ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4708/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Notificarea nr. 1018 din 26 iulie 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, petenta M.M.T., antecesoarea reclamantei P.A.D.C., a solicitat restituirea în natură a imobilului casă și teren, înscris în CF colectivă nr. C1., numere top T1. - T2., și CF individuală nr. C2., situat în Cluj-Napoca, str. C., arătând că acest imobil i-a aparținut tatălui său, M.D., decedat la data de 06 noiembrie 1974, a cărui unică moștenitoare este petenta, imobilul fiind preluat de Statul Român în baza decretului nr. 92/1950. Petenta a arătat, totodată, prin notificare, că ea locuiește în acest imobil în apartamentul nr. X1.. Același imobil a fost solicitat și prin notificarea nr. N1.

din 26 iulie 2001. Din actele de stare civilă coroborate cu certificatul de calitate de moștenitor nr. M1. din 21 noiembrie 2002, rezultă că numita M.M.T. este unica moștenitoare după M.D., decedat la 06 noiembrie 1974, și M.V., decedată la 19 septembrie 1992, în calitate de fiică. Prin hotărârea nr. 71 din 20 februarie 1998, emisă de Comisia Județeană Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, s-a restituit în favoarea petentei M.M.T., apartamentul nr. X1.; pentru restul apartamentelor, care nu au făcut obiectul restituirii în natură, s-a dispus acordarea de despăgubiri în sumă de 173.363.586 RON. Prin dispoziția nr. 1785 din 16 aprilie 2004 s-a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. X2., cu nr. top.

T1., situat la parter, compus din: 1 sală de vânzare, 1 garderobă, 1 sas, 1 WC, 2 depozite, 1 boxă pivniță, cu suprafața utilă de 95,07 mp, cu cota indiviză de 15,19/100 parte și teren atribuit de 41/266 mp și apartamentul nr. 3, cu nr. top. T1.II, situat la etaj I, compus din: 2 camere, 1 bucătărie, 1 baie, 1 cămară de alimente, 1 coridor, 1 antreu, 2 boxe pivniță, cu suprafața utilă de 85,80 mp, cu cota indiviză de 13,71/100 și teren atribuit de 36/266 mp, înscrise în CF col. nr. C1. și CF ind. nr. C3., din imobilul situat în Piața C., notificatoarei M.M.T. S-a reținut că apartamentele nr. X2. și X3. sunt în administrarea Consiliului Local al municipiului Cluj-Napoca, apartamentul nr. X4. a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, iar apartamentul nr. X1.

a fost restituit reclamantei în baza Legii nr. 112/1995, fără a-i fi achitate despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr. 71 din 20 februarie 1998 a Comisiei Județene pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Apartamentele nr. X5., X6. și X7. de la etajul II au fost edificate de Statul Român și nu fac obiectul Legii nr. 10/2001. Ulterior, prin dispoziția din 22 iunie 2004 s-a dispus modificarea art. 1 al dispoziției din 16 aprilie 2004, în sensul că s-a restituit și terenul curte în suprafață de 209 mp., înscrisă în CF nr. C4. cu nr. top. T2., aferent imobilului situat în Piața C. Prin Dispoziția nr. 1837 din 22 iulie 2005, emisă de Primarul mun. Cluj-Napoca, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru restul imobilului existent la naționalizare și nerestituit în natură, situat în Piața C., înscris în CF nr. C5., cu nr. T3.

(art. 1). Potrivit art. 2 al aceleiași dispoziții, s-a stabilit ca valoare echivalentă a imobilului identificat mai sus și cuvenită notificatoarei M.M.T., suma de 290.486 RON. În cuprinsul art. 3 al dispoziției s-a menționat posibilitatea notificatoarei de a opta pentru acordarea de despăgubiri bănești, acordarea de acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital sau pentru acordarea de titluri de valoare nominală, folosite exclusiv în procesul de privatizare, în limita sumei de 42.731 RON, și pentru: acordarea de acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital sau pentru acordarea de titluri de valoare nominală, folosite exclusiv în procesul de privatizare, în limita sumei de 247.755 RON.

Reclamanta a contestat această dispoziție, arătând, prin cererea de chemare în judecată, că în imobil mai există apartamente nevândute și care pot fi restituite în natură. Reclamanta a formulat o precizare a acțiunii, solicitând atribuirea în natură a apartamentului nr. X7. de la etajul nr. II, reprezentând contravaloarea zidului existent pe acoperișul clădirii și a plăcii pe care Statul Român a înțeles să realizeze supraetajarea, precum și a scărilor edificate de antecesorul reclamantei. În motivele precizării de acțiune reclamanta a mai arătat că pivnița imobilului compusă din spălătoria și uscătoria de la demisol, 1 WC și o cameră de serviciu au fost transformate în două camere de locuit.

Aceste camere nu figurează în cartea funciară dar proprietarul apartamentului nr. X4. de la etajul I, numitul T.E. le-a închiriat unei societăți comerciale. Se solicită atribuirea acestui spațiu deoarece reclamantei nu i s-a atribuit nicio boxă de pivniță. Prin sentința civilă nr. 841 din 08 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 6536/117/2005 (nr. în format vechi 6663/2005), s-a respins acțiunea civilă precizată, formulată de reclamanta M.M.T., decedată în cursul procesului și continuată de moștenitoarea P.A.D.C., prin tutore P.E.T., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca. A fost respinsă acțiunea față de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Cluj-Napoca prin Primar, ca fiind înaintată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței, în esență, următoarele: Prin expertiza tehnică efectuată în cauză de expert I.R. s-a stabilit că, față de o construcție nouă, edificată pe un teren gol, supraetajarea imobilului ce a aparținut autorului reclamantei, a beneficiat de următoarele lucrări de construcții deja existente: 1. terasamente și săpături; 2. fundații din beton; 3. umpluturi pentru pardoseli, inclusiv hidroizolația; 4. peretele exterior perimetral, pe o înălțime de 80 cm (și parțial, în fronton de 1,70 m), ceea ce reprezintă 35 % din zidăria exterioară a etajului II, respectiv 25 % din zidăria totală (exterioară și de compartimentare); 5. casa scării completă, un aport apreciat la 4% din valoarea etajului II; 6. 80% din cheltuielile privind instalațiile de apă, canal, gaz și electricitate; 7. 25% din valoarea coșurilor de fum și a curților de lumină (se cuprind în cota de 25% din valoarea zidăriei).

În concluziile raportului de expertiză s-a arătat că valoarea lucrărilor în construcții deja existente pe terasa casei inițiale de 28% din etajul nr. II acoperă valoarea apartamentului nr. X7. de 24,9 % din totalul etajului II. În privința spațiilor de la subsol, expertul a procedat la o analiză detaliată a acestora, ajungând la concluzia că acestea sunt atribuite apartamentelor. Contrar susținerilor reclamantei, s-a apreciat că nu există spații rămase în administrarea Consiliului local al mun. Cluj-Napoca, cu excepția boxei aferente apartamentului nr. X7., care nu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995. Aprecierea expertului în sensul că fosta spălătorie, uscătorie și WC au fost atribuite în mod abuziv apartamentului nr. X4.

excede competenței expertului judiciar care a fost desemnat doar pentru identificarea acestor spații și stabilirea valorii acestora. Instanța a concluzionat că sunt neîntemeiate susținerile reclamantei cu privire la existența unor spații nevândute la subsolul imobilului, deoarece anexele aferente apartamentului nr. X4. au fost evidențiate în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la acest apartament. Cu privire la susținerile referitoare la vânzarea unor apartamente în cursul soluționării notificării, nu s-a făcut dovada că s-ar fi solicitat constatarea nulității contractelor încheiate cu privire la acestea. Tribunalul a apreciat că cererea reclamantei de a i se atribui apartamentul nr. X7.

în compensarea lucrărilor existente la momentul realizării supraetajării imobilului de către stat, este neîntemeiată. Dintre lucrările la care face trimitere expertul judiciar, ar putea fi avut în vedere, eventual, peretele exterior perimetral de pe terasă, care însă, raportat la dimensiunile indicate de expert - înălțime de 80 cm și parțial, în fronton de 1,70 m - nu justifică stabilirea unor despăgubiri. Celelalte lucrări menționate de expert, constând în: casa scării, parte din zidăria exterioară, instalații de apă, gaz, canalizare, etc., nu impun acordarea unor despăgubiri în condițiile în care reprezintă părți indivize comune aferente apartamentelor, iar în privința apartamentelor restituite în natură reclamantei, cota parte aferentă fiecăruia constituie proprietatea acesteia.

În acest sens, este de remarcat faptul că expertul a luat în calcul 1. terasamente și săpături; 2. fundații din beton; 3. umpluturi pentru pardoseli, inclusiv hidroizolația, lucrări efectuate cu ocazia edificării construcției în forma sa inițială, construcție din care reclamantei i s-au restituit în natură apartamentele nr. X1., X2. și X3. În concluzia celor reținute, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată cererea de acordare, în compensarea lucrărilor examinate, a apartamentului nr. X7. edificat de către stat și restituirea în natură a boxelor existente la subsolul imobilului. De altfel, din materialul probator al cauzei rezultă că apartamentele nr. X2. și X3. aflate în proprietatea reclamantei dețin asemenea spații.

Cu privire la solicitarea reclamantei de a se acorda despăgubiri bănești în valoare actualizată, instanța a reținut că dispoziția contestată a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și cuprinde valoarea despăgubirilor ce urmează să fie acordate pentru partea din imobil nerestituită în natură. Legea nouă determină imperativ regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv și instituie procedurile administrative ce se impun a fi respectate. S-a apreciat că, în speță, cuantumul despăgubirilor a fost stabilit și este discutabil în ce măsură este admisibilă reactualizarea acestora. Valoarea despăgubirilor din cuprinsul dispoziției contestată a fost stabilită unitar pentru apartamentul nr. X4.

nerestituit în natură și cotele indivize aferente din construcție și teren, precum și pentru spațiile de la subsol nerestituite în natură. În cauză reclamanta a solicitat doar stabilirea valorii de circulație a apartamentului nr. X4., astfel încât, în lipsa determinării valorii celorlalte părți din imobil nerestituite în natură, nu s-ar putea proceda la stabilirea unui alt cuantum al despăgubirilor. Față de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Cluj-Napoca prin Primar, acțiunea a fost respinsă ca fiind înaintată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termenul legal, reclamanta P.A.D.C., solicitând modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și precizată.

În motivarea apelului apelanta criticat, în esență, modul în care s-a procedat la recalcularea despăgubirilor aferente apartamentului nr. X4. care nu se restituie în natură, precum și respingerea capătului de acțiune privind atribuirea apartamentului nr. X7. în compensarea lucrărilor existente în momentul supraetajării imobilului de către stat. Prin decizia civilă nr. 196/A din 24 martie 2011 Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 841 din 8 octombrie 2010 a Tribunalului Cluj și a schimbat parțial sentința apelată, după cum urmează: A admis în parte plângerea formulată de reclamantă, împotriva pârâților Primarul municipiului Cluj-Napoca, Municipiul Cluj-Napoca prin Primar și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință: A anulat parțial dispoziția din 22 iulie 2005, emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca.

A atribuit reclamantei în compensare apartamentul numărul X7., din imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, Piața C., din CF individual C3. Cluj, cu părțile indivize comune înscrise în CF C10. Cluj. A stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent în limita sumei de 97.076 euro sau echivalentul în RON la data plății, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. A obligat pârâții, în solidar, să-i plătească reclamantei suma de 2.860 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță și apel. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Cluj a reținut în considerentele deciziei sale, următoarele: Imobilul în litigiu, în componența inițială subsol, parter și etaj a fost naționalizat de Statul Român în baza decretului nr. 92/1950.

După naționalizare imobilul a fost partajat în 4 apartamente, iar Statul Român a supraedificat deasupra terasei imobilului existent încă un etaj, care a fost partajat la rândul său în apartamentele X5., X6. și X7. Prin dispozițiile din 16 aprilie 2004 și din 22 iunie 2004 s-a dispus restituirea în natură a unei părți din imobil și terenul aferent iar prin dispoziția din 22 iulie 2005, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru restul imobilului existent la naționalizare și nerestituit în natură, înscris în CF C5. Cluj, nr. T6. Reclamanta a contestat această ultimă dispoziție, solicitând anularea acesteia, obligarea pârâtului să-i restituie în natură întregul imobil și, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii bănești în valoare reactualizată pentru acest imobil.

Reclamanta și-a precizat contestația solicitând atribuirea în natură a apartamentului nr. X7. situat la etajul 2, în compensare pentru cota parte ce-i revine din apartamentele X5., X6. și X7., care au fost edificate pe terasa imobilului proprietatea antecesorilor ei, precum și prin compensare cu valoarea apartamentului nr. X4., apartament care nu poate fi restituit în natură, fiind vândut foștilor chiriași. Pentru identificarea imobilului în litigiu, instanța de fond a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, efectuată de expert I.R. La 23 iulie 2006 a decedat reclamanta M.M.T. procesul fiind continuat de P.A.D.C. prin P.E.T., numită tutore în baza dispozițiilor din 23 iunie 2008 a Primarului municipiului Cluj-Napoca.

Urmare precizării de acțiune de la termenul din 6 noiembrie 2009, a fost efectuată o nouă expertiza tehnică de expertul T.M., care a stabilit că valoarea apartamentului nr. X4. este de 103.800 euro (439.043 RON), că valoarea apartamentului X5. este de 74.200 euro (313.844 RON), că valoarea apartamentului X6. este de 67.500 Euro (285.505 RON) și valoarea apartamentului nr. X7. este de 46.400 euro (196.258 RON), total 188.100 euro (599.349 RON). Valoarea lucrărilor de construcție deja existente pe terasa casei inițiale reprezintă 28% din valoarea apartamentelor nr. X5., X6. și X7., astfel că în raport de acest procent, valoarea care s-ar cuveni reclamantei este de 52.768 euro.

Instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 7 și 9 din Legea nr. 10/2001, precum și ale art. 9 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit regula restituirii în natură, iar atunci când acest lucru nu este posibil, se va proceda la compensarea cu alte bunuri sau servicii în echivalent, de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite. A fost menționată jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care s-a pronunțat în legătură cu acest aspect (decizia nr. 1895/2009), reținând că în cazul în care se face dovada că există bunuri pe care în mod abuziv unitatea deținătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanța de judecată poate sancționa acest abuz, depunând ea însăși acordarea acestei măsuri reparatorii în echivalent, în soluționarea contestației intentate împotriva dispoziției emise.

Instanța de apel a apreciat ca neîntemeiate reținerile instanței de fond cu privire la faptul că, dintre lucrările la care face trimitere expertiza, ar putea fi avute în vedere eventual peretele exterior perimetral de pe terasă, care însă, raportat la dimensiunile indicate de expertă (înălțime 80 cm și parțial front de 1,70 m), nu justifică stabilirea de despăgubiri. În speță s-a dovedit că pârâtul deține bunuri pe care nu le-a oferit în compensare, respectiv apartamentul nr. X7., a cărui valoare reprezintă 24,9% din valoarea etajului 2, că valoarea lucrărilor de construcții deja existente pe terasa casei inițiale de 28% din etajul 2 acoperă valoarea apartamentului nr. X7. În consecință, Curtea de Apel a anulat parțial dispoziția nr. 1837 din 22 iulie 2005, atribuind reclamantei în compensare apartamentul nr. X7.

din imobilul situat în Cluj-Napoca, Piața C., înscris în CF Cluj, cu părțile indivize comune înscrise în CF C10. Cluj. Cu privire la cererea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, urmare compensării cu valoarea apartamentului nr. X4., care nu poate fi restituit în natură, fiind înstrăinat în condițiile Legii nr. 112/1995, Curtea de Apel a statuat că, în aplicarea deciziei nr. XX/2007, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul soluționării unui recurs în interesul legii, soluționarea pe fond a notificării, în sensul statuat prin această decizie, presupune și stabilirea despăgubirilor, ceea ce ar evita un nou proces în fața instanței de contencios administrativ, în cazul în care s-ar parcurge procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, proces care ar duce la o durată nerezonabilă a termenului de soluționare a notificării, încălcându-se astfel art. 6 Paragraful 1 din C.E.D.O.

C.E.D.O. s-a pronunțat în acest sens în cauza Faimblat și Katz împotriva României, reținând că deși Legea nr. 10/2001 oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și, ulterior, la o procedură contencioasă, acest proces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă la plata unor despăgubiri într-un termen rezonabil, în condițiile în care restituirea în natură nu este posibilă. Aceeași instanță a mai reținut că procedura administrativă specială, coroborată cu modul deficitar de funcționare a fondului „Proprietatea”, nu este în măsură să conducă la acordarea de despăgubiri efective, într-un termen rezonabil, în acord cu cerințele art. 6 din Convenție, astfel că soluția curții de stabilire direct în instanță a cuantumului despăgubirilor cuvenite acestora este admisibilă.

În consecință, instanța de apel a constatat că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în limita sumei de 97.076 euro sau echivalentul în RON la data plății în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Prin decizia civilă nr. 4538 din 15 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au admis recursurile declarate de pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost casată în întregime decizia recurată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, pe motiv că această decizie este lovită de nulitate, prin prisma art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborat cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a fost legal citat la soluționarea apelului, în fața instanței de apel.

În rejudecare, conform îndrumărilor din decizia de casare, s-a dispus citarea în cauză și a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta depunând la dosarul cauzei o întâmpinare, prin care a solicitat să se respingă apelul față de acest pârât, pe motiv că în dosarul de fond al Tribunalului Cluj, prin Încheierea ședinței publice din 27 ianuarie 2006, încheiere care nu a fost apelată, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, soluționarea acestei excepții fiind irevocabilă. La termenul de judecată din 14 martie 2013 Curtea de Apel a constatat că, în Dosarul nr. 6536/117/2005 al Tribunalului Cluj, cu ocazia soluționării fondului cauzei, s-a admis, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, dispunându-se, totodată, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Neexistând critici în apel, în limita soluționării acestei excepții, soluția primei instanțe a rămas definitivă și irevocabilă la data pronunțării sale. Prin decizia nr. 20/A din 14 martie 2013 Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis în parte apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 841/2010 pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis in parte acțiunea civilă împotriva paraților Primarul municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca, a anulat parțial dispoziția din 22 iulie 2005 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca; a atribuit reclamantei în compensare apartamentul nr. X7.

din imobilul situat în Cluj-Napoca, Piața C. din C.F. ind, C6. Cluj cu p.i.c. înscrise in C.F. nr. C1. Cluj; a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent în limita sumei de 97.076 euro sau echivalentul în RON la data plății, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantei suma de 2.860 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a apreciat că apelul reclamantei este fondat în parte. S-au menționat, ca fiind aplicabile în cauză, dispozițiile art. 1, art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 1.7 și 9.3 din H.G.

nr. 250/2007 republicată, instituie, prin regula restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, și care se circumscriu dispozițiilor acestei legi, în favoarea persoanelor îndreptățite. De asemenea s-a considerat că, prin prisma dispozițiilor art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, republicată, reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul notificat. Dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, prevăd în ce condiții se poate dispune restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial. În ceea ce privește circumstanțele de fapt ale cauzei, s-a reluat descrierea situației de fapt.

S-a apreciat că, din cele două expertize întocmite în fața instanței de fond de experții I.R. și T.M., rezultă faptul că pârâtul deține bunuri pe care le poate oferi în compensare reclamantei, respectiv, apartamentul nr. X7., a cărui valoare reprezintă un procent de 24,9% din valoarea etajului II al imobilului și că valoarea lucrărilor de construcții deja realizate și existente pe terasa casei inițiale, de 28% din etajul II, acoperă valoarea apartamentului nr. X7. Pe cale de consecință, instanța de apel a constatat că este admisibilă, prin prisma Legii nr. 10/2001, acordarea în compensare, în favoarea reclamantei, a apartamentului nr. X7. din imobil cu părțile indivize comune.

A fost apreciată ca fiind întemeiată și solicitarea reclamantei, de a-i fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent, urmare a compensării cu valoarea apartamentului nr. X4., care nu poate fi restituit în natură, întrucât a fost vândut în condițiile Legii nr. 112/1995, cu motivarea că dispoziția contestată a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 astfel că instanța de judecată poate să stabilească cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent (despăgubirilor) ce se cuvin persoanei îndreptățite pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, în acest sens dispunând chiar textul Legii nr. 10/2001 anterior modificării sale prin Legea nr. 247/2005, decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție precum și practica C.E.D.O.

În ceea ce privește cuantumul măsurilor reparatorii în echivalent, pentru partea de imobil ce nu se poate restitui în natură, s-a avut în vedere faptul că din valoarea apartamentului nr. X4., care nu poate fi restituit în natură, în sumă de 103.800 euro, se impune scăderea valorii apartamentului nr. X7., în sumă de 46.400 euro, rezultând, așadar, suma de 57.400 euro. La această sumă trebuie adăugată valoarea corespunzătoare procentului de 28% din valoarea apartamentelor nr. X5. și X6., în sumă de 39.676 euro (141.700 euro x 28% = 39.676 euro), rezultând o valoare totală în sumă de 97.076 euro. S-a concluzionat că reclamanta este îndreptățită la a-i fi acordate măsuri reparatorii în echivalent în limita sumei de 97.076 euro, sau echivalentul în RON al acestei sume la data plății efective, aceste măsuri reparatorii prin echivalent urmând să fie acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca prin Primar au fost obligați să îi plătească reclamantei suma de 2.860 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în primă instanță, și în instanța de apel, în primul ciclu procesual, reprezentând onorarii expertize. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Primarul municipiului Cluj Napoca și Municipiul Cluj Napoca prin Primar, care au susținut că instanța de apel a pronunțat Decizia civila nr. 20/A/2013 cu încălcarea dispozițiilor legale, respectiv nu a avut în vedere, la pronunțarea acesteia, criticile invocate și reținerile instanței de fond exprimate în mod corect, cu respectarea dispozițiilor legale.

Au solicitat instanței a avea în vedere, la soluționarea recursului, soluția primei instanțe de respingere a cererii reclamantei de a i se atribui apartamentul nr. X7., în compensarea lucrărilor existente la momentul realizării supraetajării imobilului de către stat. Au reiterat faptul că dintre lucrările la care a făcut trimitere expertul judiciar ar fi putut fi avute în vedere doar acelea care vizau peretele exterior perimetral de pe terasă, care însă, raportat la dimensiunile indicate de expert - înălțime de 80 cm și parțial, fronton de 1,70 m - nu justifică stabilirea unor despăgubiri, cu atât mai mult atribuirea unui imobil în compensare.

Mai mult, au arătat, citând din considerentele instanței de fond, că celelalte lucrări menționate de expert, constând în casa scării, parte din zidăria exterioara, instalații de apa, gaz, canalizare etc., nu impun acordarea unor despăgubiri în condițiile în care acestea reprezintă părți indivize comune aferente apartamentelor, iar în privința apartamentelor restituite în natură reclamantei, cota parte aferentă fiecăruia constituie proprietatea acesteia. În acest sens, a fost remarcat faptul că expertul a luat în calcul terasamentele și săpăturile efectuate; fundațiile din beton; umpluturile pentru pardoseli, inclusiv hidroizolația - lucrări efectuate cu ocazia edificării construcției, în forma sa inițială, construcție din care reclamantei i s-au restituit in natura apartamentele nr. X1., nr. X2.

și nr. X3. Față de cele expuse anterior, prima instanță a apreciat în mod corect, cu respectarea dispozițiilor legale, că cererea reclamantei de acordare, în compensarea lucrărilor examinate, a apartamentului nr. X7. edificat de către stat și restituirea în natură a boxelor existente la subsolul imobilului este neîntemeiată motivat de faptul că, din probațiunea administrată în cauză, rezultă că apartamentele nr. X2. și nr. X3., proprietatea reclamantei, dețin astfel de spații.

Pentru situația în care restituirea în natură nu este posibilă, art. 26, alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că deținătorul imobilului sau după caz, entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea notificării este obligată, ca prin decizie, sau după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25, alin. (1) să acorde persoanei îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Au susținut recurenții că acordarea de despăgubiri în alte bunuri sau servicii este de fapt o aplicație particulara a dării în plată, rămânând la latitudinea unității deținătoare să decidă dacă are posibilitatea să facă o astfel de ofertă persoanei îndreptățite, instanța neputând cenzura susținerile unității deținătoare, care susține faptul că nu deține imobile pentru a fi acordate în compensare reclamanților, pe teritoriul Municipiului Cluj-Napoca. De altfel, Legea nr. 10/2001 nu impune obligativitatea acordării celor îndreptățiți în compensare a altor bunuri. Au considerat că, în speță, singura măsură reparatorie posibilă și legală este acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând din despăgubiri în condițiile legii speciale.

În temeiul deciziei nr. XX/2007, invocată, instanța poate soluționa pe fond cererea de revendicare însă nu se poate pronunța în locul autorității, proprietară asupra bunurilor sale, dacă exista bunuri disponibile. Or, municipalitatea și-a exprimat clar poziția în ceea ce privește inexistența unor bunuri disponibile, în sensul legii speciale, de a fi acordate în compensare. Deși textul legal se referă la două soluții de urmat în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă - respectiv fie compensarea cu alte bunuri sau servicii, fie acordarea de despăgubiri, acesta trebuie coroborat cu dispozițiile Legii nr. 250/2007 (cu caracter obligatoriu pentru Comisia de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001) în sensul că, măsura reparatorie a compensării este posibilă doar dacă unitatea învestită cu soluționarea notificării deține în proprietate imobile disponibile.

Au menționat că la sediul instituției este afișat lunar un anunț prin care cei interesați sunt înștiințați că în conformitate cu prevederile art. 1, alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, că „nu deține bunuri sau servicii disponibile care să poată fi acordate în compensare revendicatorilor care au depus cereri de revendicare în baza Legii nr. 10/2001.” Că hotărârea instanței de judecată recurată, privind obligarea Statului Român să recunoască reclamantei dreptul de proprietate asupra unui imobil proprietatea acestuia, care potrivit dreptului comun se bucură de toate atributele dreptului de proprietate ca orice subiect de drept, încalcă în mod flagrant prevederile art. l din primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate garantat de C.E.D.O.

și un tratament profund discriminatoriu și inechitabil. Prin urmare, dispoziția cuprinsă în art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare, instituie pentru unitatea deținătoare o obligație de mijloace și nu o obligație imperativă. Raportat la considerentele mai sus arătate, s-a apreciat că soluția Curții de Apel Cluj este nelegală, aceasta adăugând la lege. Mai mult, la pronunțarea hotărârii recurate, instanța nu a ținut cont de împrejurarea că apartamentul nr. X7.

din imobilul în litigiu este afectat în prezent de un contract de închiriere valabil încheiat până la data de 19 mai 2014. De asemenea, față de pretențiile reclamantei referitoare la acordarea de despăgubiri bănești la valoarea actualizată s-a solicitat a se avea în vedere faptul că dispoziția contestată a fost emisă anterior apariției Legii nr. 247/2005 și cuprinde în mod expres valoarea despăgubirilor ce urmează a fi acordate pentru partea din imobil care nu a făcut obiectul restituirii în natură. Așadar, legea nouă nu este aplicabilă în prezenta speță, chiar dacă aceasta determină imperativ regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, respectiv instituie procedurile administrative ce se impun a fi respectate.

În speță, cuantumul despăgubirilor a fost stabilit prin dispoziția emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, fiind discutabil în ce măsură poate fi admisibilă reactualizarea acestora. În altă ordine de idei, s-a învederat instanței ca valoarea despăgubirilor din cuprinsul dispoziției contestate a fost stabilită unitar pentru apartamentul nr. 4 - nerestituit în natură -, astfel încât, în lipsa determinării valorii celorlalte părți din imobil nerestituite în natură s-ar proceda la stabilirea unui alt cuantum al despăgubirilor. De asemenea, s-a criticat legalitatea hotărârii recurate și în ceea ce privește obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.860 RON (fond + apel) motivat de împrejurarea că nu au căzut în pretenții, dispoziția din 22 iulie 2005 fiind emisă de către Primarul municipiului Cluj-Napoca în mod corect, cu respectarea prevederilor legii speciale.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Deși recurenții nu și-u întemeiat în drept motivele de recurs, acestea pot fi încadrate, în parte, în teza prev. de art. 304 pct. 9 întrucât vizează greșita aplicare a disp. art. 26 din Legea nr. 10/2001, atât în ceea ce privește natura măsurii compensatorii acordate, cât și a modului de cuantificare a cuantumului despăgubirilor bănești, respectiv a art. 274 C. proc. civ., referitor la acordarea cheltuielilor de judecată. Înalta Curte reține că prima critică privind situația lucrărilor existente la momentul realizării supraetajării imobilului de către stat și proporția în care acestea se regăsesc în noul imobil excede cadrului legal de judecare a recursului, limitat la cazurile de casare și modificare reglementate expres și limitativ de art. 304 C. proc.

civ., întrucât analiza împrejurărilor descrise de recurenți ar duce la o reinterpretare a probelor cu expertiză tehnică construcții, administrate la instanțele de fond. Astfel, instanța de apel și-a însușit concluziile experților, omologând constatarea referitoare la împrejurarea că apartamentul nr. X7. are o valoare ce reprezintă un procent de 24,9% din valoarea etajului II al imobilului și că valoarea lucrărilor de construcții, deja realizate și existente pe terasa casei inițiale, de 28% din etajul II, cu care s-a redus costul supraedificării, acoperă valoarea apartamentului nr. X7. Criticile decurgând din această împrejurare pun în discuție chestiuni de fapt cu referire la probele administrate în cauză și aprecierea instanței în legătură cu reținerea sau înlăturarea unui anumit mijloc de probă în fundamentarea soluției pronunțate, ce nu pot fi cenzurate de instanța de recurs.

Cum în recurs nu se mai poate proceda la o reapreciere a probelor și stabilirea unei alte situații de fapt, Înalta Curtea reține, plecând de la situația de fapt stabilită în apel, că dispozițiile Legii nr. 10/2001 au fost corect interpretate și aplicate în cauza dedusă judecății. Astfel, în condițiile în care reclamanta nu poate beneficia de restituirea întregului imobil, dat fiind faptul că o parte din acesta (în procentul stabilit de expert, ce nu mai poate fi cenzutat) a constituit baza pentru edificarea unor spații locative noi, se impune despăgubirea acesteia cu contravaloarea acestei părți, așa cum a fost stabilită în raportul de expertiză. Nu pot fi reținute susținerile recurenților, în sensul că lucrările evaluate de expert sunt incluse în cotele indivize de coproprietate forțată, întrucât acestea se află în folosința etajului supraedificat de stat, nefiind parte din suprafața restituită reclamantei.

În ceea ce privește critica referitoare nesocotirea de către instanța de apel a împrejurării că acordarea de despăgubiri constând în alte bunuri sau servicii este lăsată de lege exclusiv la latitudinea unității deținătoare, care și-a exprimat poziția în ceea ce privește inexistența unor bunuri disponibile, Înalta Curte apreciază că recurenții sunt cei care au procedat la o eronată interpretare a Legii nr. 10/2001. Astfel, contrar susținerilor recurenților, această formă de reparație în echivalent, prin acordarea de despăgubiri constând în alte bunuri sau servicii, este obligatorie pentru unitatea deținătoare, în cazul în care există bunuri disponibile, susceptibile de atribuire către cel interesat.

Compensarea ca măsură reparatorie, operează în temeiul unei legi speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, neputând fi asimilată, cum au apreciat recurenții, unei dări în plată ca mod de stingere a obligațiilor din dreptul comun. Reparația în echivalent sub forma despăgubirilor acordate în condițiile legii speciale de stabilire și acordare a acestora, respectiv ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, are un caracter subsidiar atribuirii de bunuri sau servicii în compensare. Aceasta rezultă atât din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma aplicabilă la momentul constituirii situației juridice, care plasează reparația prin despăgubiri ulterior celei prin compensare, dar și din însuși scopul legiuitorului, care a urmărit, pe cât posibil, reparația în natură pentru cel deposedat abuziv în perioada regimului politic trecut, iar, în cazul în care nu este posibilă, atribuirea de bunuri în compensare.

O asemenea formă de reparație în echivalent, prin efectele produse, și anume stabilirea dreptului de proprietate cu toate atributele specifice, în favoarea persoanei îndreptățite, este comparabilă cu restituirea în natură a bunului preluat și permite o mai bună și rapidă reparație către fostul proprietar, decât cea sub forma despăgubirilor potrivit Titlului VII. De asemenea, reparația prin atribuirea de bunuri în compensare nu este lăsată la aprecierea exclusivă a unității deținătoare, în condițiile în care instanța de judecată are posibilitatea să cenzureze un eventual abuz de drept din partea acesteia, de a nu declara anumite bunuri ca fiind disponibile, pentru a le exclude de la atribuirea în compensare către cei interesați.

Ca atare, este lipsit de relevanță faptul că apartamentul atribuit în compensare reclamantei nu figura, potrivit evidențelor pârâților, ca bun disponibil și că pârâții nu au înțeles să comunice o listă cu astfel de bunuri. În cadrul procedurii judiciare, instanța are plenitudine de jurisdicție, fiind abilitată, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală (art. 24 în forma de la data intrării în vigoare), să analizeze cererea reclamantei sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, inclusiv în ceea ce privește categoria măsurilor reparatorii ce i se cuvine, măsură ce se înscrie în sfera ei de competență și nu reprezintă o ingerință în atribuțiile organelor administrative.

Pe de altă parte, conform art. 1 alin. (5) din legea specială, în forma actuală, primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare. În cazul în care deținătorul imobilului pretinde că nu are bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare, astfel cum au declarat pârâții, este fără dubiu că reclamanta are posibilitatea de a individualiza, în mod concret, bunuri cu privire la care consideră că pot fi acordate în compensare.

Fiind partea care a optat pentru această formă de reparație, este persoană interesată în probarea existenței unor bunuri disponibile în patrimoniul deținătorului imobilului ce nu poate fi restituit în natură, ceea ce, în speță, reclamanta a și făcut. În ipoteza în care notificatorul optează pentru o anumită formă de reparație, care este și posibilă potrivit legii și nu există niciun impediment la acordarea acesteia, refuzul pârâților în acest sens îmbracă forma unui abuz de drept. În consecință, nu se poate reține că, procedând la verificarea susținerilor reclamantei în legătură cu bunul solicitat în compensare și, în final, la atribuirea lui către această parte, instanța de apel ar fi încălcat dreptul de dispoziție al pârâților, precum și dispozițiile art. 26 și art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În cauză, deși s-a dovedit, prin probatoriul administrat, că apartamentul nr. X7. este disponibil, recurenții pârâți nu au contestat această împrejurare și nu au oferit nicio justificare faptului că bunul respectiv nu a fost propus în compensare și nici nu figurează pe lista imobilelor din domeniul privat al municipiului ca disponibil pentru a fi acordat ca măsură reparatorie în echivalent. De altfel, nici prin motivele de recurs nu se arată argumentul pentru care bunul acordat în compensare de către instanța de apel nu ar avea o situație juridică ce permite adoptarea acestei măsuri, criticile pârâților fiind limitate la dreptul, și nu obligația, unității deținătoare de oferire, în compensare, a unui anumit bun.

Nu se poate reține nici că, prin acordarea în compensație a apartamentului nr. X7., s-ar încălca dreptul de proprietate al municipiului, întrucât acesta, în calitate de unitate deținătoare, are, potrivit legii, o obligație legală imperativă de a atribui în compensație cu bunul ce nu poate fi restituit în natură, un alt bun din domeniul său privat, această obligație legiferată de stat intrând în marja de apreciere ce revine acestuia cu privire la adoptarea legislației speciale de reparații și a condițiilor concrete în care aceste reparații se pot realiza. În ceea ce privește existența unui contract de închiriere cu privire la apartament, neprobată în cauză, acesta are ca obiect un drept de folosință, drept de creanță lipsit de relevanță în ceea ce privește îndeplinirea obligației de compensare, ce vizează dreptul de proprietate.

Referitor la modul de stabilire a despăgubirilor pentru apartamentul vândut, potrivit expertizei, omologată în apel, din valoarea apartamentului nr. X4., care nu a putut fi restituit în natură, în sumă de 103.800 euro, a fost scăzută valoarea apartamentului nr. X7., în sumă de 46.400 euro, rezultând suma de 57.400 euro. La această sumă s-a adăugat valoarea corespunzătoare procentului de 28% din valoarea apartamentelor nr. X5. și X6., în sumă de 39.676 euro (141.700 euro x 28% = 39.676 euro), rezultând un total de 97.076 euro. Faptul că instanța de apel s-a pronunțat și asupra despăgubirilor la momentul controlului de legalitate al deciziei contestate nu reprezintă o încălcare a legii, câtă vreme în cadrul procesual al contestației, potrivit interpretării date prin Decizia nr. XX/2007 a Î.C.C.J., are plenitudine de jurisdicție, fiind permisă soluționarea pe fond a notificării, în limitele criticilor contestatoarei.

Pe de altă parte, se constată că, în mod corect, au fost avute în vedere, la compensare, nu doar apartamentul nr. X4. ci toate celelalte suprafețe aparținând imobilului inițial, în procentul în care au fost încorporate în noile construcții, stabilindu-se astfel valoarea totală a suprafețelor susceptibile de compensare în echivalent bănesc, dat fiind imposibilitatea restituirii lor în natură. În fine, în ceea ce privește greșita aplicare a art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenții au calitatea de părți căzute în pretenții în cauza pendinte, față de modificarea în parte a dispoziției contestate în privința formei și cuantumului despăgubirilor, astfel că le incumbă obligația de a suporta, conform legii, cheltuielile de judecată efectuate de partea potrivnică, ale cărei solicitări pe calea prezentului demers judiciar au fost admise.

Pentru toate aceste considerente, reținând legalitatea hotărârii instanței de apel, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. Va fi respinsă și cererea formulată de intimata - reclamantă P.A.D.C. prin tutore P.E.T. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, având în vedere faptul că la dosarul cauzei nu există dovezi cu privire la realizarea acestor cheltuieli în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca prin Primar împotriva deciziei nr. 20/A din 14 martie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă . Respinge cererea formulată de intimata - reclamantă P.A.D.C. prin tutore P.E.T. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2013.