ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5805/2013

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 35 din 20 martie 2013, Curtea de Apel Iași - Secția civilă a admis apelul formulat de reclamanta P.M.H., prin procurator I.V. împotriva sentinței civile nr. 1026 din 14 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Vaslui, Secția civilă pe care a schimbat-o în tot, după cum urmează: A admis contestația formulată de P.M.H. împotriva dispoziției nr. 360 din 28 iulie 2009 emisă de primarul municipiului Vaslui pe care a modificat-o în parte, în sensul că: - a obligat primarul municipiului Vaslui să restituie reclamantei P.M.H. în natură imobilul teren în suprafață de 2985 mp situat în Vaslui, fără număr, identificat prin raportul de expertiză tehnică topo cadastrală (răspuns la obiecțiuni) efectuat de ing.

expert O.A.C. planșa 5/inclusiv numerele cadastrale 73022, nr. 73023, fila 69 vol. II Curtea de Apel Iași/rejudecare. - a stabilit contravaloarea fundației și a menținut obligația de plată către unitatea administrativ teritorială (UAT) Vaslui pentru suma de 308.700 lei. - a modificat art. 2, în sensul că suprafața de teren pentru care se propun despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 este de 1110 mp. S-au păstrat celelalte dispoziții ale actului contestat ce nu sunt contrare prezentei hotărâri. A fost obligat primarul municipiului Vaslui să plătească reclamantei cheltuieli de judecată (primă instanță, apel, recurs, rejudecare) în cuantum de 11.000 lei (onorariu avocat).

Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vaslui în data de 6 august 2009, reclamanta P.M.H., prin mandatar I.V.

a contestat dispoziția nr. 360 din 28 iulie 2009 emisă de primarul municipiului Vaslui, prin care s-a dispus: restituirea în favoarea sa în natură a imobilului – teren în suprafață de 1557,00 mp pe care se află edificată fundația fostului sediu al Primăriei municipiului Vaslui în suprafață de 323,88 mp, situat în Vaslui, cu următoarele vecinătăți: Nord – proprietatea municipiului Vaslui; Sud – SRI filiala Vaslui; Est – str. Ștefan cel Mare; Vest – str. Constantin Dobrogeanu Gherea, cu obligația de a plăti Unității Administrativ Teritoriale Vaslui contravaloarea fundației, în sumă de 654.974 lei, conform raportului de expertiză întocmit de expert T.M.; pentru construcția în suprafață de 738 mp și pentru diferența de teren deținută de către SRI filiala Vaslui, în suprafață de 2538 mp, acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare - în anexa dispoziției atașându-se planul de amplasament al suprafeței de 1557,00 mp cu vecinătățile, ce cuprinde și suprafața construită, (SC) fundație - 323,88 mp.

Reclamanta a susținut că nu s-a stabilit exact suprafața de teren la restituirea căreia este îndreptățită și care poate fi atribuită în natură, între care și 1321.25 mp teren situat în aceeași locație și a solicitat modificarea parțială a art. 1, în sensul exonerării de plata sumei de 654.974 lei, contravaloarea clădirii abandonate „Sediul Primăriei municipiului Vaslui”, menținându-se însă restituirea în natură a suprafeței de 1557 m.p. La data de 26 august 2009 s-a încheiat procesul de punere în posesie, reclamanta fiind reprezentată de mandatar(fila 153 dosar fond).

Cauza a parcurs un prim ciclu procesual în care, prin sentința civilă nr. 1026 din 14 septembrie 2010, Tribunalul Vaslui a respins contestația, soluție păstrată de Curtea de Apel Iași, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 160 din 24 noiembrie 2010. Înalta Curte de Casație și Justiție Secția I civilă, prin decizia nr. 7189 din 17 octombrie 2011, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia civilă nr. 160/2010 a Curții de Apel Iași și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Instanța de recurs, ale cărei indicații sunt obligatorii conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a constatat că în cauză nu au fost examinate toate petitele cu care instanța a fost investită prin acțiunea principală, în condițiile în care a fost contestată suma de 654.974 lei contravaloarea clădirii sediu al Consiliului local, iar expertul C.C.

a evidențiat existența unei suprafețe de 1.314 mp teren liber de construcții ce făcea parte din suprafața de teren aferentă inițial construcției sediu al Consiliului Local – dispunându-se a se administra noi probe, inclusiv o expertiză, care să clarifice atât situația cât și valoarea reală a fundației sediu al Consiliului municipal Vaslui.

În rejudecare, Curtea a dispus administrarea probei cu înscrisuri pentru a se stabili regimul juridic al terenurilor limitrofe fostei proprietăți, expertize topometrică și evaluare în construcții, constatând că în faza administrativă a soluționării notificării și în primul ciclu procesual s-a dovedit și s-a statuat asupra: - calității de persoană îndreptățită a reclamantei P.M.H., în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001; - amplasamentului terenului în litigiu în municipiul Vaslui; - întinderii dreptului la măsuri reparatorii pentru imobilul compus din teren în suprafață de 4095 mp, conform actului de vânzare încheiat de autorul reclamantei la data de 7 mai 1936 (fila 40 dosar fond).

Deși în cursul procesului, în notificarea și cererile adresate autorităților locale și instanței de judecată, reclamanta a indicat o altă suprafață, majorată, nu a probat susținerile sale, dovada dreptului de proprietate fiind făcută prin actul de vânzare pentru 4095 mp, sens în care sunt și concluziile expertizei tehnice; - construcției sediu al Consiliului local Vaslui menționată în dispoziție, care a fost autorizată anterior adoptării Legii nr. 10/2001, prin autorizația nr. 188 din 20 septembrie 1998, conform legislației în vigoare la acea epocă. Valoarea lucrărilor executate până în anul 2000 când s-a dispus sistarea și conservarea, evidențiată în contabilitate, este de 471.984,21 lei. În ce privește măsurile reparatorii, prin probele administrate s-a dovedit că s-a pus în executare dispoziția contestată, astfel: - suprafața de 1557 m.p.

pe care se află edificată fundația, sediu al Primăriei municipiului Vaslui în suprafață de 323,88 m.p., s-a restituit în natură, conform dispoziției contestate, condiționat de plata contravalorii în sumă de 654.974 lei. - pentru suprafața de 2538 m.p. deținută de SRI filiala Vaslui, aflată în domeniul public al statului, și construcția demolată în suprafață de 738 m.p. restituirea în natură nu este posibilă, fiind propusă acordarea de despăgubiri. Potrivit deciziei Înaltei Curți, nu constituie obiect al rejudecării acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate, ci numai identificarea altor suprafețe de teren în aceeași zonă și implicit reducerea suprafeței de teren pentru care se vor propune despăgubiri, precum și clarificarea situației și valorii reale a fundației.

I. Suprafețele de teren libere de construcții, neafectate de detalii de sistematizare, de servituți legale ce pot fi restituite în natură sunt identificate prin raportul de expertiză tehnică și răspunsul la obiecțiuni, lucrare efectuată de inginer expert O.A.C., înscrise în cartea funciară a municipiului Vaslui cu nr. 73022 și 73023 (filele 547-549 vol. II dosar curte rejudecare). Astfel, prin hotărârea nr. 58 din 27 iulie 2005, Consiliul local al municipiului Vaslui a hotărât trecerea din domeniul public în domeniul privat al Municipiului Vaslui a suprafeței de 3.000 m.p. teren situat în Vaslui, în vederea tranzacționării prin licitație publică. S-a dovedit cu înscrisuri și raportul de expertiză topometrică existența în aceeași zonă a fostului amplasament al proprietății pentru care s-au propus măsuri reparatorii în echivalent, ca fiind libere, alăturat suprafeței de 1.557 m.p.

restituită în natură, și a suprafețelor de 1131 m.p. și 297 m.p. (nr. cadastrale 73022 și 73023). Terenurile fac parte din domeniul privat al municipiului și nu există niciun impediment legal pentru a nu se restitui în natură. În conformitate cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul rămas liber și pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Sunt incidente și dispozițiile art. 10 alin. (10) din lege, ce stabilesc că măsurile reparatorii prin echivalent pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluționarea notificării.

În cauză reclamanta a solicitat compensarea cu suprafețele de teren libere din aceeași locație ce nu impune diferențe valorice, dându-și acordul în sensul textului citat. Față de regimul juridic al suprafețelor de 297 mp și 1131 m.p., identificate prin expertiză, acestea pot constitui obiect al compensației în procedura instituită de Legea nr. 10/2001, pe lângă cea deja restituită. În consecință, măsura reparatorie, în modalitatea restituirii în natură poate fi dispusă pentru o suprafață totală de 2985 m.p. (1557+297+ 1131 m.p.) identificată în planul anexă la raportul de expertiză tehnică topo – cadastrală /răspuns la obiecțiuni (fila 69 vol. II dosar Curte rejudecare). În condițiile în care reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii pentru 4.095 m.p.

și i se restituie în natură 2.985 m.p., pentru diferența de 1.110 m.p. pârâta are obligația de a face ofertă (art. 26 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005). În stabilirea întinderii dreptului reclamantei pentru terenul preluat abuziv de stat s-au avut în vedere art. 23 din Legea nr. 10/2001 și normele metodologice de aplicare ce definesc actele doveditoare ale dreptului de proprietate, fiind relevant contractul de vânzare – cumpărare din 7 mai 1936, suprafața înscrisă în actul de preluare (art. 24 alin. (1) din lege) - Decretul nr. 92/1950 fiind de 3584 m.p. (procesul verbal din 6 iulie 1956 – fila 119-126 dosar 554/89/2008). Suprafața de 10 m.p. pe care este amplasat căminul de vizită pentru conductele de apă existente în subteran face parte din suprafața de 1557 m.p., restituită în natură prin dispoziția contestată, ce nu constituie obiect al judecății.

II. În ceea ce privește valoarea construcției reprezentată de sediul Primăriei Vaslui. În conformitate cu art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, se restituie în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Pentru stabilirea valorii reale a fundației, s-a administrat proba cu expertiză tehnică (filele 691-617 vol. II dosar Curte rejudecare), în concluziile căreia se redau ca valori: la data notificării de 233.134 lei; la data sistării lucrărilor 124.607 lei; la data punerii în posesie a reclamantei 308.700 lei, iar la zi ( a depunerii lucrării 12 decembrie 2012) de 320.821 lei.

În cuprinsul raportului și anexe expertul tehnic a redat elementele pe baza cărora a evaluat construcția și a optat pentru o anumită metodă: informațiile obținute, scopul evaluării și caracteristicile proprietății imobiliare, lipsa documentației tehnice complete privind lucrările de construcții/montaj. Acesta și-a exprimat opinia personală la data depunerii lucrării, în sensul că „valoarea de piață tinde spre zero” în condițiile în care vor fi necesare cheltuieli suplimentare pentru lucrările de demolare și refacere a terenului. Reclamanta a susținut că această construcție, în stadiu de fundație, s-a executat fără autorizație și este abandonată, în sensul art. 10 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, iar în aceste condiții nu datorează despăgubiri.

Apărarea reclamantei nu poate fi primită, în cauză fiind dovedită emiterea autorizației în anul 1998, anterior adoptării Legii nr. 10/2001. Procedurile declanșate de reclamantă pentru retrocedare pe un alt temei de drept, anterior formulării notificării, nu impun concluzia că lucrarea s-a executat fără autorizație după 1 ianuarie 1990 pentru că actul există, nu a fost desființat și a produs efecte juridice. Eventualele neconcordanțe, între stadiul lucrărilor la data sistării și trecerii în conservare, anul 2000, și a celor pretinse de reclamantă ca facturate ce nu au putut fi identificate ca executate, nu impun o altă încadrare a decât în categoria celor ridicate cu autorizație. Cele semnalate au fost avute în vedere de expertul tehnic în construcții la adoptarea metodei de evaluare și stabilirea valorii.

Sub acest aspect, Înalta Curte a indicat să se stabilească valoarea, date fiind neconcordanțele din evidența contabilă și concluziile expertizei administrate ca probă în primul ciclu procesual. Asupra problemei de drept, dacă modalitatea măsurii reparatorii este condiționată de despăgubire în sensul art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 teza finală, instanța de recurs nu a statuat că reclamanta nu le datorează, ci a dispus expres să fie evaluate, indicând și mijlocul procedural, o nouă expertiză. Reclamanta a cunoscut la data comunicării dispoziției și punerii în executare, respectiv 26 august 2009, că pe terenul în suprafață de 1557 mp se află construcția și stadiul acesteia; a acceptat restituirea în natură a terenului, solicitând prin contestație doar exonerarea de plata sumei de 654.974 lei, indicată ca fiind pretinsă pentru o clădire abandonată.

Pârâta a probat că la data sistării lucrărilor s-au dispus măsuri de conservare, construcția nefiind abandonată. Declanșarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, urmată de procedura administrativă și în instanța de judecată, finalizate prin predarea în posesie a reclamantei și a construcției, cât și alți factori, nu au mai permis unității deținătoare continuarea lucrării. Valorarea construcției ce trebuie avută în vedere la stabilirea despăgubirii pentru pârâtă este aceea de la data când s-a predat reclamantei, când bunul a ieșit din patrimoniul deținătorului, de 308.700 lei, ceea ce impune modificarea în mod corespunzător a dispoziției. Instanța și-a însușit concluziile expertizei tehnice ce a stabilit valoarea de piață potrivit standardelor internaționale și volumului de informații puse la dispoziție, ce au impus și metoda de calcul.

Opinia personală a expertului privind volumul lucrărilor necesare pentru a readuce terenul în stare de exploatare nu constituie obiectiv al expertizei și al judecății. De altfel, nici apărarea reclamantei că nu datorează despăgubiri nu poate fi primită. Durata procedurilor și starea actuală a construcției la data rejudecării nu sunt imputabile pârâtului. Reclamanta are posesia din anul 2009, a acceptat restituirea în natură așa cum se afla terenul, a cunoscut amplasamentul și stadiul construcției, degradarea având loc și în perioada în care a redobândit bunul în proprietate. În cauză nu s-a dovedit lipsa de valoare a construcției la data predării bunului ori existența unor cauze care să înlăture obligația de despăgubire pentru reclamantă, indicația Înaltei Curți fiind de a stabili valoarea, limită în care a avut loc rejudecarea.

III. Reclamanta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat și experți. Urmare admiterii apelului, schimbării sentinței și modificării în parte a dispoziției emise de primar, este întemeiată în parte și cererea de cheltuieli de judecată, fiind incident art. 276 C. proc. civ. În rejudecare Curtea a dispus ca părțile să achite în cotă egală (1/2) onorariul pentru cele două expertize, ce se impun a fi compensate, iar onorariile achitate pentru expertizele efectuate în primul ciclu procesual nu se acordă, instanța reținând ca mijloace de probă în darea soluției concluziile expertizelor tehnice efectuate în rejudecare. Pârâtul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat pentru care s-au depus chitanțe (primă instanță, recurs, apel rejudecare).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.M.H., formulând mai multe cereri motivate, prin mandatar și avocat, în care a arătat următoarele: 1. Decizia a ignorat două din principiile fundamentale care se degajă din Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, anume "reparatio in integrum” și „ primordialitatea restituirii în natură". Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra întregii suprafeței de teren care a fost preluată fără just titlu, de 5544 mp, lăsând astfel să se înțeleagă că este îndreptățită numai la 4095 mp teren. Din expertize rezultă că la adresa din Vaslui, strada Ștefan cel Mare, actualmente fără număr, se află o suprafață mai mare decât 4095 mp, despre care se face vorbire în actul de vânzare-cumpărare semnat de autorul A.G., în act menționându-se „circa” 4095 mp teren, cu indicarea clară a vecinătăților.

A solicitat să i se atribuie în natură teren intravilan în compensație pentru suprafața de teren nerestituită în natură, printre care și suprafața de teren care este ocupată în mod abuziv de clădirea SRI Vaslui, în suprafață de 2538 mp. 2. Deși nu i se recunoaște nicio indemnizație pentru întârzierea în soluționarea notificării și lipsirea de dreptul de a dispune de un bun atribuit conform legii, autoritățile demolează construcțiile notificate și edifică pe terenul revendicat în baza dreptului comun (acțiunea în revendicare se afla încă pe rol la Curtea de Apel Bacău) și pentru care acționase și în penal, o nouă construcție pe care au abandonat-o în stadiul de fundație - a cărei valoare este stabilită la 654.794 lei, în vreme ce în actele contabile figurează cu o valoare de 471.984 lei.

Prin decizia de recurs anterioară s-a impus stabilirea valorii reale a construcției, prin verificarea actelor în baza cărora s-a făcut plata, a situației lucrărilor efectiv executate în teren și a manoperei, impunându-se astfel modalitatea de evaluare - instanța de apel neconformându-se dispozițiilor date, cu încălcarea art. 315 C. proc. civ. Prin refuzul pârâtei de a pune la dispoziția expertului actele necesare, trebuia să se constate că neefectuarea expertizei, așa cum a fost dispusă de instanța de recurs, se datorează exclusiv culpei proprietarului construcției, cu toate consecințele care rezultau de aici. Totuși, instanța a acceptat expertiza efectuată în cauză, care folosește la evaluarea imobilului metoda costurilor de înlocuire, deși instanța de casare a stabilit ca valoarea reală a construcției să fie stabilită prin verificarea concordanței dintre volumul de lucrări evidențiat în actele folosite la decontare și cele existente în teren.

În acest fel, nu numai că va plăti o construcție abandonată, inutilă din punct de vedere economic, dar va plăti și o sumă mai mare decât valoarea reală a acesteia, pentru lucrări neexecutate, lucrări care țin de însăși structura de rezistență a construcției, cu privire la care va trebui să-și asume anumite riscuri. Cu referire detaliată la probele vizate, printre care și concluzii ale celorlalți experți decât cei care au efectuat lucrările în rejudecare, se susține că acestea nu pot fi luate în considerare ca acte doveditoare a realității lucrărilor executate la obiectivul în litigiu, întrucât sunt anterioare autorizării (în parte), insuficiente, nu se confirmă la o verificare în teren, nu sunt întocmite conform metodologiei în materie, fie au fost efectuate fără acceptul proprietarului.

S-a dovedit că r eprezentanții unității administrativ teritoriale Vaslui nu au respectat prevederile legale vizând aprobarea, începerea execuției, urmărirea executării lucrărilor, recepția parțială a acestora, primirea și aprobarea la plată a documentelor de decontare emise de antreprenor. În condițiile în care nu se poate stabili valoarea reală a construcției prin verificarea la față locului a realității lucrărilor cuprinse în documentele contabile emise de antreprenor, stabilirea valorii se putea face prin evaluare în minus, adică prin scăderea lucrărilor care sunt evidențiate în acte dar care nu au fost executate niciodată.

În valoarea clădirii, la plata căreia este obligată, este inclusă și suma plătită pentru groapa săpată pentru construcția celor 4 tronsoane / prevăzute în proiectul inițial, deși terenul afectat de aceasta îi este predat ca teren restituit în natură, ceea ce presupune că este nivelat și apt pentru darea în folosință, fără cheltuieli suplimentare; aceasta va trebui astupată pentru ca terenul să fie readus la starea inițială, fiind nevoit să suporte costul.

I nstanța trebuia să oblige pe expert să calculeze separat de valoarea reală a lucrărilor executate și suma pe care ar trebui să o cheltuiască fostul proprietar în cazul în care ar prelua lucrarea pentru a o putea aduce la stadiul de folosință, care trebuia scăzută din valoarea reală finală stabilită pentru construcție, deoarece altfel, deși Legea nr. 10/2001 are un profund caracter reparator, fostul proprietar este pus în situația să plătească pentru o construcție pe care nu și-a dorit-o niciodată pe terenul său sume uneori mai mari decât valoarea terenului. Același caracter este încălcat și prin faptul că retrocedarea terenului s-a făcut la peste 9 ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu obligația de a plăti o sumă importantă de bani pentru o clădire nefuncțională și nefolositoare.

Este o construcție ridicată fără autorizație de construire, aceasta fiind emisă după începerea lucrărilor, cu încălcarea prevederilor legale, deoarece a fost edificată pe un teren aflat în litigiu, fără un studiu de fezabilitate corect întocmit și fără a avea sursa de finanțare asigurată, fără a respecta prevederile Legii nr. 112/1995 și 10/2001 care stabileau că terenurile și clădirile notificate sunt indisponibilizate, fiind interzis a se efectua acte juridice cu privire la aceste imobile până la soluționarea legală a notificărilor. Construcția în cauză este abandonată, contrar concluziei instanței în sensul că s-au luat măsuri de conservare, prezentând pe larg dovezi în acest sens, pe care le detaliază și în cererea de recurs, situație în care, potrivit art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2003, se dispune restituirea în natură fără plata contravalorii construcției abandonate.

Mai mult, prin modul de argumentare a confirmării raportului de expertiză, instanța lasă să se înțeleagă că stabilirea sumelor care i se cuvin fostului proprietar este la discreția absolută a entității chemată să soluționeze notificarea, nefiind supusă controlului instanței, situație care contravine prevederilor legale, lăsând loc arbitrariului. 3. Instanța nu s-a pronunțat asupra excepțiilor ridicate, tuturor capetelor de cerere formulate și, în special, cel ce privea acordarea de despăgubiri bănești pentru demolarea, distrugerea și comercializarea imobilelor ce erau construite pe teren și au fost demolate.

A solicitat achitarea imediată a despăgubirilor ce i se cuvin pentru clădirile demolate, ce ocupau o suprafață de peste 738 mp, însă atât Primăria Vaslui și reprezentanții ei legali, precum și instanța de apel au nesocotit atât aceste cereri cât și prevederile legale, și în cele din urmă s-a soluționat dosarul cauzei pe baza unor acte false, nule de drept și inopozabile, respectiv pe baza unor expertize judiciare false - motiv pentru care a formulat plângere penală împotriva experților judiciari. Decizia instanței de apel s-a bazat doar pe expertiza judiciară falsă a domnului expert A.C., cu toate că a învederat pe cale de excepție faptul că mai multe acte de la dosarul cauzei sunt nule de drept și inopozabile.

Instanța nu s-a pronunțat asupra cererii prin care a solicitat ca, în situația în care se va stabili o sumă de plată în sarcina sa să se facă aplicarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, în sensul dispunerii compensării imediate a acesteia cu despăgubirile pe care le are de primit pentru terenul nerestituit în natură și construcțiile demolate, întrucât este imperios necesară respectarea principiului reparației integrale, consacrat în Legea nr. 10/2001 – încălcându-se dispozițiile art. 315 C. proc. civ. prin nerespectarea dispozițiilor instanței anterioare de recurs. Faptul că legiuitorul a stabilit competența în calcularea și acordarea despăgubirilor în favoarea Comisie Centrale pentru stabilirea despăgubirilor nu poate constitui un impediment pentru instanță să dispună compensarea între sumele datorate, ce fac obiectul prezentului prezentului litigiu.

4. I nstanța de apel i-a respins cererea pentru plata onorariului de expert achitat în primul ciclu procesual și a compensat onorariile achitate în rejudecare cu încălcarea art. 274 C. proc. civ., care stabilește că partea care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, interzicând totodată ju decătorului să micșoreze cheltuielile făcute cu plata taxei de timbru, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat procesul dovedește ca le-a făcut. Obligarea pârâtului care a pierdut procesul de a plătii reclamantului câștigător toate cheltuielile efectuate de acesta pentru susținerea acțiunii își are fundamentul în dispozițiile procedurale susmenționate și în culpa pârâtului care, dacă ar fi recunoscut legitimitatea pretențiilor reclamantului, nu l-ar fi pus pe acesta în situația de a se adresa instanței și a efectua cheltuieli.

Pe lângă aceste onorarii și cele ale avocatului, trebuia să se acorde toate cheltuielile de judecată suportate în cei 23 de ani de zile de când încearcă să recupereze imobilul. Și în privința acestei cereri instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., prin nerespectarea dispozițiilor instanței anterioare de recurs. Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele: 1. Criticile de recurs referitoare la întinderea suprafeței de teren pentru care reclamanta-recurentă susține că este îndreptățită la măsuri reparatorii și modalitatea de reparație, ce se circumscriu motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt fondate.

În motivarea deciziei se regăsesc argumente prin care se justifică întinderea dreptului asupra terenului, cu referire la art. 23 din Legea nr. 10/2001, normele metodologice de aplicare ce definesc actele doveditoare ale dreptului de proprietate și contractul de vânzare – cumpărare din 7 mai 1936, înlăturându-se suprafața înscrisă în actul de preluare în (Decretul nr. 92/1950- 3584 m.p.), din perspectiva art. 24 alin. (1) din lege. Critica de recurs aferentă vizează reaprecierea probelor administrate în cauză, care nu îi este permisă instanței de recurs de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., iar la situația de fapt reținută s-au aplicat în mod corect dispozițiile legale relevante, din perspectiva dispozițiilor pct. 9 al normei menționată.

Solicitarea de atribuire de teren în compensare, cu indicarea suprafeței de 2538 mp teren aflată în administrarea Serviciului Român de Informații, nu poate fi primită, atât timp cât acest teren face parte din cel pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii, instanța dispunând asupra acestuia atât măsura compensării, cât și despăgubiri în condițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005. 2. Este nefondată și critica referitoare la despăgubirile stabilite în sarcina recurentei-reclamante, neputând fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. Prin decizia de apel s-a reținut că în ceea ce privește această problemă, respectiv condiționarea de despăgubire în sensul art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 teza finală, prin decizia anterioară de recurs nu s-a statuat că reclamanta nu le datorează, ci s-a dispus expres ca acestea să fie evaluate, indicându-se și mijlocul procedural, respectiv o nouă expertiză.

Instanța de recurs anterioară a reținut că: instanța de apel nu a examinat și analizat niciunul din aspectele legate de valoarea și respectiv situația faptică a lucrărilor de la fundația sediu – o examinare a situației faptice impunându-se cu atât mai mult cu cât reclamanta a contestat valoarea acesteia de 654.974 lei, la care a fost obligată prin dispoziția contestată, dar și raportat la faptul că această construcție se află într-un anumit stadiu – fundație din anul 2000 când au fost sistate lucrările, iar în evidențele contabile ale pârâtului figurează ca având valoarea de 471.984,12 lei; cum aspectele legate de valoarea reală a fundației – sediu al Consiliului și stadiul ei actual constituie unul dintre petitele acțiunii și cum aceste aspecte nu au fost examinate de instanța de apel, se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, ocazie cu care urmează a fi administrate noi probe, inclusiv o nouă expertiză care să clarifice atât situația cât valoarea reală a lucrării denumită fundația sediu al Consiliului municipal Vaslui.

Instanța de recurs nu a mai analizat însă nelegalitatea și netemeinicia deciziei de apel asupra criticilor soluționate, ceea ce impunea o rejudecare a cauzei, în limitele învestirii, de către instanța de apel. Totuși, s-a procedat la analiza cauzei, în cadrul subliniat prin decizia de recurs dar și în raport de alte aspecte invocate în dosarul de apel, care vor fi cenzurate în prezentul dosar, în limitele cererii de recurs. 2.a. În ceea ce privește criticile legate de neautorizare, instanța de apel a constatat că fiind dovedită emiterea autorizației în anul 1998, act care nu a fost desființat și care produce astfel efecte juridice, precum și că edificarea a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar declanșarea procedurii instituită de această lege a determinat oprirea lucrărilor; nu s-au făcut referiri în sensul existenței unor lucrări efectuate anterior obținerii autorizației.

2.b. Aceste considerente infirmă și critica de recurs referitoare la edificarea fundației pe un teren aflat în litigiu, în condițiile de indisponibilizare instituite prin Legea nr. 10/2001 ( nu și raportat la Legile nr. 18/1991 și nr. 112/1995 sau alte proceduri, care exced obiectul prezentului litigiu), care vizează o ipoteză ulterioară intrării în vigoare a acestei legi. 2.c. Instanța de apel a arătat că o examinare a lucrărilor se impunea și pentru faptul această construcție se află într-un anumit stadiu – fundație din anul 2000 când au fost sistate lucrările – ceea ce ar pune problema unei eventuale abandonări a lucrărilor, care înlătură obligația de plată a despăgubirilor, în condițiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

S-a constatat, ca situație de fapt ce nu poate fi reapreciată de instanța de recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., că la data sistării lucrărilor s-au dispus măsuri de conservare, construcția nefiind abandonată, precum și că declanșarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, urmată de procedura administrativă și în instanța de judecată, finalizate prin predarea în posesie a reclamantei și a construcției, cât și alți factori, nu au mai permis unității deținătoare continuarea lucrării. Reaprecierea probatoriului, solicitată în cadrul criticii de către recurenta-reclamantă, nu îi este permisă instanței de recurs de aceleași dispoziții procedurale, urmând să se constate că în mod corect nu s-au aplicat dispozițiile art. 10 alin. (4) din lege la situația de fapt reținută – ceea ce nu atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., ce nu poate fi reținut nici cu privire la cele anterior analizate sub pct. 2. 2.d. La rejudecarea cauzei, instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice, având ca obiectiv și stabilirea valorii reale a fundației sediu al Primăriei Vaslui la mai multe date, respectiv a notificării, a sistării lucrărilor (anul 2000), a punerii în posesie în baza deciziei contestată și procesului verbal din 26 august 2009, cea actuală, precum și stabilirea stadiului lucrărilor. S-au respins obiecțiunile formulate de către reclamanta-recurentă, reținând că în anexa 3 a raportului este redat modul de calcul ce cuprinde și corecții, procente de depreciere/deteriorări constând în uzură fizică, funcțională, iar raportul de expertiză a fost efectuat urmare verificării și stabilirii stadiului lucrărilor în teren, pe baza documentației tehnice pusă la dispoziție, așa cum a fost identificată în arhiva primăriei.

În decizie s-a arătat că în cuprinsul raportului și anexe expertul tehnic a redat elementele pe baza cărora a evaluat construcția și a optat pentru o anumită metodă, respectiv informațiile obținute, scopul evaluării și caracteristicile proprietății imobiliare și lipsa documentației tehnice complete privind lucrările de construcții/montaj, instanța însușind concluziile expertizei tehnice ce a stabilit valoarea de piață potrivit standardelor internaționale și volumului de informații puse la dispoziție, ce au impus și metoda de calcul. Constatarea instanței de apel în urma analizării și confirmării concluziilor expertului respectă dispozițiile instanței de recurs anterioare, modul de apreciere al instanței neputând fi cenzurat de instanța de recurs, față de limitele de judecată care îi sunt conferite de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. În lumina acelorași dispoziții procedurale, instanța de recurs nu poate verifica acte existente la dosar, indicate în recurs, inclusiv opinii ale altor experți în faze procesuale anterioare, care oricum nu prezintă relevanță atât timp cât instanța de recurs a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză, care a și fost avut în vedere în fundamentarea soluției. Instanța nu a constatat imposibilitatea efectuării expertizei conform indicațiilor date de instanța de recurs, nereținând un refuz al pârâtei de a pune la dispoziția expertului actele necesare, ci numai faptul că s-au avut în vedere documentele identificate în arhiva primăriei, iar lipsa unor documente justificative în arhiva primăriei nu poate înlătura despăgubirea, atât timp cât lucrările pot fi constatate ca efectuate, iar fundația se predă odată cu terenul, cu obligația legală de despăgubire, în lipsa ipotezelor legale care îl exonerează pe fostul proprietar de aceasta.

Modul de stabilire a valorii fundației a fost cenzurat de instanța de judecată, care a confirmat modul de calcul al expertului, nefiind astfel susținută critica din recurs în sensul că stabilirea sumelor care i se cuvin fostului proprietar este la discreția absolută a entității chemată să soluționeze notificarea, nefiind supusă controlului instanței. Apărarea în sensul că fundația este o clădire nefuncțională și nefolositoare și că, fără a cunoaște situația reală a imobilului, recurenta-reclamantă va trebui să-și asume anumite riscuri în privința acestuia, inclusiv în ceea ce privește structura de rezistență, reprezintă aspecte ce exced dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 apreciate ca fiind relevante și statuărilor din decizia de recurs anterioară.

Recurenta-reclamantă mai susține și că fundația ar fi lipsită de valoare din punct de vedere economic, iar instanța a consemnat opinia personală a expertului la data depunerii lucrării, în sensul că „valoarea de piață tinde spre zero” în condițiile în care vor fi necesare cheltuieli suplimentare pentru lucrările de demolare și refacere a terenului, concluzionându-se însă de instanță că în cauză nu s-a dovedit lipsa de valoare a construcției la data predării ori existența unor cauze care să înlăture obligația de despăgubire pentru reclamantă, indicația Înaltei Curți fiind de a stabili valoarea, limită în care a și avut loc rejudecarea.

În contextul în discuție trebuie subliniat însă că interesează situația de la data retrocedării, aceasta fiind rațiunea pentru care legiuitorul a impus prin art. 10 alin. (5) din lege obligația de despăgubire în sarcina persoanei îndreptățită, text de lege confirmat prin prezenta decizie față de decizia anterioară de recurs, criticile formulate și excluderea ipotezelor din alin. (3) și (4) ale aceluiași articol. S-a mai reținut de instanța de apel, relativ la concluzia expertului privind volumul lucrărilor necesare pentru a readuce terenul în stare de exploatare, că acesta nu constituie obiectiv al expertizei și al judecății – fără să se formuleze critici de nelegalitate, așa cum impune art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. În ceea ce privește solicitarea s tabilirii valorii prin evaluare în minus, se constată că în analiza raportului de expertiză efectuat în cauză, instanța de apel reține că raportul de expertiză a fost efectuat și urmare verificării și stabilirii stadiului lucrărilor în teren. În ceea ce privește criticile referitoare la includerea în cuantumul despăgubirilor a sumei plătită pentru groapa săpată pentru construcția celor 4 tronsoane / prevăzute în proiectul inițial și la faptul că instanța trebuia să-l oblige pe expert să calculeze separat suma pe care ar trebui să o cheltuiască fostul proprietar în cazul în care ar prelua lucrarea pentru a o putea aduce la stadiul de folosință, se constată că prima nu are o confirmare în decizia de apel – prin care se face referire la valoarea fundației/construcție stabilită prin raportul de expertiză, iar cealaltă nu se reflectă în dispozițiile Legii nr. 10/2001 aplicate și ale instanței anterioare de recurs.

În considerarea celor mai sus arătate, nu se poate reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 2.e. Apărările referitoare la incorectitudinea studiului de fezabilitate și neasigurarea surselor de finanțare exced limitelor de rejudecare impuse prin decizia de recurs referitor la valoarea fundației și dispozițiilor legale relevante. Și criticile referitoare la nerecunoașterea unei indemnizații pentru întârzierea în soluționarea notificării și lipsirea de dreptul de a dispune de bun, depășesc cadrul procesual al cauzei, subliniat și în decizia de recurs anterioară.

3. Limitele de rejudecare a cauzei sunt cele stabilite prin decizia de recurs ( care face trimitere inclusiv la actele din contabilitatea emitentului alături de situația faptică a lucrărilor și la expertizarea fundației, în acest stadiu) și celelalte motive invocate prin cererea de apel, precizată, ce au legătură cu modul de dispunere al primei instanțe în lumina dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel analizând cauza în raport de acestea – neputându-se reține astfel motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu referire inclusiv la dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Unele motive de apel au primit rezolvare prin decizia de recurs anterior pronunțată în cauză, în care s-a subliniat obiectul cererii dedusă judecății, în sensul că acesta vizează modificarea și completarea dispoziției nr. 360/2009, în sensul stabilirii suprafeței exacte de teren la care este îndreptățită reclamanta pentru a fi restituită în natură și exonerării de obligația de plată stabilită în sarcina sa, cu menținerea dispoziției privind restituirea în natură a suprafeței de 1557 mp, alături de stabilirea valorii de piață a imobilelor clădiri ce existau pe suprafața de 738 mp și imposibil de restituit în natură întrucât sunt demolate – obiect ce instituie și limitele de învestire și înlătură orice alte considerente care nu îl susțin.

4. Cererea privind cheltuielile de judecată excede dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în sensul reclamat prin recurs. Modificarea dispoziției emisă de către pârâtul primarul municipiului Vaslui atât în ceea ce privește măsura reparatorie pentru suprafața de teren ce trebuia restituită, cât și în ceea ce privește valoarea despăgubirilor denotă culpa acestuia în declanșarea litigiului (ce implică administrarea de probe încuviințate de instanță, ce pot fi infirmate de instanța de control ) și atrage obligația de suportare a cheltuielilor ocazionate pentru soluționarea cauzei, în conformitate cu art. 274 C. proc. civ. – prezenta cauză, în lumina acestor dispoziții procedurale, și nu toate cheltuielile făcute pentru recuperarea imobilului, partea solicitând cheltuielile de judecată suportate în 23 de ani de zile.

Ținând cont de dovezile privind cheltuielile făcute, respectiv suma de 2030 lei pentru expertiza topo și de 500 lei pentru cea construcții, valoarea cheltuielilor în primul ciclu procesual ce urmează a fi în sarcina pârâtului emitent al dispoziției este de 2530 lei. Față de cele reținute mai sus privind culpa în declanșarea prezentului dosar, confirmată de soluția pronunțată și modul de modificare a deciziei, cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., aceeași parte urmează să suporte și onorariile achitate în instanța de apel, care, potrivit dovezile existente la dosar, sunt de 250 lei pentru expertiza topo și 739 pentru expertiza construcții - suma datorată de către intimat în apel fiind de 989 lei.

În aceste condiții, cheltuielile de judecată deja acordate vor fi completate cu cele mai sus arătate, suma totală de plată fiind de 14.519 lei. În considerarea acestor argumente care susțin caracterul fondat al ultimei critici de recurs, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 5 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecință. Cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., față de activitatea îndeplinită de avocat și soluția pronunțată, intimatul primarul municipiului Vaslui va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta – reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta P.M.H. împotriva deciziei nr. 35 din data de 20 martie 2009 a Curții de Apel Iași – Secția civilă, pronunțată în dosarul nr. 2511/89/2009*. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că obligă pe pârâtul Primarul Municipiului Vaslui la plata sumei de 14.519 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Obligă pe intimatul Primarul Municipiului Vaslui la 200 lei cheltuieli de judecată către recurenta P.M.H., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2013.