ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5304/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5304/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 5 ianuarie 2012, reclamanții C.G.C. și C.M.

au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Județean Vâlcea, Consiliul Local al

Municipiului Râmnicu Vâlcea, Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar, solicitând

ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună, în baza art. 7 din Legea nr.

33/12994, obligarea pârâtului Consiliul Județean Vâlcea la declararea

utilității publice a străzii de categoria a III-a propusă prin documentația de

urbanism aprobată, stradă ce urmează a fi edificată pe terenul situat în Râmnicu

Vâlcea, cartier Goranu, evidențiat în Cartea funciară, în suprafață de 911 mp;

obligarea pârâtului Consiliul Județean Vâlcea la desemnarea în calitate de

expropriator a pârâților Municipiul Râmnicu Vâlcea și Consiliul Local al

Municipiului Râmnicu Vâlcea și obligarea pârâtului Municipiul Râmnicu Vâlcea la

efectuarea ofertei de despăgubire pentru acest teren.

La data de 10 aprilie

2012, reclamanții au formulat cerere de precizare a acțiunii, prin care au

solicitat obligarea pârâților la achitarea contravalorii terenului în suprafață

de 911,42 mp, teren înscris în cartea funciară nr. 15406 a Municipiului Râmnicu

Vâlcea, cu număr cadastral 6366, pe numele C.G.C. si C.M., situat în

intravilanul Municipiului Rm. Vâlcea, cartier Goranu, dobândit prin contractul

de vânzare - cumpărare autentificat la 21 decembrie 2007.

Reclamanții consideră

că solicitarea lor este pertinentă și intră în competența Tribunalului - Secția

Civilă, deoarece imobilul a fost propus pentru expropriere de către pârâtă,

Primăria Municipiului Rm. Vâlcea - Direcția de Dezvoltare Urbană, prin cererea

din 12 august 2009, iar prin adresa din 11 februarie 2010, li s-a comunicat, cu

privire la emiterea unei autorizații de construire, că acest lucru nu este

posibil, deoarece lotul reclamanților este afectat pe lungime de o stradă de

categoria a III-a propusă, care se intersectează cu o altă stradă în partea de

vest a proprietății.

Reclamanții susțin că

au cumpărat terenul de la M.E., înscris în cartea funciară de către vânzătoarea

M.E., încă din data de 15 iulie 2004, sub numărul 5781, cu un an înainte ca

pârâții să emită Hotărârea nr. 63/2005, iar despăgubirea se compune atât din

valoarea reală a imobilului, cât și din prejudiciul cauzat proprietarului sau

altor persoane îndreptățite, considerând că dreptul de proprietate al acestora

este un drept absolut, perpetuu.

În drept, această din

urmă cerere a fost întemeiată pe dispozițiile legale cuprinse in art. II alin. (2)

si art. 20 alin. (2) din Constituția României, precum și pe cele cuprinse în art.

480, art. 481, art. 489, art. 490 C. civ. vechi, art. l din Protocolul

adițional nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La interpelarea

instanței, în ședința publică din 10 mai 2012, reclamanții au precizat că

valoarea despăgubirilor solicitate pentru terenul suspus exproprierii este de

peste 100.000 lei, ulterior formulând și o precizare în acest sens (fila 156),

în sensul că valoarea terenului o estimează la suma de 110.000 lei.

Instanța de fond, în

ședința publică din 10 mai 2012, față de precizarea formulată, a pus în

discuția părților excepția cu privire la competența funcțională a Secției a I a

civilă.

În ceea ce privește

necompetența soluționării acțiunii, astfel cum a fost modificată prin cererea

din 10 aprilie 2012, tribunalul a apreciat că acțiunea este de competența

secției Secției I Civilă a Tribunalului Vâlcea, excepția necompetenței fiind

respinsă, cu consecința menținerii cauzei spre soluționare, având în vedere că

reclamanții au investit instanța cu o cerere în despăgubiri, în materie de

expropriere, astfel că litigiul este de natură civilă.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Județean Vâlcea,

instanța de fond a considerat că aceasta este întemeiată, având în vedere că

acțiunea reclamanților vizează un teren pentru care exproprierea trebuie

inițiată de Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, deoarece strada de

categoria a III- a ar urma să intre în domeniul public al Municipiului Râmnicu Vâlcea,

nu în domeniul public al Județului Vâlcea.

Potrivit art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică, expropriator pentru obiectivele de interes local este municipiul,

orașul sau comuna, iar strada menționată anterior care afectează terenul

reclamanților a fost inclusă, prin hotărâre a Consiliului Local al Municipiului

Râmnicu Vâlcea (nr. 63 din 21 martie 2005), în Planul Urbanistic Zonal Goranu

2.

În cauză, s-a

efectuat o expertiză pentru identificarea terenului proprietatea reclamanților,

pentru a se stabili dacă terenul în litigiu este afectat total sau parțial de

lucrări de utilitate publică, modalitatea în care acesta poate fi folosit din

punct de vedere urbanistic, precum și contravaloarea terenului.

Prin obiecțiunile

formulate, pârâții Municipiul Rm. Vâlcea și Consiliul Local al Municipiului Rm.

Vâlcea au solicitat să se refacă evaluarea, folosind oferte reale și cu

respectarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică, depunând la dosar oferte de vânzare pentru zone similare din

municipiu.

Prin sentința civilă nr.

1843 din 28 noiembrie 2012, Tribunalul Vâlcea a admis în parte cererea

formulată de reclamanți, astfel cum a fost precizată și a dispus obligarea

pârâților Municipiul Râmnicu Vâlcea și Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea,

în solidar, la plata sumei de 205.069 lei (45.571 Euro), reprezentând

contravaloarea terenului în suprafață de 911,42 mp., înscris în Cartea Funciară

nr. 15.406 a Municipiului Râmnicu Vâlcea (50Euro/mp.), cu acordarea

cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele considerente:

Reclamanții sunt

proprietarii terenului în suprafață de 911 mp, dobândit prin actul de vânzare

cumpărare autentificat la 21 decembrie 2007, teren care potrivit P.U.Z Goranu

2, aprobat de Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea prin Hotărârea nr.

63 din 21 martie 2005, cuprinde o cale de acces care afectează proprietatea

acestora și îi împiedică să-și exercite dreptul de proprietate.

Actele și lucrările

dosarului relevă faptul că pârâtul Consiliul Local al Municipiului Rm. Vâlcea

trebuia să înceapă demersurile pentru declararea utilității publice, efectuarea

exproprierii și acordarea de despăgubiri, conform Legii nr. 33/1994, însă din

lipsa fondurilor nu s-a realizat acest lucru, terenul având destinație de

stradă.

În conformitate cu

dispozițiile art. 12 alin. (2) din același act normativ, expropriator al

imobilului este Municipiul Rm. Vâlcea pentru lucrările de interes local, strada

în litigiu nefiind de interes național sau județean, iar pârâtul în această

calitate este obligat să facă o ofertă de despăgubiri a proprietarului, conform

art. 17.

Instanța a constatat

că, reclamanții, deși au solicitat autorizație de construire pe acest teren, nu

au primit-o, deși există o hotărâre judecătorească, prin care se confirmă cele

susținute cu privire la utilitatea publică a acestui teren, așa cum rezultă din

adresa nr. 23967 din 12 august 2009 si decizia nr. 2640/CONT pronunțată de

Curtea de Apel Pitești la data de 30 noiembrie 2011 în dosarul nr. 2012/90/2010.

Instanța de fond a

reținut că pretențiile reclamanților sunt întemeiate, fiind incidente în cauză

prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, art. 26 din Legea nr. 33/1994,

evaluarea terenului urmând a se face prin luarea în considerare a valorii de

circulație, de la data întocmirii expertizei și de faptul că, în prezent pe

piața imobiliară predomină o tendință de diminuare a prețurilor.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții și pârâții Municipiul Rm. Vâlcea și

Consiliul Local al Municipiul Rm. Vâlcea.

În motivarea

apelului, reclamanții au susținut că hotărârea este nelegală și netemeinică,

deoarece a stabilit suma de 205.069 lei drept despăgubire, deși a apreciat

corect că această suprafață nu poate fi folosită potrivit scopului pentru care

a fost achiziționat, respectiv construirea de locuință.

Analizând conținutul

expertizei de evaluare a suprafeței în litigiu, în care experta a folosit

metoda comparației directe pentru stabilirea valorii de piață a suprafeței de

911,42 mp., apelanții reclamanți consideră că valoarea terenului crește atunci

când suprafața acestuia este mai mică, situație care rezultă din enumerarea

realizată de către expertul cauzei, care a apreciat că valoarea de piață a unui

mp. ar fi de 140 euro, instanța apreciind în mod greșit că această sumă nu

reprezintă valoarea de piață reală a terenului în litigiu, iar în perioada

scurtă de timp, respectiv: 03 august 2012-28 noiembrie 2012, când s-a pronunțat

instanța, prețul terenului nu putea să scadă de la 140 euro/mp., la 50

euro/mp., așa cum a apreciat instanța de fond.

Referitor la anunțurile

de vânzare terenuri, anexate concluziilor scrise depuse de pârâți, se susține

că acestea se referă fie la suprafețe ce depășesc cu mult pe cea de 911 mp.,

fie la terenuri situate în alte zone, instanța de fond întemeindu-și soluția mai

mult pe aceste înscrisuri decât pe concluziile raportului de expertiză atunci

când stabilește valoarea reală a terenului în litigiu, valoare micșorată de

către instanță, situație în care este afectat dreptul de proprietate al

reclamanților.

De asemenea se

susține că instanța de fond nu a ținut seama de prețurile practicate pe piață

la data întocmirii raportului de expertiză, respectiv data de 17 septembrie 2012,

raportându-se doar la tendința de diminuare a prețurilor terenurilor.

Un alt motiv de apel,

vizează cheltuielile de judecată, considerându-se că în mod nelegal a fost

admis parțial acest capăt de cerere instanța de fond nemotivând faptul că

pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată, în parte,

nejustificându-se reducerea acestora, în situația în care acțiunea a fost

admisă, impunându-se acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată.

Prin apelul declarat

de pârâți se susține că reclamanții, în calitate de persoane fizice și

proprietari ai terenului de 911 mp., nu pot fi inițiatorii unei proceduri de

expropriere, care presupune un ansamblu de activități care cad în sarcina unor

comisii special constituite, organizată la nivelul autorităților locale.

Apelanții pârâți

susțin că instanța de fond nu a ținut cont de succesiunea în timp a actelor

juridice, respectiv H.C.L. nr. 63/2005, prin care a fost aprobat PUZ- Goranu 2,

precum și contractul de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 2007, din care

rezultă că la data dobândirii terenului în litigiu PUZ-ul era în vigoare de

aproape 2 ani, situație în care reclamanții nu au depus diligențele necesare pentru

a se informa cu privire la regimul juridic și tehnic al terenului.

Printr-o altă

critică, se susține că în cazul de față nu ne aflăm în situația ocupării în

fapt a vreunei suprafețe de teren, ci doar la o afectare din punct de vedere

juridic, care exista la momentul cumpărării terenului, reclamanții cumpărând un

teren grevat de sarcini, situație în care aceștia au la îndemână alte

modalități de recuperare a prejudiciului.

Apelanții-pârâți

susțin că reclamanții, după modul cum au acționat, nu mai doresc să

construiască și încearcă să determine o expropriere cu toate că pentru terenul

în litigiu nu s-a stabilit o utilitate publică efectivă, precizând că pe

suprafața în litigiu se poate construi, pe baza unei documentații modificatoare

simple, ci numai în situația în care ar fi respinsă o astfel de documentație de

către Consiliul Local, reclamanții ar fi îndreptățiți să solicite exproprierea,

instanța de fond neanalizând faptul că reclamanții nu au încercat o astfel de

documentație.

Mai mult, apelanții

fac trimitere la adresa nr. 8456 din 12 aprilie 2010, arătând că le-a adus la

cunoștință reclamanților, în urma solicitării unui certificat de urbanism, că

pentru terenul în litigiu au posibilitatea modificării documentației pe baza

unei documentații modificatoare ce va fi avizată și aprobată de Consiliul

Local, însă reclamanții nu au urmat indicațiile date de pârâți.

În altă ordine de

idei apelanții consideră că acțiunea de față nu este admisibilă, având în

vedere culpa reclamanților, care au cumpărat un teren cu sarcini, fără a face

minime diligențe privind regimul juridic și tehnic al acestuia, stare de fapt

constatată și prin decizia nr. 2640/CONT din 30 noiembrie 2011, pronunțată de

Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. 2012/90/2010.

Se menționează faptul

că terenul în litigiu are categoria de folosință teren arabil, situație în care

reclamanții pot să-l folosească potrivit categoriei de folosință înscrisă în

cartea funciară, având în vedere că suprafața nu a fost afectată din punct de

vedere fizic, nefiind dovedită statuarea eronată a instanței de fond în sensul

că li s-a refuzat reclamanților sistematic, orice opțiune de a folosit terenul

potrivit scopului pentru care a fost achiziționat.

O altă critică se

referă la faptul că documentația PUZ, aprobată prin H.C.L. nr. 63/2005, a avut

ca obiect principal introducerea în intravilan a unei mari suprafețe de teren

care însă, potrivit Legii nr. 350/2001 privind Amenajarea Teritoriului și

Urbanism, trebuia să reglementeze și aspecte cu privire la: organizarea rețelei

stradale; organizarea arhitectural-urbanistică în funcție de caracteristicile

structurii urbane; modul de utilizare a terenurilor și dezvoltarea

infrastructurii edilitare, reglementări care pot fi modificate oricând,

apelanții precizând că nu se află în prezența unor lucrări de utilitate publică

care să impună exproprierea terenului reclamanților.

Prin decizia nr. 54

din 21 martie 2013, Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă a admis apelul

declarat de pârâți, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins

acțiunea, astfel cum a fost precizată și a respins apelul declarat de reclamanți.

În motivarea soluției

sale, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamanții au

devenit proprietarii terenului în litigiu, în suprafață de 911 mp, prin actul

de vânzare cumpărare autentificat la 21 decembrie 2007, având categoria de

teren arabil, situat în intravilanul Municipiului Rm. Vâlcea, pct. Valea

Stăncioiului (f.27 dosar fond).

Prin H.C.L. nr. 63

din 21 martie 2005 (f.98-99 dosar fond) emisă de consiliul Local al

Municipiului Rm. Vâlcea la 31 martie 2005, s-a aprobat planul urbanistic zonal

Goranu 2, prin care suprafața de 438.560 mp, care face obiectul documentației,

este asimilată intravilanului municipiului, fără a se face vreo propunere de

expropriere a terenului proprietatea reclamanților, în vederea construirii unei

eventuale străzi, despre care amintesc aceștia din urmă, terenul proprietatea

acestora nefiind afectat din punct de vedere juridic și tehnic nici la momentul

introducerii acțiunii și nici la momentul de față, nefiind demarate lucrări de

utilitate publică care să impună exproprierea terenului în litigiu.

Drept urmare, instanța

de apel a apreciat că prezenta acțiune este prematur formulată.

În ce privește

celelalte motive din apelul pârâților, precum și apelul formulat de reclamanți,

instanța a apreciat că acestea nu se mai impun a fi analizate, față de

respingerea acțiunii ca prematur formulată.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs de reclamanți.

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții susțin

că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care este întemeiată, motivarea

făcută în pag. a 7-a a deciziei neputând fi calificată drept o motivare a

judecătorului, acesta fiind obligat să emită opinii și judecăți proprii,

temeinice și legale potrivit obiectului prezentei cauze.

În raport de

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care consacră principiul

general privind motivarea hotărârilor judecătorești, instanța de apel era

obligată să arate în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și de drept în

temeiul cărora și-a format convingerea și a ajuns la soluția adoptată, precum

și cele pentru care s-au înlăturat cererile și susținerile părților.

Hotărârea trebuie să

cuprindă, ca o garanție a caracterului echidistant al procedurii judiciare și a

respectării dreptului de apărare al părților, motivele de fapt și de drept care

au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților.

Decizia pronunțată în

soluționarea apelului nu conține argumentele care au justificat adoptarea

soluției, ci doar prezentarea cererii introductive, criticile formulate prin

intermediul apelului și considerentele menționate în sentința de fond.

Pe lângă faptul că

decizia atacată nu este motivată în sensul prevederilor

menționate anterior, instanța de apel a făcut doar o scurtă și

neconcludentă

referire la prematuritatea acțiunii, fiind imposibil de

stabilit care au fost

argumentele pentru

care a fost respinsă acțiunea ca prematur formulată.

Față de insuficienta

motivare a instanței de apel în ceea ce privește motivele de fapt și omisiunea

de a menționa motivele de drept ce au

condus

la admiterea apelului și respingerea acțiunii ca prematur formulată,

recurenții susțin că hotărârea recurată este nulă.

2.

Întemeindu-și cel de-al doilea motiv de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 7

teza 2 C. proc. civ., recurenții au formulat următoarele critici:

Instanța de apel a

reținut o altă situație de fapt decât cea prezentată prin cererea introductivă,

motivele de apel și cea reținută de instanța de fond.

Potrivit art. 3 din

Legea nr. 33/1994, exproprierea poate fi hotărâtă de instanțele de judecată

numai după ce utilitatea publică a fost declarată potrivit normelor legale în

materie. Dacă lucrările sunt de interes național, utilitatea publică se declară

prin Hotărâre de Guvern iar dacă sunt de interes local de către consiliile

locale sau de către Consiliul General al Municipiului București.

Curtea europeană a

drepturilor omului a adus în discuție pentru prima dată prin Hotărârea pronunțată

în cauza Burghelea contra România, noțiunea de expropriere de fapt și

stabilește obligațiile statului în cazul în care un bun este afectat unei

utilități publice.

În cauza de față ne

aflăm în situația unei exproprieri de fapt, situație nereținută de instanța de

apel.

Acesta

reține complet diferit de situația de fapt că terenul proprietatea reclamanților

nu este afectat din punct de vedere juridic și tehnic, nici la momentul

introducerii acțiunii și nici la momentul de față, nefiind demarate lucrări de

utilitate publică.

Chiar dacă nu au fost

demarate lucrările de utilitate publică, utilitatea publică a fost declarată

prin H.C.L. nr. 63 din 21 martie 2005, emisă de Consiliul Local al Municipiului

Râmnicu Vâlcea, prin care s-a aprobat planul urbanistic zonal Goranu 2.

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenții au formulat următoarele critici:

Instanța de apel a

reținut în mod greșit că terenul proprietatea reclamanților nu este afectat din

punct de vedere juridic și tehnic nici la momentul introducerii acțiunii și

nici în prezent, nefiind demarate lucrări de utilitate publică care să impună

exproprierea terenului în litigiu.

Susținerile instanței

de apel sunt contrazise atât de probele existe la dosar cât și de către

intimata pârâtă prin întâmpinare, instanța reținând acest aspect prin

considerente la pag. 6, alin. (2) „ci doar o afectare din punct de vedere

juridic". După introducerea prezentei cereri de chemare în judecată

pârâtele au solicitat OCPI efectuarea de mențiuni în Cartea Funciară din care

rezultă că terenul în suprafață de 911,4 mp este afectat de PUZ-ul Coranu 2 și

este propus pentru expropriere.

Instanța de apel nu a

procedat la o completă stabilire a situației de fapt în legătură cu imobilul

proprietatea reclamanților, întrucât există la dosar atât extrasul C.F. prin

care au făcut dovada afectării juridice a terenului, cât și dovada refuzului

Municipiului Rm. Vâlcea de a emite certificat de urbanism și autorizație de

construire, fiind evidentă vătămarea dreptului lor de proprietate și existența

unui prejudiciu, în condițiile în care din anul 2007, până în prezent, nu pot

folosi terenul potrivit destinației pentru care l-am achiziționat.

Instanța de apel a

reținut că reclamanții sunt proprietarii unui teren în suprafață de 911 mp., pe

care l-au achiziționat prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la 21

decembrie 2007.

Utilitatea publică a

terenului a fost declarată prin H.C.L nr. 63 din 21 martie 2005, emisă de Consiliul

Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea prin care s-a aprobat planul urbanistic

zonal Goranu 2, potrivit căruia lotul nostru este afectat pe o lungime de o

stradă de categoria a III-a și cu o altă stradă în partea de vest a

proprietății.

Instanța

de apel nu a ținut seama de înscrisurile aflate în dosar

și nici de

concluziile expertizei administrate în cauză.

Potrivit acestor

înscrisuri depuse la dosar, prin notificarea nr. 23967 din 12 august 2009 reclamanților

le-a fost adus la adus la cunoștință că „Primăria

Municipiului Râmnicu Vâlcea nu deține teren ce poate fi atribuit în

compensare

în astfel de situații, pentru realizarea străzilor propuse,

terenurile afectate vor fi expropriate conform legislației în vigoare".

De

asemenea, prin notificarea nr. 3419 din 11 februarie 2010, Primăria

Municipiului

Râmnicu

Vâlcea, le-a fost adus la cunoștință că nu li se poate emite autorizația de

construire „având în vedere prevederile documentației de urbanism aprobată PUZ

Coranu 2, (.) deoarece lotul dumneavoastră este afectat pe o lungime de o

stradă de categoria a lll-a cu o altă stradă în partea de vest a proprietății;

Drumurile de acces propuse prin documentație de urbanism vor fi realizate în

funcție de fondurile bugetare disponibile și prioritățile stabilite de către

Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea".

Rezultă că nu se

poate reține că terenul

proprietatea reclamanților

nu este afectat din punct de vedere juridic și

tehnic, nici la momentul introducerii acțiunii și nici la momentul de

față.

În situația în care

există PUZ GORANU 2, aprobat de către Consiliul Local al Municipiului Râmnicu

Vâlcea prin H.C.L. nr. 63 din 21 martie 2005, care permite identificarea exactă

a modului în care terenul în suprafață de 911,4 mp este afectat pe o lungime de

o stradă de categoria a III-a și cu o altă stradă în partea de vest a

proprietății, nu se poate susține că atât la momentul sesizării instanței, cât

și ulterior nu a avut loc o expropriere de fapt.

Invocându-se

supremația interesului public, recurenții susțin că li se refuză de către

autoritățile locale emiterea unor acte administrative necesare realizării

construcțiilor, astfel că orice utilizare a terenului devine imposibilă,

atributele dreptului de proprietate fiind nesocotite de proiectele

autorităților locale.

Recurenții susțin că

au fost încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Constituția României precum și dispozițiile art. 480,

481, 489, 490 C. civ., iar singura posibilitate pe care o au, în calitate de

proprietari, este accesul la un tribunal, independent și imparțial, care să

oblige autoritatea să ne achite despăgubiri pentru dreptul de proprietate

afectat de expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Recurenții solicită

admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare instanței de apel.

Examinând criticile

din cererea de recurs cu care a fost învestită, Înalta Curte constată că sunt

fondate motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs

întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prevede situația în care hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei

hotărâri judecătorești.

Art. 261 pct. 5 C.

proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a

arăta în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format

convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile

părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel

pronunțate, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, nemotivarea

constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința

casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Aceste dispozițiile

legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări

a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată

superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de

desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Motivarea hotărârii

judecătorești este indispensabilă pentru controlul exercitat de instanța

ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva

arbitrarului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că

cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

În cazul

în care motivarea lipsește cu desăvârșire, adică atunci când nu se arată care

sunt considerentele pentru care cererile și mijloacele de apărare invocate de

părți prin apelurile deduse judecății au fost înlăturate, hotărârea este nulă

și se impune casarea sa, cu reluarea judecății.

În speță, instanța de

apel a procedat la pronunțarea unei hotărâri în care a reținut punctual care

sunt criticile invocate de părți prin motivele de apel, însă nu a analizat niciuna

dintre acestea.

Așa fiind, este fondată

critica recurenților în sensul că decizia atacată nu respectă exigențele art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care obligă instanța ca, în adoptarea și

justificarea soluției să fie arătate toate motivele de fapt și de drept care

i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile

părților.

Astfel, instanța de

apel a reținut că terenul proprietatea reclamanților nu este afectat din punct

de vedere juridic și tehnic nici în prezent și nu era nici la momentul

introducerii acțiunii, nefiind demarate lucrări de utilitate publică care să

impună exproprierea, însă nu a arătat argumentele care susțin o astfel de

constatare prin raportare la probele administrate și susținerile părților, ceea

ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

Fără să arate

argumentele pentru care a înlăturat criticile din apelul reclamanților și cele

pentru care a admis apelul pârâților, decizia recurată este defectuoasă din

punct de vedere procedural, lipsindu-i considerentele pe aspecte deduse

judecății.

Analiza punctuală a

fiecărei susțineri a părților, atunci când ele vizează elemente esențiale ale

judecății, ce nu pot fi subsumate altor aspecte, pentru a putea primi o

verificare globală, se impune întrucât, în caz contrar, soluțiile ar fi

rezultat al discreționarului și nu al judecății argumentate.

Sub acest aspect,

obligativitatea motivării hotărârii reprezintă una dintre garanțiile procesuale

ale dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția europeană.

În același timp,

instanța de recurs nu poate suplini motivarea – aceleași aspecte fiind, pe

lângă obiecția de nemotivare formulată în principal, reiterate drept critici în

recurs – deoarece aceasta ar însemna ca respectivele chestiuni, rămase

nerezolvate în etapa jurisdicțională anterioară, să fie tranșate în mod

irevocabil de către instanța de recurs.

În felul acesta însă,

ar fi suprimată o fază procesuală și în plus, instanța de recurs n-ar mai

exercita o cenzură de legalitate asupra modalității în care a doua instanță a

fondului, într-o judecată devolutivă, trebuie să dea dezlegare criticilor care

au învestit-o.

Fără arătarea argumentelor

care să susțină soluția din dispozitiv, instanța a pronunțat o hotărâre

nelegală care, potrivit prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este supusă

casării, întrucât asupra acesteia nu se poate realiza controlul judiciar, astfel

că va admite recursul și va casa decizia recurată, cu consecința trimiterii

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Față de acest aspect

al nemotivării hotărârii, care s-a impus cu prioritate analizei instanței de

recurs, celelalte critici formulate prin cererea de recurs nu se mai impun a fi

cercetate, urmând a fi avute în vedere în rejudecare.

Pentru considerentele

arătate, văzând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art.

312 alin. (3) C. proc. civ., decizia va fi casată cu trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Cu ocazia

rejudecării, instanța de trimitere va avea în vedere și celelalte critici din

recurs referitoare la fondul pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții C.G.C., C.M. împotriva deciziei civile nr. 54 din 21

martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceiași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 noiembrie 2013.