ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7066/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7066/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 538 din 11 iunie 2010

pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 545/117/2008, s-a respins acțiunea

civilă formulată de reclamantul T.G., decedat în cursul procesului, și

continuată de moștenitorii C.I.G. și C.A., în contradictoriu cu pârâtul

Primarul Municipiului Cluj-Napoca, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată la data de 07 februarie 2008, reclamantul T.G.

a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța în

contradictoriu cu pârâtul Primarul mun. Cluj-Napoca, să dispună: anularea dispoziției

nr. D1. din 27 decembrie 2007, emisă de Primarul mun. Cluj-Napoca și

restituirea în natură a suprafeței de 86 mp. teren curte, înscris în CF nr. C1.,

cu nr. T1. și T2., precum și WC-ul din curte înscris în CF nr. C2., precum și

acordarea în compensație de alte bunuri (apartamente) pentru apartamentele ce

nu se pot restitui în natură.

În motivele cererii, reclamantul

a arătat că solicitarea de restituire în natură a fost respinsă pentru apartamentele

nr. X1., X2., X3., X4., X9., X10., X11. și X15. înscrise în CF nr. C3., acestea

fiind înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 și s-a dispus acordarea de despăgubiri.

Reclamantul nu poate să

fie de acord cu propunerea de despăgubiri și, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001

solicită acordarea în compensare a altor bunuri (apartamente).

În ceea ce privește terenul

- curte în suprafață de 86 mp, înscris în CF nr. C1. cu nr. T1. și T2. și W.C.-ul

din curte înscris în CF nr. C2., reclamantul a precizat că restituirea în natură

este posibilă, în aceste condiții neexistând în mod legal altă variantă legală de

reparație.

În drept, reclamantul

a invocat dispozițiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, pct. 1.7 din H.G.

nr. 250/2007.

Prin dispoziția nr.

D1. din 27 decembrie 2007, emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, s-a propus

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII

din Legea nr. 247/2005, pentru apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995,

respectiv: apartamentele nr. X1., X2., X3., X4., X9., X10., X11. și X15., înscrise

în CF nr. C3., cu părțile indivize comune aferente înscrise în CF colectivă nr.

C2., pentru terenul curte aferent acestora în suprafață de 86 mp, înscris în CF

nr. C1., cu nr. T1. și T2., situate în Cluj-Napoca, str. I.M., în favoarea reclamantului

T.G.

În cuprinsul referatului

privind propunerea de soluționare a notificării cu nr. N1. din 25 februarie 2007,

s-a reținut că imobilul a fost înscris inițial în CF nr. C1., cu nr. T1. și T2.,

compus din casă cu subsol, parter și etaj, teren în suprafață de 731 mp. Imobilul

este împărțit în baza documentației de întabulare pe apartamente, în 16 apartamente,

situate pe parcela de teren și construcție în suprafață de 511 mp, nr. T1./1 și

T2./1, care s-a transcris în CF colectivă nr. C2. și CF ind. nr. C3., iar terenul

în suprafață de 220 mp, cu nr. T1. și T2., s-a reînscris în CF inițial sub A+3.

S-a reținut, de asemenea, că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950

de la fostul proprietar tabular T.G.

Prin prezenta acțiune

se solicită restituirea în natură a suprafeței de 86 mp teren curte, înscrisă în

CF nr. C1. Cluj, cu nr. T1. și T2., precum și a anexei WC din curte, înscrisă în

CF nr. C2. Cluj și acordarea în compensare a unor imobile pentru apartamentele ce

nu se pot restitui în natură.

Situația imobilelor a

căror restituire în natură se solicită, respectiv curte și anexă, la apartamentele

nerestituite în natură prin dispoziția nr. D1. din 27 decembrie 2007, impunea în

mod necesar un raport de expertiză ale cărui concluzii să lămurească instanța cu

privire la aceste imobile, expertiză care însă nu s-a efectuat datorită lipsei de

diligență a moștenitorilor reclamantului decedat.

Astfel, conform înscrierilor

din CF nr. C1. Cluj, terenul cu nr. T1. și T2. are suprafața de 220 mp. fiind aferent

construcției casă cu 16 apartamente din CF colectivă nr. C2. Cluj.

Tribunalul a constatat,

de altfel, că prin Dispoziția nr. 10 din 06 ianuarie 2004, emisă de Primarul mun.

Cluj-Napoca, din terenul curte în suprafață de 134 mp., cu nr. T1. și T2., înscris

în CF nr. C1. Cluj, din imobilul situat în str. I.M., notificatorului T.G. i s-a

restituit în natură cota de teren aferentă apartamentelor nr. X5., X6., X7.,

X8., X12., X13. X14. și X16. În acest sens a fost modificată dispoziția anterior

emisă cu nr. D2. din 28 octombrie 2003. Chiar și în ipoteza în care s-ar fi efectuat

expertiza, parcela în suprafață de 86 mp. nu putea fi restituită în natură deoarece

constituie o parcelă neconstruibilă din punct de vedere urbanistic.

Cu privire la anexa WC,

solicitată, de asemenea, a fi restituită în natură, tribunalul a constatat că reprezintă

parte indiviză comună a imobilului casă cu 16 apartamente, așa cum rezultă din foaia

de avere a cărții funciare colective menționate mai sus.

Raportat la cele expuse,

tribunalul a apreciat că, din probatoriul administrat, nu rezultă că ar exista posibilitatea

restituirii în natură a celor două imobile solicitate prin primul capăt de cerere,

astfel încât dispoziția a fost emisă de către pârât cu respectarea prevederilor

Legii nr. 10/2001, republicată.

Referitor la cererea având

ca obiect acordarea unor bunuri în compensare pentru apartamentele nerestituite

în natură din imobilul situat în mun. Cluj-Napoca, str. I.M., tribunalul a încuviințat

solicitarea reclamantului de a se comunica la dosarul cauzei lista imobilelor aflate

în domeniul privat al mun. Cluj-Napoca. Înscrisurile au fost comunicate și atașate

la dosarul cauzei.

Tribunalul a reținut că

nici reclamantul T.G. și ulterior nici moștenitorii acestuia nu au indicat nici

un imobil din cuprinsul inventarelor depuse, cu solicitarea de a se completa raportul

de expertiză cu un obiectiv de identificare și de stabilire a valorii unui asemenea

imobil.

Având în vedere considerentele

expuse, tribunalul a apreciat că acțiunea este neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamanții C.A. și C.I.G., solicitând desființarea acesteia ca

netemeinică și nelegală, iar pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată,

cu consecința acordării de despăgubiri în compensare, având în vedere următoarele

argumente:

În virtutea rolului activ,

instanța de fond trebuia să insiste pentru administrarea probei cu expertiză, în

condițiile în care onorariul expertului a fost achitat de reclamanți încă din data

de 18 mai 2010, iar această probă era esențială pentru dezlegarea pricinii.

Prima instanță a încălcat

dispozițiile Legii nr. 247/2005, care impune judecarea cauzelor cu celeritate și

maximă diligență, chiar dacă apărările părților sunt deficitare. Or, în opinia reclamanților,

cererea de compensare cu alte imobile obliga la administrarea probei cu expertiza,

dispusă chiar din oficiu.

Cu privire la terenul

în suprafață de 86 mp, reclamanții au susținut că argumentele care susțin soluția

de respingere a cererii de restituire sunt contrazise prin însăși situația de fapt,

reținută corect în considerentele sentinței. Această suprafață de teren face parte

din terenul ce reprezintă curtea imobilului naționalizat, cererea vizând și o necesitate

funcțională, aceea de a fi restituită întreaga curte a imobilului. Instanța a greșit

atunci când a tratat problema parcelei de 86 mp, ca și cum aceasta ar fi independentă,

prin omiterea faptului că ea aparține curții imobilului din care s-a restituit doar

terenul de sub construcție.

În ceea ce privește WC-ul

din curte, cererea de restituire în natură a fost respinsă fără argumente, în condițiile

în care nu există dovezi din care să rezultă că acesta ar fi funcțional și utilizat

de cineva.

Hotărârea a fost pronunțată

fără o analiză clară a situației de fapt și de drept, omise fiind două aspecte esențiale,

și anume: acela că imobilul în totalitate a fost naționalizat ca și teren și edificiu,

cu funcționalitate aparte și, de asemenea, că această funcționalitate există și

astăzi.

Având în vedere principiul

restituirii în natură, prima instanță trebuia să observe faptul că este posibilă

o astfel de restituire a întregului imobil teren, a WC -ului din curte și apartamentelor

ce nu au fost vândute.

Soluția primei instanțe

este lipsită de temei și în ceea ce privește măsura compensării, în condițiile în

care, deși reține faptul că această măsură este posibilă, instanța respinge cererea

cu argumentul că reclamanții nu au indicat apartamentele pe care le solicită în

compensare. Or, reclamanții au lăsat la aprecierea instanței determinarea și individualizarea

acestor bunuri.

Prin înscrisul denumit

„Precizare a motivelor de apel”, depus la termenul din 05 octombrie 2010, reclamanții

au susținut că respingerea cererii de restituire a terenului în suprafață de 86

mp, este nelegală, în condițiile în care diferența de 67/110 mp le-a fost deja restituită

și au calitatea de proprietari tabulari. Acest teren nu este aferent apartamentelor

vândute și apare pe lista Primăriei ca fiind liber.

Reclamanții au solicitat

compensarea cu alte bunuri pentru cele 7 apartamente înstrăinate, respectiv cu apartamente

similare din proprietatea Municipiului Cluj-Napoca.

Curtea de Apel Cluj,

secția I civilă, prin decizia nr. 303/A din 28 octombrie 2011, a admis în parte

apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 538 din 11 iunie 2010

a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis acțiunea

formulată de reclamantul T.G. și continuată de moștenitorii C.I.G. și C.A.

În consecință, a anulat

în parte dispoziția nr. D1. din 27 decembrie 2007 emisă de Primarul municipiului

Cluj Napoca și l-a obligat pe acesta să restituie în natură, reclamanților, terenul

curte în suprafață de 86 mp înscris în CF nr. C1. Cluj-Napoca, cu nr. T1., T2. situat

administrativ în Cluj-Napoca, str. I.M., în limitele cotei de 86/220 părți.

A menținut celelalte dispoziții

ale sentinței.

A obligat pârâtul să plătească

reclamanților cheltuieli parțiale de judecată în apel în sumă de 2500 RON.

Instanța de apel a constatat

că apelul reclamanților este în parte fondat și l-a admis pentru următoarele considerente:

Sub aspectul stării de

fapt, s-a stabilit cu certitudine, prin hotărârea atacată, că imobilul situat administrativ

în Cluj-Napoca, str. I.M., înscris inițial în CF nr. C1. Cluj, cu nr. T1., T2.,

reprezentând casă cu subsol, parter și etaj precum și teren în suprafață de 731

mp, a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 de la fostul proprietar

tabular T.G.

Proprietarul T.G. a decedat

în data de 17 iulie 2008, moștenitorii acestuia fiind C.A. și C.I.G., potrivit certificatului

de moștenitor nr. M1. din 02 martie 2010.

Ulterior preluării, imobilul

a fost dezmembrat, în două parcele cu numere top noi, după cum urmează:

- imobil cu nr. nou T1./1,

T2./1 reprezentând casă cu 16 apartamente, cu părți indivize comune: teren în suprafață

de 511 mp, fundațiile, fațadele, casa scării, coridor de intrare poartă, pod, WC

curte, coridor la etaj, înscris în CF col nr. C2. Cluj-Napoca;

- imobil cu nr. nou T1./2,

T2., teren în suprafață de 220 mp, având ca proprietari Statul Român, în cotă de

86/220 parte și C.I.G., C.A., împreună în cotă de 184/220 parte.

Din totalul de 16 apartamente,

au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, apartamentele identificate cu numerele

administrative X1., X2., X3., X4., X9., X10., X11. și X15., celelalte 8 apartamente

libere, împreună cu terenul curte aferent acestora în suprafață de 134 mp, fiind

restituite fostului proprietar T.G., prin dispoziția din 28 octombrie 2003, modificată

prin dispoziția din 06 ianuarie 2004.

Ulterior, prin dispoziția

nr. D1. din 27 decembrie 2004, care a fost contestată prin prezenta acțiune, se

propune acordarea unor despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

pentru apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, pentru terenul construit

aferent acestora și pentru terenul curte aferent acestora, în suprafață de 86 mp,

înscris în CF nr. C1. Cluj-Napoca, cu nr. T1. și T2.

Potrivit raportului de

expertiză tehnică-judiciară efectuat în apel de expert inginer M.A., suprafața de

86 mp teren, a cărei restituire este pretinsă de reclamanți, este liberă de rețele

de utilități și susceptibilă de restituire, în sensul Legii nr. 10/2001. Mai mult

decât atât, suprafața în litigiu nu reprezintă teren aferent niciunuia dintre apartamentele

înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, fiind identificată în parcela cu nr. T1.,

T2.

Reținând, așadar, că parcela

în suprafață de 86 mp, este liberă, neafectată de construcții sau de alte utilități

și este amplasată în prelungirea parcelei de 134 mp. cu privire la care s-a dispus

restituirea în favoarea fostului proprietar tabular, în considerarea principiul

prevalenței restituirii în natură, consacrat legislativ prin art. 1, art. 7 și

art. 9 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a constatat că este întemeiată solicitarea

reclamanților sub acest aspect și a dispus în consecință.

Conform prevederilor

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazurile în care restituirea

în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, constând

în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, de către entitatea

învestită cu soluționarea notificării.

În acest context, reclamanții

au pretins acordarea unor apartamente în imobile situate în Cluj-Napoca, str. I.M.,

ca măsură compensatorie pentru cele 8 apartamente înstrăinate în baza Legii nr.

112/1995.

Verificând situația juridică

a imobilelor pretinse în compensare, instanța de apel a reținut din adresa Primăriei

Municipiului Cluj-Napoca, nr. A1./2011, că în imobilele situate administrativ la

nr. B1., B2. și B3., nu mai sunt apartamente în fondul de stat, iar imobilul din

str. I.M. nr. B4. este revendicat în baza Legii nr. 10/2001 de terții S.N. și D.P.

Mai mult decât atât, alte bunuri nu pot fi acordate în compensare reclamanților,

conform tabelului afișat lunar potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a apreciat

că, așa fiind, stabilirea unei măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri

acordate în condițiile legii speciale, rămâne singura variantă posibilă iar din

această perspectivă dispoziția Primarului municipiului Cluj-Napoca poartă atributul

legalității.

Cu referire la WC-ul colectiv

din curtea imobilului, solicitat a fi restituit în natură, instanța de apel a reținut,

din analiza colii funciare și a raportului de expertiză tehnică-judiciară, că acesta

reprezintă parte indiviză comună a tuturor celor 16 apartamente, din care 8 înstrăinate

unor terțe persoane, astfel că o restituire în natură, în proprietatea exclusivă

a reclamanților, nu este legal posibilă, urmând ca, și cu privire la acest bun,

reclamanții să primească măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri

acordate în condițiile legii speciale.

Împotriva deciziei instanței

de apel a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca și, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea acestuia și modificarea

deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți împotriva

sentinței civile nr. 538 din 11 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj, cu consecința

menținerii sentinței tribunalului ca temeinică și legal.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, recurentul-pârât a susținut că decizia instanței de apel este nelegală

pentru următoarele argumente:

În ceea ce privește restituirea

în natură a terenului curte în suprafață de 86 m.p., înscris în CF nr. C1., cu

nr. T1., T2./1/2 situat în Cluj-Napoca, str. I.M., în limitele cotei de 86/220 părți,

în mod greșit instanța de apel a considerat că parcela de 86 m.p. este liberă, neafectată

de construcții sau de alte utilități și că, pe cale de consecință, sunt aplicabile

dispozițiile art. 1, art. 7 și 9 din Legea nr. 10/2001, deoarece a omis prevederile

H.G. nr. 923/2011, potrivit cărora nu se restituie în natură terenurile necesare

pentru buna exploatare a imobilelor din jur.

Astfel, prin restituirea

suprafeței de teren - curte menționată, având în vedere amplasarea acesteia în mijlocul

curții, ceilalți coproprietari sunt lipsiți de orice curte - spațiu din imediata

vecinătate a imobilului în litigiu. Mai mult, suprafața de teren în litigiu constituie

o parcelă neconstruibilă din punct de vedere urbanistic.

În subsidiar, recurentul-pârât

a solicitat ca, în măsura în care instanța va considera oportună măsura restituirii

în natură a suprafeței de 86 m.p., amplasarea acestei suprafețe se impune a fi localizată

în zona de vest a curții, care să cuprindă și terenul aferent la această dată WC-ului

dezafectat, zonă în care coproprietarii din imobil ar fi mai puțin afectați.

Prin această reamplasare

ar exista posibilitatea ca și ceilalți coproprietari din imobilul în litigiu să

beneficieze de curte, nu numai de un „brâu” în imediata vecinătate a imobilului,

unde să poată amenaja un mini spațiu de recreere (spațiu verde).

Această soluție se impune

a fi admisă deoarece în cadrul laturii vestice a imobilului, există numai un apartament

la etajul 1 - apartamentul nr. X10., proprietarul acestui apartament având practic

acces prin gangul și casa scării aferentă imobilului, celelalte apartamente din

această latură fiind atribuite reclamanților, fapt pentru care apartamentele din

această aripă a clădirii nu ar fi afectate, fiind în proprietatea reclamanților.

Referitor la obligarea

sa la plata către reclamanți a sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli parțiale

de judecată în apel, reprezentând onorariu avocațial și onorariu expert, recurentul-pârât

a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 274 C. proc.

civ. deoarece nu a fost în culpă procesuală, îndeplinindu-și toate obligațiile prevăzute

de legea specială, incidentă în cauză, cu respectarea metodologiei aferentă acesteia.

Recurentul-pârât a arătat

că înțelege să invoce prevederile dispozițiile Deciziei Curții Constituționale

nr. 492 din 8 iunie 2006, publicată în M. Of. nr. 583 din 5 iulie 2006.

Astfel, Curtea Constituțională

a reținut că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor

de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității

sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară

cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat

de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar

ca acesta să-i fie opozabil. Ori, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care

este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința

însușirii sale de către instanță, hotărârea judecătorească fiind cea prin al cărei

efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.

În sensul celor arătate

este și jurisprudența C.E.D.O. care, investită fiind cu soluționarea pretențiilor

la rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale,

a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie

cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Ori, în prezenta cauză, sub nicio formă nu se poate aprecia că suma de 2.500 RON

acordată reclamanților, cu titlu de cheltuieli de judecată este una rezonabilă.

Recursul este nefondat

pentru considerentele care succed.

Critica recurentului-pârât

în sensul că în mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor

art. 1, art. 7 și 9 din Legea nr. 10/2001 atunci când a dispus restituirea în natură

a terenului curte în suprafață de 86 m.p., considerând că este liberă, neafectată

de construcții sau de alte utilități, deoarece a omis prevederile HG nr. 923/2010

(și nu H.G. nr. 923/2011 cum eronat se indică în cererea de recurs), potrivit cărora

nu se restituie în natură terenurile necesare pentru buna exploatare a imobilelor

din jur, nu se verifică a fi fondată în raport de concluziile expertizei efectuate

în cauză, prin care s-a stabilit că suprafața de teren menționată este liberă de

rețele de utilități și susceptibilă de restituire în sensul Legii nr. 10/2001, concluzii

cu privire la care pârâtul a susținut că nu are de formulat obiecțiuni.

Obiecțiunile pârâtului

la raportul de expertiză au vizat numai amplasamentul terenului propus a se atribui

în natură reclamanților care, în opinia acestuia, ar afecta buna utilizare a curții

de către ceilalți coproprietari, obiecțiuni care însă au fost respinse de instanță,

ca urmare a cercetării locale dispuse în temeiul art. 215 C. proc. civ. prin încheierea

din 16 septembrie 2011 și efectuată de instanța de apel la data de 20

septembrie 2011, conform procesului-verbal aflat la dosar apel, motiv pentru care

reiterarea în recurs a susținerilor privind această chestiune nu-și găsește justificare,

cu atât mai mult cu cât vizează modul de apreciere al instanței a situației de fapt

și nu modul de aplicare a legii la situația de fapt stabilită.

Referitor la critica recurentului-pârât

vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

sunt de reținut următoarele:

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere,

să plătească cheltuielile de judecată”.

Cheltuielile de judecată

au rolul de a acționa ca veritabile sancțiuni procedurale, fiind suportate în final

de către partea din vina căreia s-a promovat acțiunea, adică de partea care a pierdut

procesul.

Așadar, din momentul în

care se angajează un raport procesual, partea care a avut câștig de cauză și care

a fost pusă în situația de a face cheltuieli de judecată are dreptul, la cerere,

la restituirea acelor cheltuieli, acordarea acestora având ca temei culpa procesuală

a părții din vina căreia s-a purtat procesul.

În speță nu se poate reține

că recurentul-pârât nu ar avea culpă procesuală în raportul juridic dedus judecății

de vreme ce autorul reclamanților a contestat dispoziția nr. D1. din 27

decembrie 2007 emisă de pârât în procedura administrativă, nemulțumit fiind de soluția

dată notificării, iar în procedura judiciară astfel inițiată soluția n-a fost menținută

ci, constatându-se a fi greșită, a fost schimbată de către instanța de apel, prin

anularea în parte a dispoziției contestate.

Astfel fiind, corect instanța

de apel a statuat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 274 alin. (1) C.

proc. civ. și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 2500 RON

cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată în apel reprezentând onorariul expertului

și onorariul avocațial.

Cu privire la cuantumul

cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel care a constituit, de asemenea,

obiect al criticilor formulate de pârât prin cererea de recurs, sunt de reținut

următoarele:

Din examinarea lucrărilor

dosarului reiese că în apel onorariul pentru expert a fost în cuantum de 1800 RON

(500 RON achitați cu chitanța nr. CH1. din 18 mai 2010 și 1300 RON achitați conform

chitanței Banca C. nr. CH2.), iar onorariul achitat de reclamanți avocatului care

i-a reprezentat în apel a fost în cuantum de 2480 RON, conform chitanței nr. 158

din 30 noiembrie 2010, cuantumul total al cheltuielilor de judecată fiind de 4.280

RON.

Potrivit art. 274

alin. (2) C. proc. civ. „Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe

de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor,

precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a

făcut”.

Față de caracterul imperativ

și de imediată aplicare a dispozițiilor procedurale citate, Înalta Curte constată

că instanța de apel nu putea micșora cheltuielile expertului care, în speță, au

fost de 1800 RON și că diferența de 700 RON acordată cu titlu de cheltuieli de judecată

reprezintă onorariul de avocat, onorariu care apare astfel ca fiind redus, câtă

vreme cuantumul acestuia a fost, de fapt, de 2480 RON, așa cum reiese din chitanța

depusă la dosar de reclamanți.

Așa fiind, susținerile

recurentului-pârât - cu referire la decizia Curții Constituționale nr. 492/2006

și la jurisprudența C.E.D.O. - în sensul că suma de 2500 RON acordată reclamanților

cu titlu de cheltuieli de judecată în apel nu ar fi rezonabilă, nu sunt fondate.

Având în vedere considerentele

arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul pârâtului, ca nefondat și, făcând aplicarea dispozițiilor art. 274

alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât la plata cheltuielilor

de judecată efectuate în recurs, în cuantum de 2480 RON, către intimata-reclamantă

C.I.G., reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței nr. CH3. din 14

noiembrie 2012 și facturii seria F. nr. FF1. din 14 noiembrie 2012 depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 303/A din 28

octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurentul-pârât

Primarul Municipiului Cluj-Napoca la plata cheltuielilor de judecată în sumă de

2480 RON către intimata-reclamantă C.I.G.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 16 noiembrie 2012.