ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5304/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 5 ianuarie 2012, reclamanții C.G.C. și C.M.

au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Județean Vâlcea, Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună, în baza art. 7 din Legea nr. 33/12994, obligarea pârâtului Consiliul Județean Vâlcea la declararea utilității publice a străzii de categoria a III-a propusă prin documentația de urbanism aprobată, stradă ce urmează a fi edificată pe terenul situat în Râmnicu Vâlcea, cartier Goranu, evidențiat în Cartea funciară, în suprafață de 911 mp; obligarea pârâtului Consiliul Județean Vâlcea la desemnarea în calitate de expropriator a pârâților Municipiul Râmnicu Vâlcea și Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea și obligarea pârâtului Municipiul Râmnicu Vâlcea la efectuarea ofertei de despăgubire pentru acest teren.

La data de 10 aprilie 2012, reclamanții au formulat cerere de precizare a acțiunii, prin care au solicitat obligarea pârâților la achitarea contravalorii terenului în suprafață de 911,42 mp, teren înscris în cartea funciară nr. 15406 a Municipiului Râmnicu Vâlcea, cu număr cadastral 6366, pe numele C.G.C. si C.M., situat în intravilanul Municipiului Rm. Vâlcea, cartier Goranu, dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat la 21 decembrie 2007. Reclamanții consideră că solicitarea lor este pertinentă și intră în competența Tribunalului - Secția Civilă, deoarece imobilul a fost propus pentru expropriere de către pârâtă, Primăria Municipiului Rm.

Vâlcea - Direcția de Dezvoltare Urbană, prin cererea din 12 august 2009, iar prin adresa din 11 februarie 2010, li s-a comunicat, cu privire la emiterea unei autorizații de construire, că acest lucru nu este posibil, deoarece lotul reclamanților este afectat pe lungime de o stradă de categoria a III-a propusă, care se intersectează cu o altă stradă în partea de vest a proprietății. Reclamanții susțin că au cumpărat terenul de la M.E., înscris în cartea funciară de către vânzătoarea M.E., încă din data de 15 iulie 2004, sub numărul 5781, cu un an înainte ca pârâții să emită Hotărârea nr. 63/2005, iar despăgubirea se compune atât din valoarea reală a imobilului, cât și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, considerând că dreptul de proprietate al acestora este un drept absolut, perpetuu.

În drept, această din urmă cerere a fost întemeiată pe dispozițiile legale cuprinse in art. II alin. (2) si art. 20 alin. (2) din Constituția României, precum și pe cele cuprinse în art. 480, art. 481, art. 489, art. 490 C. civ. vechi, art. l din Protocolul adițional nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. La interpelarea instanței, în ședința publică din 10 mai 2012, reclamanții au precizat că valoarea despăgubirilor solicitate pentru terenul suspus exproprierii este de peste 100.000 lei, ulterior formulând și o precizare în acest sens (fila 156), în sensul că valoarea terenului o estimează la suma de 110.000 lei. Instanța de fond, în ședința publică din 10 mai 2012, față de precizarea formulată, a pus în discuția părților excepția cu privire la competența funcțională a Secției a I a civilă.

În ceea ce privește necompetența soluționării acțiunii, astfel cum a fost modificată prin cererea din 10 aprilie 2012, tribunalul a apreciat că acțiunea este de competența secției Secției I Civilă a Tribunalului Vâlcea, excepția necompetenței fiind respinsă, cu consecința menținerii cauzei spre soluționare, având în vedere că reclamanții au investit instanța cu o cerere în despăgubiri, în materie de expropriere, astfel că litigiul este de natură civilă. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Județean Vâlcea, instanța de fond a considerat că aceasta este întemeiată, având în vedere că acțiunea reclamanților vizează un teren pentru care exproprierea trebuie inițiată de Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, deoarece strada de categoria a III- a ar urma să intre în domeniul public al Municipiului Râmnicu Vâlcea, nu în domeniul public al Județului Vâlcea.

Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, expropriator pentru obiectivele de interes local este municipiul, orașul sau comuna, iar strada menționată anterior care afectează terenul reclamanților a fost inclusă, prin hotărâre a Consiliului Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea (nr. 63 din 21 martie 2005), în Planul Urbanistic Zonal Goranu 2. În cauză, s-a efectuat o expertiză pentru identificarea terenului proprietatea reclamanților, pentru a se stabili dacă terenul în litigiu este afectat total sau parțial de lucrări de utilitate publică, modalitatea în care acesta poate fi folosit din punct de vedere urbanistic, precum și contravaloarea terenului.

Prin obiecțiunile formulate, pârâții Municipiul Rm. Vâlcea și Consiliul Local al Municipiului Rm. Vâlcea au solicitat să se refacă evaluarea, folosind oferte reale și cu respectarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, depunând la dosar oferte de vânzare pentru zone similare din municipiu. Prin sentința civilă nr. 1843 din 28 noiembrie 2012, Tribunalul Vâlcea a admis în parte cererea formulată de reclamanți, astfel cum a fost precizată și a dispus obligarea pârâților Municipiul Râmnicu Vâlcea și Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, în solidar, la plata sumei de 205.069 lei (45.571 Euro), reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 911,42 mp., înscris în Cartea Funciară nr. 15.406 a Municipiului Râmnicu Vâlcea (50Euro/mp.), cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele considerente: Reclamanții sunt proprietarii terenului în suprafață de 911 mp, dobândit prin actul de vânzare cumpărare autentificat la 21 decembrie 2007, teren care potrivit P.U.Z Goranu 2, aprobat de Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea prin Hotărârea nr. 63 din 21 martie 2005, cuprinde o cale de acces care afectează proprietatea acestora și îi împiedică să-și exercite dreptul de proprietate. Actele și lucrările dosarului relevă faptul că pârâtul Consiliul Local al Municipiului Rm. Vâlcea trebuia să înceapă demersurile pentru declararea utilității publice, efectuarea exproprierii și acordarea de despăgubiri, conform Legii nr. 33/1994, însă din lipsa fondurilor nu s-a realizat acest lucru, terenul având destinație de stradă.

În conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (2) din același act normativ, expropriator al imobilului este Municipiul Rm. Vâlcea pentru lucrările de interes local, strada în litigiu nefiind de interes național sau județean, iar pârâtul în această calitate este obligat să facă o ofertă de despăgubiri a proprietarului, conform art. 17. Instanța a constatat că, reclamanții, deși au solicitat autorizație de construire pe acest teren, nu au primit-o, deși există o hotărâre judecătorească, prin care se confirmă cele susținute cu privire la utilitatea publică a acestui teren, așa cum rezultă din adresa nr. 23967 din 12 august 2009 si decizia nr. 2640/CONT pronunțată de Curtea de Apel Pitești la data de 30 noiembrie 2011 în dosarul nr. 2012/90/2010.

Instanța de fond a reținut că pretențiile reclamanților sunt întemeiate, fiind incidente în cauză prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, art. 26 din Legea nr. 33/1994, evaluarea terenului urmând a se face prin luarea în considerare a valorii de circulație, de la data întocmirii expertizei și de faptul că, în prezent pe piața imobiliară predomină o tendință de diminuare a prețurilor. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâții Municipiul Rm. Vâlcea și Consiliul Local al Municipiul Rm. Vâlcea. În motivarea apelului, reclamanții au susținut că hotărârea este nelegală și netemeinică, deoarece a stabilit suma de 205.069 lei drept despăgubire, deși a apreciat corect că această suprafață nu poate fi folosită potrivit scopului pentru care a fost achiziționat, respectiv construirea de locuință.

Analizând conținutul expertizei de evaluare a suprafeței în litigiu, în care experta a folosit metoda comparației directe pentru stabilirea valorii de piață a suprafeței de 911,42 mp., apelanții reclamanți consideră că valoarea terenului crește atunci când suprafața acestuia este mai mică, situație care rezultă din enumerarea realizată de către expertul cauzei, care a apreciat că valoarea de piață a unui mp. ar fi de 140 euro, instanța apreciind în mod greșit că această sumă nu reprezintă valoarea de piață reală a terenului în litigiu, iar în perioada scurtă de timp, respectiv: 03 august 2012-28 noiembrie 2012, când s-a pronunțat instanța, prețul terenului nu putea să scadă de la 140 euro/mp., la 50 euro/mp., așa cum a apreciat instanța de fond.

Referitor la anunțurile de vânzare terenuri, anexate concluziilor scrise depuse de pârâți, se susține că acestea se referă fie la suprafețe ce depășesc cu mult pe cea de 911 mp., fie la terenuri situate în alte zone, instanța de fond întemeindu-și soluția mai mult pe aceste înscrisuri decât pe concluziile raportului de expertiză atunci când stabilește valoarea reală a terenului în litigiu, valoare micșorată de către instanță, situație în care este afectat dreptul de proprietate al reclamanților. De asemenea se susține că instanța de fond nu a ținut seama de prețurile practicate pe piață la data întocmirii raportului de expertiză, respectiv data de 17 septembrie 2012, raportându-se doar la tendința de diminuare a prețurilor terenurilor.

Un alt motiv de apel, vizează cheltuielile de judecată, considerându-se că în mod nelegal a fost admis parțial acest capăt de cerere instanța de fond nemotivând faptul că pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată, în parte, nejustificându-se reducerea acestora, în situația în care acțiunea a fost admisă, impunându-se acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată. Prin apelul declarat de pârâți se susține că reclamanții, în calitate de persoane fizice și proprietari ai terenului de 911 mp., nu pot fi inițiatorii unei proceduri de expropriere, care presupune un ansamblu de activități care cad în sarcina unor comisii special constituite, organizată la nivelul autorităților locale.

Apelanții pârâți susțin că instanța de fond nu a ținut cont de succesiunea în timp a actelor juridice, respectiv H.C.L. nr. 63/2005, prin care a fost aprobat PUZ- Goranu 2, precum și contractul de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 2007, din care rezultă că la data dobândirii terenului în litigiu PUZ-ul era în vigoare de aproape 2 ani, situație în care reclamanții nu au depus diligențele necesare pentru a se informa cu privire la regimul juridic și tehnic al terenului. Printr-o altă critică, se susține că în cazul de față nu ne aflăm în situația ocupării în fapt a vreunei suprafețe de teren, ci doar la o afectare din punct de vedere juridic, care exista la momentul cumpărării terenului, reclamanții cumpărând un teren grevat de sarcini, situație în care aceștia au la îndemână alte modalități de recuperare a prejudiciului.

Apelanții-pârâți susțin că reclamanții, după modul cum au acționat, nu mai doresc să construiască și încearcă să determine o expropriere cu toate că pentru terenul în litigiu nu s-a stabilit o utilitate publică efectivă, precizând că pe suprafața în litigiu se poate construi, pe baza unei documentații modificatoare simple, ci numai în situația în care ar fi respinsă o astfel de documentație de către Consiliul Local, reclamanții ar fi îndreptățiți să solicite exproprierea, instanța de fond neanalizând faptul că reclamanții nu au încercat o astfel de documentație. Mai mult, apelanții fac trimitere la adresa nr. 8456 din 12 aprilie 2010, arătând că le-a adus la cunoștință reclamanților, în urma solicitării unui certificat de urbanism, că pentru terenul în litigiu au posibilitatea modificării documentației pe baza unei documentații modificatoare ce va fi avizată și aprobată de Consiliul Local, însă reclamanții nu au urmat indicațiile date de pârâți.

În altă ordine de idei apelanții consideră că acțiunea de față nu este admisibilă, având în vedere culpa reclamanților, care au cumpărat un teren cu sarcini, fără a face minime diligențe privind regimul juridic și tehnic al acestuia, stare de fapt constatată și prin decizia nr. 2640/CONT din 30 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. 2012/90/2010. Se menționează faptul că terenul în litigiu are categoria de folosință teren arabil, situație în care reclamanții pot să-l folosească potrivit categoriei de folosință înscrisă în cartea funciară, având în vedere că suprafața nu a fost afectată din punct de vedere fizic, nefiind dovedită statuarea eronată a instanței de fond în sensul că li s-a refuzat reclamanților sistematic, orice opțiune de a folosit terenul potrivit scopului pentru care a fost achiziționat.

O altă critică se referă la faptul că documentația PUZ, aprobată prin H.C.L. nr. 63/2005, a avut ca obiect principal introducerea în intravilan a unei mari suprafețe de teren care însă, potrivit Legii nr. 350/2001 privind Amenajarea Teritoriului și Urbanism, trebuia să reglementeze și aspecte cu privire la: organizarea rețelei stradale; organizarea arhitectural-urbanistică în funcție de caracteristicile structurii urbane; modul de utilizare a terenurilor și dezvoltarea infrastructurii edilitare, reglementări care pot fi modificate oricând, apelanții precizând că nu se află în prezența unor lucrări de utilitate publică care să impună exproprierea terenului reclamanților. Prin decizia nr. 54 din 21 martie 2013, Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă a admis apelul declarat de pârâți, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată și a respins apelul declarat de reclamanți.

În motivarea soluției sale, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Reclamanții au devenit proprietarii terenului în litigiu, în suprafață de 911 mp, prin actul de vânzare cumpărare autentificat la 21 decembrie 2007, având categoria de teren arabil, situat în intravilanul Municipiului Rm. Vâlcea, pct. Valea Stăncioiului (f.27 dosar fond). Prin H.C.L. nr. 63 din 21 martie 2005 (f.98-99 dosar fond) emisă de consiliul Local al Municipiului Rm.

Vâlcea la 31 martie 2005, s-a aprobat planul urbanistic zonal Goranu 2, prin care suprafața de 438.560 mp, care face obiectul documentației, este asimilată intravilanului municipiului, fără a se face vreo propunere de expropriere a terenului proprietatea reclamanților, în vederea construirii unei eventuale străzi, despre care amintesc aceștia din urmă, terenul proprietatea acestora nefiind afectat din punct de vedere juridic și tehnic nici la momentul introducerii acțiunii și nici la momentul de față, nefiind demarate lucrări de utilitate publică care să impună exproprierea terenului în litigiu. Drept urmare, instanța de apel a apreciat că prezenta acțiune este prematur formulată. În ce privește celelalte motive din apelul pârâților, precum și apelul formulat de reclamanți, instanța a apreciat că acestea nu se mai impun a fi analizate, față de respingerea acțiunii ca prematur formulată.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de reclamanți. 1. În primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții susțin că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care este întemeiată, motivarea făcută în pag. a 7-a a deciziei neputând fi calificată drept o motivare a judecătorului, acesta fiind obligat să emită opinii și judecăți proprii, temeinice și legale potrivit obiectului prezentei cauze. În raport de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor judecătorești, instanța de apel era obligată să arate în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea și a ajuns la soluția adoptată, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile și susținerile părților.

Hotărârea trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echidistant al procedurii judiciare și a respectării dreptului de apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Decizia pronunțată în soluționarea apelului nu conține argumentele care au justificat adoptarea soluției, ci doar prezentarea cererii introductive, criticile formulate prin intermediul apelului și considerentele menționate în sentința de fond. Pe lângă faptul că decizia atacată nu este motivată în sensul prevederilor menționate anterior, instanța de apel a făcut doar o scurtă și neconcludentă referire la prematuritatea acțiunii, fiind imposibil de stabilit care au fost argumentele pentru care a fost respinsă acțiunea ca prematur formulată.

Față de insuficienta motivare a instanței de apel în ceea ce privește motivele de fapt și omisiunea de a menționa motivele de drept ce au condus la admiterea apelului și respingerea acțiunii ca prematur formulată, recurenții susțin că hotărârea recurată este nulă. 2. Întemeindu-și cel de-al doilea motiv de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 7 teza 2 C. proc. civ., recurenții au formulat următoarele critici: Instanța de apel a reținut o altă situație de fapt decât cea prezentată prin cererea introductivă, motivele de apel și cea reținută de instanța de fond. Potrivit art. 3 din Legea nr. 33/1994, exproprierea poate fi hotărâtă de instanțele de judecată numai după ce utilitatea publică a fost declarată potrivit normelor legale în materie.

Dacă lucrările sunt de interes național, utilitatea publică se declară prin Hotărâre de Guvern iar dacă sunt de interes local de către consiliile locale sau de către Consiliul General al Municipiului București. Curtea europeană a drepturilor omului a adus în discuție pentru prima dată prin Hotărârea pronunțată în cauza Burghelea contra România, noțiunea de expropriere de fapt și stabilește obligațiile statului în cazul în care un bun este afectat unei utilități publice. În cauza de față ne aflăm în situația unei exproprieri de fapt, situație nereținută de instanța de apel. Acesta reține complet diferit de situația de fapt că terenul proprietatea reclamanților nu este afectat din punct de vedere juridic și tehnic, nici la momentul introducerii acțiunii și nici la momentul de față, nefiind demarate lucrări de utilitate publică.

Chiar dacă nu au fost demarate lucrările de utilitate publică, utilitatea publică a fost declarată prin H.C.L. nr. 63 din 21 martie 2005, emisă de Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, prin care s-a aprobat planul urbanistic zonal Goranu 2. 3. În al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au formulat următoarele critici: Instanța de apel a reținut în mod greșit că terenul proprietatea reclamanților nu este afectat din punct de vedere juridic și tehnic nici la momentul introducerii acțiunii și nici în prezent, nefiind demarate lucrări de utilitate publică care să impună exproprierea terenului în litigiu. Susținerile instanței de apel sunt contrazise atât de probele existe la dosar cât și de către intimata pârâtă prin întâmpinare, instanța reținând acest aspect prin considerente la pag.

6, alin. (2) „ci doar o afectare din punct de vedere juridic". După introducerea prezentei cereri de chemare în judecată pârâtele au solicitat OCPI efectuarea de mențiuni în Cartea Funciară din care rezultă că terenul în suprafață de 911,4 mp este afectat de PUZ-ul Coranu 2 și este propus pentru expropriere. Instanța de apel nu a procedat la o completă stabilire a situației de fapt în legătură cu imobilul proprietatea reclamanților, întrucât există la dosar atât extrasul C.F. prin care au făcut dovada afectării juridice a terenului, cât și dovada refuzului Municipiului Rm. Vâlcea de a emite certificat de urbanism și autorizație de construire, fiind evidentă vătămarea dreptului lor de proprietate și existența unui prejudiciu, în condițiile în care din anul 2007, până în prezent, nu pot folosi terenul potrivit destinației pentru care l-am achiziționat.

Instanța de apel a reținut că reclamanții sunt proprietarii unui teren în suprafață de 911 mp., pe care l-au achiziționat prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la 21 decembrie 2007. Utilitatea publică a terenului a fost declarată prin H.C.L nr. 63 din 21 martie 2005, emisă de Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea prin care s-a aprobat planul urbanistic zonal Goranu 2, potrivit căruia lotul nostru este afectat pe o lungime de o stradă de categoria a III-a și cu o altă stradă în partea de vest a proprietății. Instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile aflate în dosar și nici de concluziile expertizei administrate în cauză.

Potrivit acestor înscrisuri depuse la dosar, prin notificarea nr. 23967 din 12 august 2009 reclamanților le-a fost adus la adus la cunoștință că „Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea nu deține teren ce poate fi atribuit în compensare în astfel de situații, pentru realizarea străzilor propuse, terenurile afectate vor fi expropriate conform legislației în vigoare". De asemenea, prin notificarea nr. 3419 din 11 februarie 2010, Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea, le-a fost adus la cunoștință că nu li se poate emite autorizația de construire „având în vedere prevederile documentației de urbanism aprobată PUZ Coranu 2, (.) deoarece lotul dumneavoastră este afectat pe o lungime de o stradă de categoria a lll-a cu o altă stradă în partea de vest a proprietății; Drumurile de acces propuse prin documentație de urbanism vor fi realizate în funcție de fondurile bugetare disponibile și prioritățile stabilite de către Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea". Rezultă că nu se poate reține că terenul proprietatea reclamanților nu este afectat din punct de vedere juridic și tehnic, nici la momentul introducerii acțiunii și nici la momentul de față.

În situația în care există PUZ GORANU 2, aprobat de către Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea prin H.C.L. nr. 63 din 21 martie 2005, care permite identificarea exactă a modului în care terenul în suprafață de 911,4 mp este afectat pe o lungime de o stradă de categoria a III-a și cu o altă stradă în partea de vest a proprietății, nu se poate susține că atât la momentul sesizării instanței, cât și ulterior nu a avut loc o expropriere de fapt. Invocându-se supremația interesului public, recurenții susțin că li se refuză de către autoritățile locale emiterea unor acte administrative necesare realizării construcțiilor, astfel că orice utilizare a terenului devine imposibilă, atributele dreptului de proprietate fiind nesocotite de proiectele autorităților locale.

Recurenții susțin că au fost încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Constituția României precum și dispozițiile art. 480, 481, 489, 490 C. civ., iar singura posibilitate pe care o au, în calitate de proprietari, este accesul la un tribunal, independent și imparțial, care să oblige autoritatea să ne achite despăgubiri pentru dreptul de proprietate afectat de expropriere pentru cauză de utilitate publică. Recurenții solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Examinând criticile din cererea de recurs cu care a fost învestită, Înalta Curte constată că sunt fondate motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., pentru următoarele considerente: Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prevede situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești. Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Aceste dispozițiile legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare. Motivarea hotărârii judecătorești este indispensabilă pentru controlul exercitat de instanța ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrarului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător. În cazul în care motivarea lipsește cu desăvârșire, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile și mijloacele de apărare invocate de părți prin apelurile deduse judecății au fost înlăturate, hotărârea este nulă și se impune casarea sa, cu reluarea judecății.

În speță, instanța de apel a procedat la pronunțarea unei hotărâri în care a reținut punctual care sunt criticile invocate de părți prin motivele de apel, însă nu a analizat niciuna dintre acestea. Așa fiind, este fondată critica recurenților în sensul că decizia atacată nu respectă exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care obligă instanța ca, în adoptarea și justificarea soluției să fie arătate toate motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Astfel, instanța de apel a reținut că terenul proprietatea reclamanților nu este afectat din punct de vedere juridic și tehnic nici în prezent și nu era nici la momentul introducerii acțiunii, nefiind demarate lucrări de utilitate publică care să impună exproprierea, însă nu a arătat argumentele care susțin o astfel de constatare prin raportare la probele administrate și susținerile părților, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii. Fără să arate argumentele pentru care a înlăturat criticile din apelul reclamanților și cele pentru care a admis apelul pârâților, decizia recurată este defectuoasă din punct de vedere procedural, lipsindu-i considerentele pe aspecte deduse judecății.

Analiza punctuală a fiecărei susțineri a părților, atunci când ele vizează elemente esențiale ale judecății, ce nu pot fi subsumate altor aspecte, pentru a putea primi o verificare globală, se impune întrucât, în caz contrar, soluțiile ar fi rezultat al discreționarului și nu al judecății argumentate. Sub acest aspect, obligativitatea motivării hotărârii reprezintă una dintre garanțiile procesuale ale dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția europeană. În același timp, instanța de recurs nu poate suplini motivarea – aceleași aspecte fiind, pe lângă obiecția de nemotivare formulată în principal, reiterate drept critici în recurs – deoarece aceasta ar însemna ca respectivele chestiuni, rămase nerezolvate în etapa jurisdicțională anterioară, să fie tranșate în mod irevocabil de către instanța de recurs.

În felul acesta însă, ar fi suprimată o fază procesuală și în plus, instanța de recurs n-ar mai exercita o cenzură de legalitate asupra modalității în care a doua instanță a fondului, într-o judecată devolutivă, trebuie să dea dezlegare criticilor care au învestit-o. Fără arătarea argumentelor care să susțină soluția din dispozitiv, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală care, potrivit prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este supusă casării, întrucât asupra acesteia nu se poate realiza controlul judiciar, astfel că va admite recursul și va casa decizia recurată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Față de acest aspect al nemotivării hotărârii, care s-a impus cu prioritate analizei instanței de recurs, celelalte critici formulate prin cererea de recurs nu se mai impun a fi cercetate, urmând a fi avute în vedere în rejudecare.

Pentru considerentele arătate, văzând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., decizia va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va avea în vedere și celelalte critici din recurs referitoare la fondul pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții C.G.C., C.M. împotriva deciziei civile nr. 54 din 21 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceiași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2013.