nefondate, pentru cele ce succed: Reclamanta a învestit instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare, promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv, la data de 2 august 2000, prin care a solicitat să se constate că imobilul situat în Râmnicu Vâlcea, str. C.T., compus din teren de 1500 mp și construcții, este deținut de pârâți fără titlu și să fie obligați să-i respecte proprietatea asupra acestuia, în baza art. 480 C. civ. Ulterior, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că revendică suprafața totală de 1313,46 mp, compusă din 863,21 mp și 450,25 mp, cea din urmă ocupată de trotuar și stradă.

Se mai reține că, în cursul judecății a fost restituită reclamantei de către Ministerul Educației și Cercetării suprafața de 364 mp împreună cu construcția aflată pe aceasta, iar de către Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea suprafața de 375 mp alăturată, din totalul suprafeței reclamantei de 2027,02 mp, cât a fost identificată potrivit actului dotal, de către expertul desemnat în cauză. Totodată, pentru cei 453,21 mp ocupați de stradă și trotuar recurentei i-au fost acordate despăgubiri prin Dispoziția nr. 4335 din 8 iunie 2007. Astfel, în raport de probatoriul administrat în cauză, instanța de apel a statuat că imobilului în litigiu a fost preluat de către statul Român, fără titlu, acesta fiind inițial rechiziționat pentru trupele sovietice, iar ulterior a fost inserat pe o listă suplimentară a Decretului de naționalizare a imobilelor nr. 92/1950, mai precis în anul 1959, când nu s-au întocmit nici un fel de formalități de preluare.

Întrucât, autorul recurentei, B.N. era licențiat în drept, înscris ca avocat, dar și ca scriitor, membru al Fondului literar al scriitorilor din R.S.R., instanța de apel a constatat că acesta nu se încadra în categoriile prevăzute de dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, fiind exceptat de la naționalizare, astfel că inserarea de către organele administrative pe o listă suplimentară a acestui imobil nu a produs efectul legal de a transmite proprietatea către deținătorul de fapt actual.

Recurentul pârât, Municipiului Râmnicu Vâlcea, susține că această concluzie a instanței de apel este greșită, deoarece, în realitate, preluarea imobilului s-a realizat în considerarea calității de "moșier" pe care avea autoarea reclamantei, proprietară unei suprafețe de peste 200 ha și a mai multor construcții, printre care și imobilul în litigiu, care în opinia recurentului era destinat exploatării, fiind închiriat de mai multe ori, astfel că în caz consideră incidente dispozițiile art. I din Decretul nr. 92/1950 și nu dispozițiile art. II, cum greșit a reținut instanța de apel. Astfel, Înalta Curte constată că prima critică invocată de recurentul-pârât vizează reaprecierea materialului probator cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt și a regimului juridic aplicabil, decât cea stabilită de instanța de apel, în ceea ce privește modalitatea de preluare a imobilului în litigiu de către stat.

Or, în această fază procesuală critica vizând greșita stabilire a situației de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat, nu mai poate fi valorificată în calea controlului de nelegaliate, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., întrucât, pct. 11 al art. 304, singurul care permitea de controlul de netemeinicie a fost abrogat, în consecință, această critică nu poate fi primită. Cu referire la critica privind greșita admitere a acțiunii în revendicare privind suprafața de 828,50 mp, Înalta Curte, reține că în cauză instanțele au fost învestite cu o acțiune în revendicare promovată la 2 august 2000, potrivit dreptului comun, cu privire la un imobil preluat ca efect al Decretului 92/1950, având de analizat dacă reclamanta justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale.

Ținând cont de dezlegarea dată prin Decizia 2131/2002 de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie în cauză conform dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., care a statuat că cererea reclamantei fiind formulată anterior apariției Legii nr. 10/2001, aceasta era îndreptățită să aleagă calea de urmat în justiție, respectiv soluționarea acțiunii de drept comun în baza art. 480 C. civ. sau cea reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Înalta Curte reține și faptul că reclamanta a formulat și notificare în condițiile legii speciale, însă această împrejurare nu reprezintă un impediment pentru soluționarea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, din moment ce, pentru suprafața de 828,50 mp, nu s-a procedat nici măcar la propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent, conform legii speciale, astfel încât nu există riscul ca aceasta să obțină o dublă reparație pentru același bun.

Prin urmare, nu se poate considera că a fost încălcat principiul "electa una via non datur recursus ad alteram" - "aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia", care interzice reclamantei de a recurge la o anumită cale după ce și-a exprimat opțiunea pentru un alt demers, tocmai în scopul de a se evita dubla reparație în favoarea acestuia, pentru același bun. În aceste condiții, contrar susținerii recurentului, instanța de apel, statuând asupra nevalabilității titlului statului, reținând și faptul că potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul L.I., nu există impediment pentru restituirea terenului, în mod corect a dat eficiență dispozițiilor art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor de proprietate, dând preferabilitate celui mai caracterizat.

Astfel, reclamanta se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, iar prin recunoașterea nevalabilității titlului statului, se recunoaște, practic, cu efect retroactiv, existența valabilă și neîntreruptă asupra dreptului de proprietate în persoana reclamantei, în timp ce titlul Municipiului Râmnicu Vâlcea provine de la un neproprietar (Statul Român) care nu putea transfera în patrimoniul pârâtului un drept pe care l-a dobândit în mod abuziv, ce se constituie într-o ingerință nejustificată în dreptul de proprietate și este de natură să încalce art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale Față de considerentele sus-menționate, referitor la susținerea recurentului pârât privind calitatea de bun proprietate publică a imobilului în suprafață de 828,50 mp, cu trimitere la dispozițiile art. 11 alin (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, este de remarcat că imobilul a dobândit starea juridică a bunului dinainte de deposedare, respectiv bun proprietate privată, care are măsuri de protecție obișnuite și poate fi revendicat pe calea dreptului comun de reclamanta care invocă un titlu legitim, prin urmare, criticile recurentului vizând acest aspect sunt privite, ca nefondate.

Referitor la critica formulată de recurenta reclamantă privind nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 480 și 481 C. civ., cu referire la terenul de 453,21 mp, contrar susținerilor acesteia, Înalta Curte apreciază că situația juridică a ternului a fost corect stabilită de instanțele fondului. Astfel, din raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat, rezultă că întreaga suprafața de teren de 453,21 mp este afectată unor amenajări de interes public, respectiv este ocupată de strada C.B. și trotuar, fiind astfel destinată prin afectațiune domeniului public, cu consecința dobândirii unui regim juridic specific acestuia, astfel cum este definit de art. 11 alin (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, cum corect a stabilit instanța de apel.

De altfel, referitor la terenul de 453,21 mp, Înalta Curte constată că nu se poate face abstracție de dispozițiile de d