ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4708/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4708/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Notificarea nr. 1018 din 26

iulie 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, petenta M.M.T., antecesoarea

reclamantei P.A.D.C., a solicitat restituirea în natură a imobilului casă și

teren, înscris în CF colectivă nr. C1., numere top T1. - T2., și CF individuală

nr. C2., situat în Cluj-Napoca, str. C., arătând că acest imobil i-a aparținut

tatălui său, M.D., decedat la data de

06

noiembrie

1974, a cărui unică moștenitoare este

petenta, imobilul fiind preluat de Statul Român în baza decretului nr. 92/1950.

Petenta a arătat, totodată, prin notificare, că ea locuiește în acest imobil în

apartamentul nr. X1.. Același imobil a fost solicitat și prin notificarea nr.

N1. din 26 iulie 2001.

Din actele

de stare civilă coroborate cu certificatul de calitate de moștenitor nr. M1.

din 21 noiembrie 2002, rezultă că numita M.M.T. este unica moștenitoare după M.D.,

decedat la 06 noiembrie 1974, și M.V., decedată la 19 septembrie 1992, în calitate

de fiică.

Prin hotărârea

nr. 71 din 20 februarie 1998, emisă de Comisia Județeană Cluj pentru aplicarea Legii

nr. 112/1995, s-a restituit în favoarea petentei M.M.T., apartamentul nr. X1.; pentru

restul apartamentelor, care nu au făcut obiectul restituirii în natură, s-a dispus

acordarea de despăgubiri în sumă de 173.363.586 RON.

Prin dispoziția

nr. 1785 din 16 aprilie 2004 s-a dispus restituirea în natură a apartamentului

nr. X2., cu nr. top. T1., situat la parter, compus din: 1 sală de vânzare, 1 garderobă,

1 sas, 1 WC, 2 depozite, 1 boxă pivniță, cu suprafața utilă de 95,07 mp, cu cota

indiviză de 15,19/100 parte și teren atribuit de 41/266 mp și apartamentul nr. 3,

cu nr. top. T1.II, situat la etaj I, compus din: 2 camere, 1 bucătărie, 1 baie,

1 cămară de alimente, 1 coridor, 1 antreu, 2 boxe pivniță, cu suprafața utilă de

85,80 mp, cu cota indiviză de 13,71/100 și teren atribuit de 36/266 mp, înscrise

în CF col. nr. C1. și CF ind. nr. C3., din imobilul situat în Piața C., notificatoarei

M.M.T.

S-a reținut

că apartamentele nr. X2. și X3. sunt în administrarea Consiliului Local al municipiului

Cluj-Napoca, apartamentul nr. X4. a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995,

iar apartamentul nr. X1. a fost restituit reclamantei în baza Legii nr. 112/1995,

fără a-i fi achitate despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr. 71 din 20

februarie 1998 a Comisiei Județene pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Apartamentele

nr. X5., X6. și X7. de la etajul II au fost edificate de Statul Român și nu fac

obiectul Legii nr. 10/2001.

Ulterior,

prin dispoziția din 22 iunie 2004 s-a dispus modificarea art. 1 al dispoziției din

16 aprilie 2004, în sensul că s-a restituit și terenul curte în suprafață de 209

mp., înscrisă în CF nr. C4. cu nr. top. T2., aferent imobilului situat în Piața

C.

Prin Dispoziția

nr. 1837 din 22 iulie 2005, emisă de Primarul mun. Cluj-Napoca, s-a dispus acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent pentru restul imobilului existent la naționalizare

și nerestituit în natură, situat în Piața C., înscris în CF nr. C5., cu nr. T3.

(art. 1). Potrivit art. 2 al aceleiași dispoziții, s-a stabilit ca valoare echivalentă

a imobilului identificat mai sus și cuvenită notificatoarei M.M.T., suma de 290.486

RON.

În cuprinsul

art. 3 al dispoziției s-a menționat posibilitatea notificatoarei de a opta pentru

acordarea de despăgubiri bănești, acordarea de acțiuni la societățile comerciale

tranzacționate pe piața de capital sau pentru acordarea de titluri de valoare nominală,

folosite exclusiv în procesul de privatizare, în limita sumei de 42.731 RON, și

pentru: acordarea de acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de

capital sau pentru acordarea de titluri de valoare nominală, folosite exclusiv în

procesul de privatizare, în limita sumei de 247.755 RON.

Reclamanta

a contestat această dispoziție, arătând, prin cererea de chemare în judecată, că

în imobil mai există apartamente nevândute și care pot fi restituite în natură.

Reclamanta a formulat o precizare a acțiunii, solicitând atribuirea în natură a

apartamentului nr. X7. de la etajul nr. II, reprezentând contravaloarea zidului

existent pe acoperișul clădirii și a plăcii pe care Statul Român a înțeles să realizeze

supraetajarea, precum și a scărilor edificate de antecesorul reclamantei. În motivele

precizării de acțiune reclamanta a mai arătat că pivnița imobilului compusă din

spălătoria și uscătoria de la demisol, 1 WC și o cameră de serviciu au fost transformate

în două camere de locuit. Aceste camere nu figurează în cartea funciară dar proprietarul

apartamentului nr. X4. de la etajul I, numitul T.E. le-a închiriat unei societăți

comerciale. Se solicită atribuirea acestui spațiu deoarece reclamantei nu i s-a

atribuit nicio boxă de pivniță.

Prin sentința

civilă nr. 841 din 08 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosar nr.

6536/117/2005 (nr. în format vechi 6663/2005), s-a respins acțiunea civilă precizată,

formulată de reclamanta M.M.T., decedată în cursul procesului și continuată de moștenitoarea

P.A.D.C., prin tutore P.E.T., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului

Cluj-Napoca.

A fost respinsă

acțiunea față de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul

Cluj-Napoca prin Primar, ca fiind înaintată împotriva unor persoane fără calitate

procesuală pasivă.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței, în esență,

următoarele:

Prin expertiza

tehnică efectuată în cauză de expert I.R. s-a stabilit că, față de o construcție

nouă, edificată pe un teren gol, supraetajarea imobilului ce a aparținut

autorului reclamantei,

a beneficiat de următoarele lucrări de construcții deja existente:

inclusiv hidroizolația; 4. peretele exterior perimetral, pe o înălțime de 80 cm

(și parțial, în fronton de 1,70 m), ceea ce reprezintă 35 % din zidăria exterioară

a etajului II, respectiv 25 % din zidăria totală (exterioară și de compartimentare);

din cheltuielile privind instalațiile de apă, canal, gaz și electricitate; 7. 25%

din valoarea coșurilor de fum și a curților de lumină (se cuprind în cota de 25%

din valoarea zidăriei).

În concluziile

raportului de expertiză s-a arătat că valoarea lucrărilor în construcții deja existente

pe terasa casei inițiale de 28% din etajul nr. II acoperă valoarea apartamentului

nr. X7. de 24,9 % din totalul etajului II. În privința spațiilor de la subsol, expertul

a procedat la o analiză detaliată a acestora, ajungând la concluzia că acestea sunt

atribuite apartamentelor.

Contrar susținerilor

reclamantei, s-a apreciat că nu există spații rămase în administrarea Consiliului

local al mun. Cluj-Napoca, cu excepția boxei aferente apartamentului nr. X7., care

nu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995. Aprecierea expertului în sensul

că fosta spălătorie, uscătorie și WC au fost atribuite în mod abuziv apartamentului

nr. X4. excede competenței expertului judiciar care a fost desemnat doar pentru

identificarea acestor spații și stabilirea valorii acestora.

Instanța a

concluzionat că sunt neîntemeiate susținerile reclamantei cu privire la existența

unor spații nevândute la subsolul imobilului, deoarece anexele aferente apartamentului

nr. X4. au fost evidențiate în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995 cu privire la acest apartament. Cu privire la susținerile referitoare

la vânzarea unor apartamente în cursul soluționării notificării, nu s-a făcut dovada

că s-ar fi solicitat constatarea nulității contractelor încheiate cu privire la

acestea.

Tribunalul

a apreciat că cererea reclamantei de a i se atribui apartamentul nr. X7. în compensarea

lucrărilor existente la momentul realizării supraetajării imobilului de către stat,

este neîntemeiată. Dintre lucrările la care face trimitere expertul judiciar, ar

putea fi avut în vedere, eventual, peretele exterior perimetral de pe terasă, care

însă, raportat la dimensiunile indicate de expert - înălțime de 80 cm și parțial,

în fronton de 1,70 m - nu justifică stabilirea unor despăgubiri.

Celelalte

lucrări menționate de expert, constând în: casa scării, parte din zidăria exterioară,

instalații de apă, gaz, canalizare, etc., nu impun acordarea unor despăgubiri în

condițiile în care reprezintă părți indivize comune aferente apartamentelor, iar

în privința apartamentelor restituite în natură reclamantei, cota parte aferentă

fiecăruia constituie proprietatea acesteia. În acest sens, este de remarcat faptul

că expertul a luat în calcul 1. terasamente și săpături; 2. fundații din beton;

edificării construcției în forma sa inițială, construcție din care reclamantei i

s-au restituit în natură apartamentele nr. X1., X2. și X3.

În concluzia

celor reținute, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată cererea de acordare,

în compensarea lucrărilor examinate, a apartamentului nr. X7. edificat de către

stat și restituirea în natură a boxelor existente la subsolul imobilului. De altfel,

din materialul probator al cauzei rezultă că apartamentele nr. X2. și X3. aflate

în proprietatea reclamantei dețin asemenea spații.

Cu privire

la solicitarea reclamantei de a se acorda despăgubiri bănești în valoare actualizată,

instanța a reținut că dispoziția contestată a fost emisă anterior intrării în vigoare

a Legii nr. 247/2005 și cuprinde valoarea despăgubirilor ce urmează să fie acordate

pentru partea din imobil nerestituită în natură. Legea nouă determină imperativ

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv

și instituie procedurile administrative ce se impun a fi respectate.

S-a apreciat

că, în speță, cuantumul despăgubirilor a fost stabilit și este discutabil în ce

măsură este admisibilă reactualizarea acestora. Valoarea despăgubirilor din cuprinsul

dispoziției contestată a fost stabilită unitar pentru apartamentul nr. X4. nerestituit

în natură și cotele indivize aferente din construcție și teren, precum și pentru

spațiile de la subsol nerestituite în natură. În cauză reclamanta a solicitat doar

stabilirea valorii de circulație a apartamentului nr. X4., astfel încât, în lipsa

determinării valorii celorlalte părți din imobil nerestituite în natură, nu s-ar

putea proceda la stabilirea unui alt cuantum al despăgubirilor.

Față de pârâții

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Cluj-Napoca prin Primar,

acțiunea a fost respinsă ca fiind înaintată împotriva unor persoane fără calitate

procesuală pasivă.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel, în termenul legal, reclamanta P.A.D.C., solicitând

modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată

și precizată.

În motivarea

apelului apelanta criticat, în esență, modul în care s-a procedat la recalcularea

despăgubirilor aferente apartamentului nr. X4. care nu se restituie în natură, precum

și respingerea capătului de acțiune privind atribuirea apartamentului nr. X7. în

compensarea lucrărilor existente în momentul supraetajării imobilului de către stat.

Prin decizia

civilă nr. 196/A din 24 martie 2011 Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 841 din 8 octombrie 2010 a

Tribunalului Cluj și a schimbat parțial sentința apelată, după cum urmează:

A admis în

parte plângerea formulată de reclamantă, împotriva pârâților Primarul municipiului

Cluj-Napoca, Municipiul Cluj-Napoca prin Primar și Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și, în consecință:

A anulat parțial

dispoziția din 22 iulie 2005, emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca.

A atribuit

reclamantei în compensare apartamentul numărul X7., din imobilul situat în municipiul

Cluj-Napoca, Piața C., din CF individual C3. Cluj, cu părțile indivize comune înscrise

în CF C10. Cluj.

A stabilit

dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent în limita sumei de 97.076

euro sau echivalentul în RON la data plății, în condițiile Titlului VII din Legea

nr. 247/2005.

A obligat

pârâții, în solidar, să-i plătească reclamantei suma de 2.860 RON, reprezentând

cheltuieli de judecată în primă instanță și apel.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de Apel Cluj a reținut în considerentele deciziei sale,

următoarele:

Imobilul în

litigiu, în componența inițială subsol, parter și etaj a fost naționalizat de Statul

Român în baza decretului nr. 92/1950. După naționalizare imobilul a fost partajat

în 4 apartamente, iar Statul Român a supraedificat deasupra terasei imobilului existent

încă un etaj, care a fost partajat la rândul său în apartamentele X5., X6. și X7.

Prin dispozițiile

din 16 aprilie 2004 și din 22 iunie 2004 s-a dispus restituirea în natură a unei

părți din imobil și terenul aferent iar prin dispoziția din 22 iulie 2005, s-a dispus

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru restul imobilului existent

la naționalizare și nerestituit în natură, înscris în CF C5. Cluj, nr. T6.

Reclamanta

a contestat această ultimă dispoziție, solicitând anularea acesteia, obligarea pârâtului

să-i restituie în natură întregul imobil și, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii

bănești în valoare reactualizată pentru acest imobil.

Reclamanta

și-a precizat contestația solicitând atribuirea în natură a apartamentului nr.

X7. situat la etajul 2, în compensare pentru cota parte ce-i revine din apartamentele

X5., X6. și X7., care au fost edificate pe terasa imobilului proprietatea antecesorilor

ei, precum și prin compensare cu valoarea apartamentului nr. X4., apartament care

nu poate fi restituit în natură, fiind vândut foștilor chiriași.

Pentru identificarea

imobilului în litigiu, instanța de fond a dispus efectuarea unei expertize tehnice

de specialitate, efectuată de expert I.R.

La 23 iulie

2006 a decedat reclamanta M.M.T. procesul fiind continuat de P.A.D.C. prin P.E.T.,

numită tutore în baza dispozițiilor din 23 iunie 2008 a Primarului municipiului

Cluj-Napoca.

Urmare precizării

de acțiune de la termenul din 6 noiembrie 2009, a fost efectuată o nouă expertiza

tehnică de expertul T.M., care a stabilit că valoarea apartamentului nr. X4. este

de 103.800 euro (439.043 RON), că valoarea apartamentului X5. este de 74.200 euro

(313.844 RON), că valoarea apartamentului X6. este de 67.500 Euro (285.505 RON)

și valoarea apartamentului nr. X7. este de 46.400 euro (196.258 RON), total 188.100

euro (599.349 RON).

Valoarea lucrărilor

de construcție deja existente pe terasa casei inițiale reprezintă 28% din valoarea

apartamentelor nr. X5., X6. și X7., astfel că în raport de acest procent, valoarea

care s-ar cuveni reclamantei este de 52.768 euro.

Instanța de

apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 7 și 9 din Legea

nr. 10/2001, precum și ale art. 9 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit regula restituirii în natură, iar atunci

când acest lucru nu este posibil, se va proceda la compensarea cu alte bunuri sau

servicii în echivalent, de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite.

A fost menționată

jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care s-a pronunțat în legătură

cu acest aspect (decizia nr. 1895/2009), reținând că în cazul în care se face dovada

că există bunuri pe care în mod abuziv unitatea deținătoare refuză să le ofere în

compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanța

de judecată poate sancționa acest abuz, depunând ea însăși acordarea acestei măsuri

reparatorii în echivalent, în soluționarea contestației intentate împotriva dispoziției

emise.

Instanța de

apel a apreciat ca neîntemeiate reținerile instanței de fond cu privire la faptul

că, dintre lucrările la care face trimitere expertiza, ar putea fi avute în vedere

eventual peretele exterior perimetral de pe terasă, care însă, raportat la dimensiunile

indicate de expertă (înălțime 80 cm și parțial front de 1,70 m), nu justifică stabilirea

de despăgubiri.

În speță s-a

dovedit că pârâtul deține bunuri pe care nu le-a oferit în compensare, respectiv

apartamentul nr. X7., a cărui valoare reprezintă 24,9% din valoarea etajului 2,

că valoarea lucrărilor de construcții deja existente pe terasa casei inițiale de

28% din etajul 2 acoperă valoarea apartamentului nr. X7.

În consecință,

Curtea de Apel a anulat parțial dispoziția nr. 1837 din 22 iulie 2005, atribuind

reclamantei în compensare apartamentul nr. X7. din imobilul situat în Cluj-Napoca,

Piața C., înscris în CF Cluj, cu părțile indivize comune înscrise în CF C10. Cluj.

Cu privire

la cererea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, urmare compensării

cu valoarea apartamentului nr. X4., care nu poate fi restituit în natură, fiind

înstrăinat în condițiile Legii nr. 112/1995, Curtea de Apel a statuat că, în aplicarea

deciziei nr. XX/2007, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul soluționării

unui recurs în interesul legii, soluționarea pe fond a notificării, în sensul statuat

prin această decizie, presupune și stabilirea despăgubirilor, ceea ce ar evita un

nou proces în fața instanței de contencios administrativ, în cazul în care s-ar

parcurge procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, proces care ar

duce la o durată nerezonabilă a termenului de soluționare a notificării, încălcându-se

astfel art. 6 Paragraful 1 din C.E.D.O.

C.E.D.O. s-a

pronunțat în acest sens în cauza Faimblat și Katz împotriva României, reținând că

deși Legea nr. 10/2001 oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă,

cât și, ulterior, la o procedură contencioasă, acest proces rămâne teoretic și iluzoriu,

nefiind în măsură să conducă la plata unor despăgubiri într-un termen rezonabil,

în condițiile în care restituirea în natură nu este posibilă. Aceeași instanță a

mai reținut că procedura administrativă specială, coroborată cu modul deficitar

de funcționare a fondului „Proprietatea”, nu este în măsură să conducă la acordarea

de despăgubiri efective, într-un termen rezonabil, în acord cu cerințele art. 6

din Convenție, astfel că soluția curții de stabilire direct în instanță a cuantumului

despăgubirilor cuvenite acestora este admisibilă.

În consecință,

instanța de apel a constatat că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent în limita sumei de 97.076 euro sau echivalentul în RON la data plății

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin decizia

civilă nr. 4538 din 15 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

s-au admis recursurile declarate de pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost casată în întregime decizia

recurată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, pe motiv că această decizie

este lovită de nulitate, prin prisma art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborat cu

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, nu a fost legal citat la soluționarea apelului, în fața instanței de apel.

În rejudecare,

conform îndrumărilor din decizia de casare, s-a dispus citarea în cauză și a pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta depunând la dosarul cauzei

o întâmpinare, prin care a solicitat să se respingă apelul față de acest pârât,

pe motiv că în dosarul de fond al Tribunalului Cluj, prin Încheierea ședinței publice

din 27 ianuarie 2006, încheiere care nu a fost apelată, a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

soluționarea acestei excepții fiind irevocabilă.

La termenul

de judecată din 14 martie 2013 Curtea de Apel a constatat că, în Dosarul nr. 6536/117/2005

al Tribunalului Cluj, cu ocazia soluționării fondului cauzei, s-a admis, în temeiul

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, dispunându-se, totodată, respingerea

cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, în contradictoriu cu acest

pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Neexistând

critici în apel, în limita soluționării acestei excepții, soluția primei instanțe

a rămas definitivă și irevocabilă la data pronunțării sale.

Prin

decizia nr. 20/A din 14

martie 2013 Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis în parte apelul declarat

de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 841/2010 pe care a schimbat-o în parte,

în sensul că a admis in parte acțiunea civilă împotriva paraților Primarul municipiului

Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca, a anulat parțial dispoziția din 22 iulie

2005 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca; a atribuit reclamantei în compensare

apartamentul nr. X7. din imobilul situat în Cluj-Napoca, Piața C. din C.F. ind,

C6. Cluj cu p.i.c. înscrise in C.F. nr. C1. Cluj; a stabilit dreptul reclamantei

la măsuri reparatorii prin echivalent în limita sumei de 97.076 euro sau echivalentul

în RON la data plății, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a menținut

restul dispozițiilor sentinței apelate; a obligat pârâții, în solidar, să plătească

reclamantei suma de 2.860 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță

și în apel.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a apreciat că apelul reclamantei este fondat

în parte.

S-au menționat,

ca fiind aplicabile în cauză, dispozițiile art. 1, art. 7 alin. (1) și art. 9 din

Legea nr. 10/2001 și ale art. 1.7 și 9.3 din H.G. nr. 250/2007 republicată, instituie,

prin regula restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, și care se

circumscriu dispozițiilor acestei legi, în favoarea persoanelor îndreptățite. De

asemenea s-a considerat că, prin prisma dispozițiilor art. 3 și art. 4 din Legea

nr. 10/2001, republicată, reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii

în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul notificat. Dispozițiile art. 10 din Legea

nr. 10/2001, republicată, prevăd în ce condiții se poate dispune restituirea în

natură a imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe

acestea au fost demolate total sau parțial.

În ceea ce

privește circumstanțele de fapt ale cauzei, s-a reluat descrierea situației de fapt.

S-a apreciat

că, din cele două expertize întocmite în fața instanței de fond de experții I.R.

și T.M., rezultă faptul că pârâtul deține bunuri pe care le poate oferi în compensare

reclamantei, respectiv, apartamentul nr. X7., a cărui valoare reprezintă un procent

de 24,9% din valoarea etajului II al imobilului și că valoarea lucrărilor de construcții

deja realizate și existente pe terasa casei inițiale, de 28% din etajul II, acoperă

valoarea apartamentului nr. X7.

Pe cale de

consecință, instanța de apel a constatat că este admisibilă, prin prisma Legii

nr. 10/2001, acordarea în compensare, în favoarea reclamantei, a apartamentului

nr. X7. din imobil cu părțile indivize comune.

A fost apreciată

ca fiind întemeiată și solicitarea reclamantei, de a-i fi acordate măsuri reparatorii

prin echivalent, urmare a compensării cu valoarea apartamentului nr. X4., care nu

poate fi restituit în natură, întrucât a fost vândut în condițiile Legii nr. 112/1995,

cu motivarea că dispoziția contestată a fost emisă anterior intrării în vigoare

a Legii nr. 247/2005 astfel că instanța de judecată poate să stabilească cuantumul

măsurilor reparatorii prin echivalent (despăgubirilor) ce se cuvin persoanei îndreptățite

pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură în temeiul Legii nr. 10/2001,

în acest sens dispunând chiar textul Legii nr. 10/2001 anterior modificării sale

prin Legea nr. 247/2005, decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

precum și practica C.E.D.O.

În ceea ce

privește cuantumul măsurilor reparatorii în echivalent, pentru partea de imobil

ce nu se poate restitui în natură, s-a avut în vedere faptul că din valoarea apartamentului

nr. X4., care nu poate fi restituit în natură, în sumă de 103.800 euro, se impune

scăderea valorii apartamentului nr. X7., în sumă de 46.400 euro, rezultând, așadar,

suma de 57.400 euro.

La această

sumă trebuie adăugată valoarea corespunzătoare procentului de 28% din valoarea apartamentelor

nr. X5. și X6., în sumă de 39.676 euro (141.700 euro x 28% = 39.676 euro), rezultând

o valoare totală în sumă de 97.076 euro.

S-a concluzionat

că reclamanta este îndreptățită la a-i fi acordate măsuri reparatorii în echivalent

în limita sumei de 97.076 euro, sau echivalentul în RON al acestei sume la data

plății efective, aceste măsuri reparatorii prin echivalent urmând să fie acordate

în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

În temeiul

art. 274 C. proc. civ., pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Municipiul

Cluj-Napoca prin Primar au fost obligați să îi plătească reclamantei suma de 2.860

RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în primă instanță, și în instanța de apel,

în primul ciclu procesual, reprezentând onorarii expertize.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs

pârâții Primarul municipiului Cluj Napoca și Municipiul

Cluj Napoca prin Primar, care au susținut că instanța de apel a pronunțat Decizia

civila nr. 20/A/2013 cu încălcarea dispozițiilor legale, respectiv nu a avut în

vedere, la pronunțarea acesteia, criticile invocate și reținerile instanței de fond

exprimate în mod corect, cu respectarea dispozițiilor legale.

Au solicitat instanței

a avea în vedere, la soluționarea recursului, soluția primei instanțe de respingere

a cererii reclamantei de a i se atribui apartamentul nr. X7., în compensarea lucrărilor

existente la momentul realizării supraetajării imobilului de către stat. Au reiterat

faptul că dintre lucrările la care a făcut trimitere expertul judiciar ar fi putut

fi avute în vedere doar acelea care vizau peretele exterior perimetral de pe terasă,

care însă, raportat la dimensiunile indicate de expert - înălțime de 80 cm și parțial,

fronton de 1,70 m - nu justifică stabilirea unor despăgubiri, cu atât mai mult atribuirea

unui imobil în compensare.

Mai mult, au arătat, citând

din considerentele instanței de fond, că celelalte lucrări menționate de expert,

constând în casa scării, parte din zidăria exterioara, instalații de apa, gaz, canalizare

etc., nu impun acordarea unor despăgubiri în condițiile în care acestea reprezintă

părți indivize comune aferente apartamentelor, iar în privința apartamentelor restituite

în natură reclamantei, cota parte aferentă fiecăruia constituie proprietatea acesteia.

În acest sens, a fost remarcat faptul că expertul a luat în calcul terasamentele

și săpăturile efectuate; fundațiile din beton; umpluturile pentru pardoseli, inclusiv

hidroizolația - lucrări efectuate cu ocazia edificării construcției, în forma sa

inițială, construcție din care reclamantei i s-au restituit in natura apartamentele

nr. X1., nr. X2. și nr. X3.

Față de cele expuse anterior,

prima instanță a apreciat în mod corect, cu respectarea dispozițiilor legale, că

cererea reclamantei de acordare, în compensarea lucrărilor examinate, a apartamentului

nr. X7. edificat de către stat și restituirea în natură a boxelor existente la subsolul

imobilului este neîntemeiată motivat de faptul că, din probațiunea administrată

în cauză, rezultă că apartamentele nr. X2. și nr. X3., proprietatea reclamantei,

dețin astfel de spații.

Pentru situația în care

restituirea în natură nu este posibilă, art. 26, alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată, prevede că deținătorul imobilului sau după caz, entitatea învestită

potrivit legii cu soluționarea notificării este obligată, ca prin decizie, sau după

caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25, alin. (1) să acorde

persoanei îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea

de despăgubiri aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care

măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Au susținut recurenții

că acordarea de despăgubiri în alte bunuri sau servicii este de fapt o aplicație

particulara a dării în plată, rămânând la latitudinea unității deținătoare să decidă

dacă are posibilitatea să facă o astfel de ofertă persoanei îndreptățite, instanța

neputând cenzura susținerile unității deținătoare, care susține faptul că nu deține

imobile pentru a fi acordate în compensare reclamanților, pe teritoriul Municipiului

Cluj-Napoca. De altfel, Legea nr. 10/2001 nu impune obligativitatea acordării celor

îndreptățiți în compensare a altor bunuri.

Au considerat că, în speță,

singura măsură reparatorie posibilă și legală este acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent, constând din despăgubiri în condițiile legii speciale.

În temeiul deciziei nr.

XX/2007, invocată, instanța poate soluționa pe fond cererea de revendicare însă

nu se poate pronunța în locul autorității, proprietară asupra bunurilor sale, dacă

exista bunuri disponibile. Or, municipalitatea și-a exprimat clar poziția în ceea

ce privește inexistența unor bunuri disponibile, în sensul legii speciale, de a

fi acordate în compensare. Deși textul legal se referă la două soluții de urmat

în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă - respectiv fie compensarea

cu alte bunuri sau servicii, fie acordarea de despăgubiri, acesta trebuie coroborat

cu dispozițiile Legii nr. 250/2007 (cu caracter obligatoriu pentru Comisia de aplicare

a prevederilor Legii nr. 10/2001) în sensul că, măsura reparatorie a compensării

este posibilă doar dacă unitatea învestită cu soluționarea notificării deține în

proprietate imobile disponibile.

Au menționat că la sediul

instituției este afișat lunar un anunț prin care cei interesați sunt înștiințați

că în conformitate cu prevederile art. 1, alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată,

că „nu deține bunuri sau servicii disponibile care să poată fi acordate în compensare

revendicatorilor care au depus cereri de revendicare în baza Legii nr. 10/2001.”

Că hotărârea instanței

de judecată recurată, privind obligarea Statului Român să recunoască reclamantei

dreptul de proprietate asupra unui imobil proprietatea acestuia, care potrivit dreptului

comun se bucură de toate atributele dreptului de proprietate ca orice subiect de

drept, încalcă în mod flagrant prevederile art. l din primul Protocol adițional

al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, reprezintă

o încălcare a dreptului de proprietate garantat de C.E.D.O. și un tratament profund

discriminatoriu și inechitabil.

Prin urmare, dispoziția

cuprinsă în art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare,

instituie pentru unitatea deținătoare o obligație de mijloace și nu o obligație

imperativă.

Raportat la considerentele

mai sus arătate, s-a apreciat că soluția Curții de Apel Cluj este nelegală, aceasta

adăugând la lege.

Mai mult, la pronunțarea

hotărârii recurate, instanța nu a ținut cont de împrejurarea că apartamentul

nr. X7. din imobilul în litigiu este afectat în prezent de un contract de închiriere

valabil încheiat până la data de 19 mai 2014.

De asemenea, față de pretențiile

reclamantei referitoare la acordarea de despăgubiri bănești la valoarea actualizată

s-a solicitat a se avea în vedere faptul că dispoziția contestată a fost emisă anterior

apariției Legii nr. 247/2005 și cuprinde în mod expres valoarea despăgubirilor ce

urmează a fi acordate pentru partea din imobil care nu a făcut obiectul restituirii

în natură. Așadar, legea nouă nu este aplicabilă în prezenta speță, chiar dacă aceasta

determină imperativ regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate abuziv, respectiv instituie procedurile administrative ce se impun a fi

respectate. În speță, cuantumul despăgubirilor a fost stabilit prin dispoziția emisă

de Primarul municipiului Cluj-Napoca, fiind discutabil în ce măsură poate fi admisibilă

reactualizarea acestora. În altă ordine de idei, s-a învederat instanței ca valoarea

despăgubirilor din cuprinsul dispoziției contestate a fost stabilită unitar pentru

apartamentul nr. 4 - nerestituit în natură -, astfel încât, în lipsa determinării

valorii celorlalte părți din imobil nerestituite în natură s-ar proceda la stabilirea

unui alt cuantum al despăgubirilor.

De asemenea, s-a criticat

legalitatea hotărârii recurate și în ceea ce privește obligarea recurenților la

plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.860 RON (fond + apel) motivat de împrejurarea

că nu au căzut în pretenții, dispoziția din 22 iulie 2005 fiind emisă de către Primarul

municipiului Cluj-Napoca în mod corect, cu respectarea prevederilor legii speciale.

Analizând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Deși recurenții nu și-u

întemeiat în drept motivele de recurs, acestea pot fi încadrate, în parte, în teza

prev. de art. 304 pct. 9 întrucât vizează greșita aplicare a disp. art. 26 din Legea

nr. 10/2001, atât în ceea ce privește natura măsurii compensatorii acordate, cât

și a modului de cuantificare a cuantumului despăgubirilor bănești, respectiv a

art. 274 C. proc. civ., referitor la acordarea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte reține că

prima critică privind situația lucrărilor existente la momentul realizării supraetajării

imobilului de către stat și proporția în care acestea se regăsesc în noul imobil

excede cadrului legal de judecare a recursului, limitat la cazurile de casare și

modificare reglementate expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., întrucât

analiza împrejurărilor descrise de recurenți ar duce la o reinterpretare a probelor

cu expertiză tehnică construcții, administrate la instanțele de fond.

Astfel, instanța de apel

și-a însușit concluziile experților, omologând constatarea referitoare la împrejurarea

că

apartamentul nr. X7. are o valoare ce reprezintă un

procent de 24,9% din valoarea etajului II al imobilului și că valoarea lucrărilor

de construcții, deja realizate și existente pe terasa casei inițiale, de 28% din

etajul II, cu care s-a redus costul supraedificării, acoperă valoarea apartamentului

nr. X7.

Criticile decurgând din această împrejurare pun în discuție chestiuni

de fapt cu referire la probele administrate în cauză și aprecierea instanței în

legătură cu reținerea sau înlăturarea unui anumit mijloc de probă în fundamentarea

soluției pronunțate, ce nu pot fi cenzurate de instanța de recurs.

Cum în recurs nu se mai

poate proceda la o reapreciere a probelor și stabilirea unei alte situații de fapt,

Înalta Curtea reține, plecând de la situația de fapt stabilită în apel, că dispozițiile

Legii nr. 10/2001 au fost corect interpretate și aplicate în cauza dedusă judecății.

Astfel, în condițiile în care reclamanta nu poate beneficia de restituirea întregului

imobil, dat fiind faptul că o parte din acesta (în procentul stabilit de expert,

ce nu mai poate fi cenzutat) a constituit baza pentru edificarea unor spații locative

noi, se impune despăgubirea acesteia cu contravaloarea acestei părți, așa cum a

fost stabilită în raportul de expertiză. Nu pot fi reținute susținerile recurenților,

în sensul că lucrările evaluate de expert sunt incluse în cotele indivize de coproprietate

forțată, întrucât acestea se află în folosința etajului supraedificat de stat, nefiind

parte din suprafața restituită reclamantei.

În ceea ce privește critica

referitoare nesocotirea de către instanța de apel a împrejurării că acordarea de

despăgubiri constând în alte bunuri sau servicii este lăsată de lege exclusiv la

latitudinea unității deținătoare, care și-a exprimat poziția în ceea ce privește

inexistența unor bunuri disponibile, Înalta Curte apreciază că recurenții sunt cei

care au procedat la o eronată interpretare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, contrar susținerilor

recurenților, această formă de reparație în echivalent, prin acordarea de despăgubiri

constând în alte bunuri sau servicii, este obligatorie pentru unitatea deținătoare,

în cazul în care există bunuri disponibile, susceptibile de atribuire către cel

interesat.

Compensarea ca măsură reparatorie, operează

în temeiul unei legi speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, neputând fi asimilată,

cum au apreciat recurenții, unei dări în plată ca mod de stingere a obligațiilor

din dreptul comun.

Reparația în echivalent

sub forma despăgubirilor acordate în condițiile legii speciale de stabilire și acordare

a acestora, respectiv ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, are un caracter subsidiar

atribuirii de bunuri sau servicii în compensare.

Aceasta rezultă atât din

interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, în forma aplicabilă la momentul constituirii situației juridice,

care plasează reparația prin despăgubiri ulterior celei prin compensare, dar și

din însuși scopul legiuitorului, care a urmărit, pe cât posibil, reparația în natură

pentru cel deposedat abuziv în perioada regimului politic trecut, iar, în cazul

în care nu este posibilă, atribuirea de bunuri în compensare. O asemenea formă de

reparație în echivalent, prin efectele produse, și anume stabilirea dreptului de

proprietate cu toate atributele specifice, în favoarea persoanei îndreptățite, este

comparabilă cu restituirea în natură a bunului preluat și permite o mai bună și

rapidă reparație către fostul proprietar, decât cea sub forma despăgubirilor potrivit

Titlului VII.

De asemenea, reparația

prin atribuirea de bunuri în compensare nu este lăsată la aprecierea exclusivă a

unității deținătoare, în condițiile în care instanța de judecată are posibilitatea

să cenzureze un eventual abuz de drept din partea acesteia, de a nu declara anumite

bunuri ca fiind disponibile, pentru a le exclude de la atribuirea în compensare

către cei interesați. Ca atare, este lipsit de relevanță faptul că apartamentul

atribuit în compensare reclamantei nu figura, potrivit evidențelor pârâților, ca

bun disponibil și că pârâții nu au înțeles să comunice o listă cu astfel de bunuri.

În cadrul procedurii judiciare,

instanța are plenitudine de jurisdicție, fiind abilitată, conform art. 26 din Legea

nr. 10/2001, în forma actuală (art. 24 în forma de la data intrării în vigoare),

să analizeze cererea reclamantei sub toate aspectele de legalitate și temeinicie,

inclusiv în ceea ce privește categoria măsurilor reparatorii ce i se cuvine, măsură

ce se înscrie în sfera ei de competență și nu reprezintă o ingerință în atribuțiile

organelor administrative.

Pe de altă parte, conform

art. 1 alin. (5) din legea specială, în forma actuală, primarii sau, după caz, conducătorii

entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar,

în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente,

un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care

pot fi acordate în compensare.

În cazul în care deținătorul

imobilului pretinde că nu are bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare,

astfel cum au declarat pârâții, este fără dubiu că reclamanta are posibilitatea

de a individualiza, în mod concret, bunuri cu privire la care consideră că pot fi

acordate în compensare. Fiind partea care a optat pentru această formă de reparație,

este persoană interesată în probarea existenței unor bunuri disponibile în patrimoniul

deținătorului imobilului ce nu poate fi restituit în natură, ceea ce, în speță,

reclamanta a și făcut.

În ipoteza în care notificatorul

optează pentru o anumită formă de reparație, care este și posibilă potrivit legii

și nu există niciun impediment la acordarea acesteia, refuzul pârâților în acest

sens îmbracă forma unui abuz de drept.

În consecință, nu se poate

reține că, procedând la verificarea susținerilor reclamantei în legătură cu bunul

solicitat în compensare și, în final, la atribuirea lui către această parte, instanța

de apel ar fi încălcat dreptul de dispoziție al pârâților, precum și dispozițiile

art. 26 și art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În cauză, deși s-a dovedit,

prin probatoriul administrat, că apartamentul nr. X7. este disponibil, recurenții

pârâți nu au contestat această împrejurare și nu au oferit nicio justificare faptului

că bunul respectiv nu a fost propus în compensare și nici nu figurează pe lista

imobilelor din domeniul privat al municipiului ca disponibil pentru a fi acordat

ca măsură reparatorie în echivalent.

De altfel, nici prin motivele

de recurs nu se arată argumentul pentru care bunul acordat în compensare de către

instanța de apel nu ar avea o situație juridică ce permite adoptarea acestei măsuri,

criticile pârâților fiind limitate la dreptul, și nu obligația, unității deținătoare

de oferire, în compensare, a unui anumit bun.

Nu se poate reține nici

că, prin acordarea în compensație a apartamentului nr. X7., s-ar încălca dreptul

de proprietate al municipiului, întrucât acesta, în calitate de unitate deținătoare,

are, potrivit legii, o obligație legală imperativă de a atribui în compensație cu

bunul ce nu poate fi restituit în natură, un alt bun din domeniul său privat, această

obligație legiferată de stat intrând în marja de apreciere ce revine acestuia cu

privire la adoptarea legislației speciale de reparații și a condițiilor concrete

în care aceste reparații se pot realiza.

În ceea ce privește existența

unui contract de închiriere cu privire la apartament, neprobată în cauză, acesta

are ca obiect un drept de folosință, drept de creanță lipsit de relevanță în ceea

ce privește îndeplinirea obligației de compensare, ce vizează dreptul de proprietate.

Referitor la modul de

stabilire a despăgubirilor pentru apartamentul vândut,

potrivit

expertizei, omologată în apel, din valoarea apartamentului nr. X4., care nu a putut

fi restituit în natură, în sumă de 103.800 euro, a fost scăzută valoarea apartamentului

nr. X7., în sumă de 46.400 euro, rezultând suma de 57.400 euro. La această sumă

s-a adăugat valoarea corespunzătoare procentului de 28% din valoarea apartamentelor

nr. X5. și X6., în sumă de 39.676 euro (141.700 euro x 28% = 39.676 euro), rezultând

un total de 97.076 euro. Faptul că instanța de apel s-a pronunțat și asupra despăgubirilor

la momentul controlului de legalitate al deciziei contestate nu reprezintă o încălcare

a legii, câtă vreme în cadrul procesual al contestației, potrivit interpretării

date prin Decizia nr. XX/2007 a Î.C.C.J., are plenitudine de jurisdicție, fiind

permisă soluționarea pe fond a notificării, în limitele criticilor contestatoarei.

Pe de altă

parte, se constată că, în mod corect, au fost avute în vedere, la compensare, nu

doar apartamentul nr. X4. ci toate celelalte suprafețe aparținând imobilului inițial,

în procentul în care au fost încorporate în noile construcții, stabilindu-se astfel

valoarea totală a suprafețelor susceptibile de compensare în echivalent bănesc,

dat fiind imposibilitatea restituirii lor în natură.

În fine, în ceea ce privește

greșita aplicare a art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenții au

calitatea de părți căzute în pretenții în cauza pendinte, față de modificarea în

parte a dispoziției contestate în privința formei și cuantumului despăgubirilor,

astfel că le incumbă obligația de a suporta, conform legii, cheltuielile de judecată

efectuate de partea potrivnică, ale cărei solicitări pe calea prezentului demers

judiciar au fost admise.

Pentru toate aceste considerente,

reținând legalitatea hotărârii instanței de apel, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Va fi respinsă și cererea formulată de intimata - reclamantă P.A.D.C.

prin tutore P.E.T. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, având

în vedere faptul că la dosarul cauzei nu există dovezi cu privire la realizarea

acestor cheltuieli în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca

prin Primar împotriva deciziei nr. 20/A din 14 martie 2013 a Curții de Apel Cluj,

secția I civilă

.

Respinge cererea

formulată de intimata - reclamantă P.A.D.C. prin tutore P.E.T. de acordare a cheltuielilor

de judecată, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie

2013.