ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3738/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 02 aprilie 2012 reclamanta B.M. a solicitat lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 323/A din 18 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 439/33/2009, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 7266 din 19 oct. 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca urmare a respingerii recursului.

În motivarea cererii a arătat că prin decizia menționată s-a admis apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 410 din 22 aprilie 2003 a Tribunalului Cluj, sentința a fost schimbată în sensul că s-a stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri pentru terenul în suprafață de 400 mp din CF, Cluj, în suma de 92.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, fără a se menționa persoana sau instituția căreia îi revine obligația de a plăti această sumă, motiv pentru care sentința nu poate fi pusă în executare pe cale silită. Prin încheierea civilă din 7 iunie 2012 pronunțată în Dosar nr. 439/33/2009 al Curții de Apel Cluj s-a admis în parte cererea și s-a lămurit înțelesul dispozitivului deciziei civile nr. 323/A din 18 noiembrie 2010 în sensul că debitorul creanței în sumă de 92.000 euro sau echivalentul în RON la data plății este statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, în faza execuțională.

Prin decizia civilă nr. 256 din 24 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat de statul român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva încheierii din 7 iunie 2012 a Curții de Apel Cluj, a fost casată încheierea și trimisă cauza spre rejudecarea cererii de lămurire a dispozitivului aceleiași curți de apel. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a statuat că, în condițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta fie în compensare cu alte bunuri sau servicii, cu acordul persoanei îndreptățite, fie în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Prin urmare, despăgubirile acordate reclamantei prin hotărârea a cărei lămurire a solicitat-o pot fi obținute în condițiile legii speciale, Legea nr. 247/2005, care nu permit obligarea directă la despăgubiri bănești a persoanei juridice care a soluționat notificarea, în speță, a Primarului municipiului Cluj-Napoca. Hotărând, în procedura întemeiată pe dispozițiile art. 281 1 C. proc. civ., că debitorul obligației de plată este statul român prin Ministerul Finanțelor Publice. În condițiile în care acesta nu a fost parte în dosarul în care a fost pronunțată hotărârea lămurită în acest mod, instanța a nesocotit principiul fundamental al contradictorialității, ceea ce, prin schimbarea practic a dispozitivului hotărârii, este de natură să provoace recurentului o vătămare procesuală în sensul art. 105 alin. (2) teza I C. proc.

civ. În aplicarea art. 84 C. proc. civ., instanța sesizată cu cererea de lămurire a hotărârii trebuia să observe că se impune nu doar a determina debitorul obligației de plată a despăgubirilor, așa cum părea a fi solicitat reclamanta, ci și stabilirea conținutului obligației corelative dreptului la despăgubiri, ce îi fusese recunoscut prin decizia civilă nr. 323/A din 18 noiembrie 2010, respectiv dacă sunt sau nu incidente prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și, în raport de aceasta, să decidă și debitorul obligației de plată a despăgubirilor. În rejudecare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Cluj sub nr. 439/33/2009*, iar statul român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat precizări întemeiate pe cele statuate prin decizia de casare, arătând că în cauză se impune cu putere de lucru judecat să se constate faptul că statul român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă.

Prin încheierea din 12 aprilie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, a respins cererea formulată de reclamanta B.M., de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 323/A din 18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în Dosar nr. 493/33/2009. Analizând cererea prin prisma dezlegărilor date în cadrul deciziei de casare, obligatorii pentru instanța de apel, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., Curtea a constat că rejudecarea vizează două planuri: - stabilirea conținutului obligației corelative dreptului la despăgubiri care i-a fost recunoscut reclamantei prin decizia civilă nr. 323/A din 18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, respectiv dacă sunt sau nu incidente prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și, în raport de aceasta, să decidă și debitorul obligației de plată a despăgubirilor; - stabilirea debitorului obligației de plată, în acest plan decizia de casare conținând dezlegarea în drept în sensul că în cauză statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi debitor în condițiile în care nu a fost parte în dosarul în care a fost pronunțată hotărârea lămurită.

Referitor la primul aspect, instanța de rejudecare a constatat următoarele: Prezentul litigiu a fost soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 323/A/ din 18 noiembrie 2010, prin care s-a stabilit dreptul reclamantei B.M. la despăgubiri în sumă de 92.000 euro sau echivalentul în RON la data plății pentru imobilul teren în suprafață de 400 mp. Această decizie a fost pronunțată tot în cadrul unei rejudecări dispuse prin decizia civilă nr. 6283 din 27 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosar nr. 709/33/2003, în conținutul căreia s-a statuat, tot cu caracter obligatoriu potrivit art. 315 C. proc.

civ., faptul că: „în situația în care instanța de apel va stabili, pe baza probelor administrate, că terenul în suprafață de 400 mp nu poate fi restituit în natură, trebuie să stabilească cuantumul despăgubirilor ce se cuvin recurentei - reclamante, întrucât potrivit deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prevederile cuprinse în Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

La termenul de judecată din 12 aprilie 2012, punându-se în discuția reprezentantului reclamantei ipoteza stabilirii posibilității reclamantei de a beneficia de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, acesta a precizat categoric că refuză o astfel de modalitate de stabilire a despăgubirilor deoarece o atare stabilire ar constitui o modificare radicală a dispozitivului deciziei civile nr. 323/2010 a Curții de Apel Cluj, intrată în putere de lucru judecat, ceea ce ar fi inadmisibil. Curtea a constat că dispoziția prin care în favoarea reclamantei B.M.

s-a stabilit dreptul de a beneficia de despăgubiri în sumă de 92.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, nu poate fi modificată întrucât, printr-o atare procedură s-ar încălca: autoritatea de lucru judecat statuată prin decizia civilă nr. 323/A din 18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, irevocabilă, obligativitatea celor stabilite prin decizia civilă nr. 6283 din 27 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., obligativitatea celor statuate prin decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat un recurs în interesul legii, obligatoriu potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. și principiul disponibilității în procesul civil. Referitor la cel de-al doilea aspect, s-a considerat că instanța de rejudecare, în baza art. 315 alin. (1) C. proc. civ., este ținută să se conformeze celor statuate prin decizia civilă nr. 256 din 24 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Litigiul soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 323/A/2010 s-a purtat între reclamanta B.M. și pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca (și intervenienta P.E.). Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a fost parte în acest litigiu, prin hotărârea pronunțată nu a fost stabilită în sarcina sa nicio obligație, iar această hotărâre nu îi este opozabilă. În aceste condiții, în cursul punerii în executare a titlului executoriu nu îi pot fi stabilite sarcini la care nu a fost obligat prin titlul executoriu, în urma unei judecăți purtate și în contradictoriu cu statul român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În privința pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că singurul pârât în contradictoriu cu care s-a derulat fondul litigiului, soluționat prin decizia civilă nr. 323/A din 18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, nu poate fi obligat la plata despăgubirii în cuantum de 92.000 euro sau echivalent în RON la data plății. În aceste condiții, Curtea a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 323/A/ din 18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, apreciind că există autoritate de lucru judecat care statuează că obligația de plată a despăgubirilor nu poate fi pusă în sarcina unei entități care nu a fost parte în litigiu, pe de o parte, iar pe de altă parte, că pârâtul în contradictoriu cu care s-a purtat litigiul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor, în temeiul art. 281 1 C. proc.

civ. Împotriva menționatei încheieri a declarat și motivat recurs, în termen legal, petenta B.M., invocând motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că, pronunțând încheierea recurată, Curtea de Apel Cluj a încălcat prevederile art. 281 1 C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dispozitivul deciziei civile nr. 323/A/2010 instanța nu menționează persoana sau instituția căreia îi revine obligația de a plăti suma determinată în cuprinsul său. Din acest motiv decizia nu poate fi pusă în executare pe cale silită.

Potrivit art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare iar, în conformitate cu art. 1 alin. (2) teza finală din aceeași lege, „în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv". Prin decizia de casare nr. 256 din 24 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție sugerează, prin îndrumările care le dă, ca, rejudecând după casare cererea de lămurire a dispozitivului, instanța de rejudecare să dea conceptului de despăgubiri semnificația pe care o atribuie acestui concept Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

De vreme ce prin dispozitiv s-a stabilit clar dreptul reclamantei la despăgubiri bănești, precizându-se și cuantumul acestor despăgubiri, în procedura de lămurire a dispozitivului nu mai este posibilă stabilirea altui obiect acestui drept deoarece, în caz contrar, ar avea loc o modificare a conținutului dispozitivului. Imposibilitatea modificării conținutului dispozitivului este cu atât mai evidentă cu cât chiar Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 7266, din data de 19 octombrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 439/33/2009, a confirmat ca fiind legală și temeinică menționata decizie pronunțată de către Curtea de Apel Cluj. Raportat la această împrejurare, apare cu atât mai lipsită de temei legal încheierea recurată prin care s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului.

Instanța de control judiciar poate cenzura numai legalitatea respectivei încheieri, iar nu să îndrume instanța care a pronunțat hotărârea respectivă cum să-și soluționeze propria sa hotărâre. Prin încheierea de respingere a cererii de lămurire a dispozitivului, Curtea de Apel Cluj a lipsit de eficiență juridică propria sa hotărâre judecătorească și a pus pe reclamanta B.M. în imposibilitate de a exercita dreptul de a-și valorifica creanța care i-a fost legal stabilită.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente: Cauza care a format obiectul deciziei civile nr. 323/A/ din 18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a avut ca obiect soluționarea unei contestații, cale de atac reglementată de art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia „Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării (...)". Obiectul contestației îl constituie decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, deci o hotărâre a unui organ cu activitate jurisdicțională.

În plan procesual civil acest raport juridic stabilit de lege oferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa. În acest context, cadrul procesual în soluționarea contestației este următorul: contestatorul este persoana îndreptățită în sensul art. 3 al Legii nr. 10/2001, iar intimatul este unitatea deținătoare, definită în art. 21 al Legii nr. 10/2001, în calitate de emitentă a actului atacat. Insă Legea nr. 10/2001 conține dispoziții distincte cu privire la persoana care are obligația de a emite decizia sau dispoziția de soluționare a notificării, pe de o parte, și entitatea care urmează a acorda măsurile reparatorii dispuse în cuprinsul deciziei sau dispoziției, pe de altă parte, astfel încât în mod corect cauza a fost judecată în contradictoriu cu Primarul municipiului Cluj-Napoca.

Petenta-recurentă dorește însă să se precizeze și cine este persoana care va pune în executare decizia nr. 323/A din 18 noiembrie 2010. Potrivit art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 „măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în (...) despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv". Ca atare, Legea nr. 10/2001 face distincție între procedura jurisdicțională, care se soluționează în contradictoriu cu emitentul dispoziției contestate, și procedura execuțională, cea a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care vizează atât regimul stabilirii, cât și pe cel al plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În cauză nu este incident art. 48 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, invocat de recurentă, deoarece se referă la dreptul chiriașilor la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, iar nu la despăgubiri aferente imobilelor preluate în mod abuziv, astfel cum se solicită de către contestatoare. De altfel, alin. (3) al art. 48 a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009. Potrivit deciziei de casare, instanța sesizată cu cererea de lămurire a hotărârii trebuia să observe că se impune stabilirea conținutului obligației corelative dreptului la despăgubiri, ce îi fusese recunoscut prin decizia civilă nr. 323/A din 18 noiembrie 2010, respectiv dacă sunt sau nu incidente prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și, în raport de aceasta, să decidă și debitorul obligației de plată a despăgubirilor.

În rejudecare, instanța de apel a apreciat că principiul disponibilității primează aplicării Legii nr. 247/2005, întrucât petenta nu este de acord cu urmarea acestei proceduri, cât și faptul că, într-un ciclu procesual anterior pronunțării deciziei civile nr. 323/A/ din 18 noiembrie 2010, s-a statuat, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 52/2007, că Legea nr. 247/2005 nu este incidență în cauză.

Înalta Curte apreciază ca greșită soluția instanței de apel, întrucât principiul disponibilității nu poate înlătura de la aplicare norme imperative, precum cele reglementate în Legea nr. 247/2005 cu privire la procedura în care urmează a fi executată despăgubirea la care este îndreptățită recurenta-petentă în temeiul deciziei civile nr. 323/A din 18 noiembrie 2010. De asemenea, decizia în interesul Legii nr. 52/2007 are în vedere numai procedura contestării în instanță a deciziei emise în temeiul Legii nr. 10/2001, iar nu pe cea a executării măsurilor reparatorii recunoscute prin această decizie sau prin hotărârea judecătorească pronunțată ca urmare a soluționării contestației depuse în temeiul art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001.

Astfel, în dispozitivul deciziei nr. 52/2007 se arată că „Prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005". Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție își motivează această concluzie prin faptul că „deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei". Prin urmare, decizia nr. 52/2007 vizează numai faza judecătorească, parcursă atunci când deciziile emise de către unitatea deținătoare au fost contestate în instanță, iar nu și pe cea ulterioară dezînvestirii instanței, respectiv cea a executării măsurilor dispuse prin deciziile unităților deținătoare, necontestate în instanță, fie prin hotărârile judecătorești pronunțate în contestațiile declarate împotriva deciziilor unităților deținătoare.

Ca atare, toate deciziile definitive care privesc acordarea de despăgubiri pentru imobilele care intră sub incidența Legii nr. 10/2001 vor fi puse în executare numai în temeiul procedurii speciale reglementată de Legea nr. 247/2005, care stabilește și debitorul acestei obligații. De altfel, Legea nr. 247/2005 se referă inclusiv la ipoteza în care se află recurenta, căreia i-au fost stabilite măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, într-un cuantum determinat. Astfel, potrivit art. 16.1.

din Hotărârea nr. 1095 din 15 septembrie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, „Vor fi predate Secretariatului Comisiei Centrale toate deciziile și dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, în care s-au consemnat (...) despăgubiri bănești", cu precizarea din art. 16.5 alin. (3) că „Deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale, prevăzute la pct. 16.1 - 16.3, obiect al unor litigii aflate pe rolul instanțelor judecătorești, vor fi predate după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârilor judecătorești”.

Ca atare, și decizia civilă nr. 323/A din 18 noiembrie 2010, care recunoaște în mod irevocabil dreptul recurentei la despăgubiri bănești, în cuantumul stabilit de către instanță, urmează să fie executată în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în aplicarea textelor legale menționate anterior. Punerea în executare a măsurilor reparatorii recunoscute persoanelor îndreptățite în procedura Legii nr. 10/2001 constituie un aspect care scapă cenzurii instanței de judecată civile, odată ce aceasta s-a dezînvestit, urmare a soluționării contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 În faza procesuală a executării despăgubirilor recunoscute în temeiul Legii nr. 10/2001, este competentă instanța de contencios-administrativ, conform art. 19 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

A identifica un alt pârât în cauză, decât emitentul deciziei contestate, căruia, printr-o cerere de lămurire a dispozitivului să i se stabilească obligații de executare în afara cadrului legal existent, ar însemna atât o încălcare a principiului relativității efectelor hotărârii judecătorești, cât și o depășire a limitelor puterii judecătorești, care este ținută de obligația de aplicare a legii, fără a putea să creeze reguli noi față de cele existe. Prin urmare, executarea deciziei civile nr. 323/A din 18 noiembrie 2010 se va realiza în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în forma în vigoare la data executării efective, întrucât efectele în timp, născute de decizia 323/A din 18 noiembrie 2010, sunt supuse legilor succesive de punere în executare.

Dreptul recunoscut recurentei, cât timp nu a fost executat, potrivit art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, în temeiul „prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv", în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești care îl constată, respectiv Legea nr. 247/2005, constituie un drept nevalorificat și intră sub imperiul modificărilor pe care această lege de executare le poate suferi, până la momentul când dreptul va fi pus în executare.

A identifica, pe calea unei încheieri de lămurire a dispozitivului, un pârât în contradictoriu cu care să se realizeze punerea în executare a despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, pe altă cale decât cea a Legii nr. 247/2005, prin care se realizează punerea în plată a acestor despăgubiri, conform art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, ar însemna deschiderea unei proceduri paralele legii speciale existente, fără nicio garanție a oferirii, printr-un astfel de demers, a celui mai adecvat remediu. O ipoteză asemănătoare a fost avută în vedere cu prilejul pronunțării deciziei în recurs în interesul legii nr. 27/2011, în care s-a statuat că „judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.

Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție". Pentru considerentele expuse și având în vedere că, în cuprinsul deciziei civile nr. 323/A din 18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, nu a fost menționat faptul că dreptul reclamantei la despăgubiri în sumă de 92 000 euro sau echivalentul în RON la data plății urmează a se executa în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, Înalta Curte va admite recursul, va modifica încheierea recurată, în sensul admiterii cererii de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 323/A din 18 noiembrie 2010, în aplicarea art. 281 C. proc.

civ., conform celor menționate anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva încheierii din 12 aprilie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Modifică încheierea recurată, în sensul că: Admite cererea de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 323/A din 18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, în sensul că, dreptul reclamantei la despăgubiri în sumă de 92.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, pentru terenul în suprafață de 400 mp, din CF Cluj, se va executa în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 septembrie 2013.