ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 256/2013

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de fată, a reținut

următoarele:

de lămurire a hotărârii

Prin încheierea din 7 iunie 2012

Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis în parte cererea formulată de

către reclamanta B.M. și a lămurit înțelesul dispozitivului deciziei civile nr.

323/ A din 18 noiembrie 2010 în sensul că debitorul creanței în sumă de 92.000

euro sau echivalentul în lei la data plății este Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, în faza execuțională.

Pentru a

hotărî astfel, instanța a arătat că, pentru lămurirea debitorului obligației de

plată a sumei de 92.000 euro sau echivalentul în lei la data plății este

relevant a reține, așa cum a făcut și instanța în motivarea deciziei a cărei

lămurire se cere, că, potrivit deciziei de casare nr. 6283 din 27 octombrie 2008,

cauza a fost trimisă în rejudecare pentru a se administra proba cu expertiza

tehnică spre a se stabili dacă terenul în suprafață de 400 mp este liber și se

poate restitui în natură sau în cazul în care nu se poate dispune restituirea

în natură să se stabilească „cuantumul

despăgubirilor

”

ce se cuvin reclamantei pentru acest

teren, întrucât potrivit deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007 a Secțiilor Unite

ale Î.C.C.J. prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005

privind procedura administrativă de acordare a despăgubirilor nu se aplică

deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii.

În cauză,

dispoziția atacată cu nr. 5607 a fost emisă la data de iar plângerea împotriva

ei a fost înregistrată la data de prin urmare nu îi sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 247/2005 în ce privește stabilirea și acordarea despăgubirilor, fiind

o lege ulterioară care nu se aplică în cauză, dispoziția urmând a fi analizată

în funcție de legea de la data emiterii și atacării ei, soluția dată de

instanța urmând același principiu, al aplicării legii în vigoare la data

emiterii dispoziției și intentării plângerii.

În

decizia a cărei lămurire se cere, la pagina 6 alin. (4) se arată că „Prin

urmare rămâne ca dispoziția nr. 5607 din 19 decembrie 2002 să producă efecte cu

privire la această parte din imobil, respectiv se vor acorda măsuri reparatorii

prin echivalent în condițiile legii, așa cum se arată prin dispoziție, pentru

suprafața de teren de 83 mp și construcția de pe acesta.”.

Având în

vedere cele stabilite prin decizia de casare, de a avea în vedere potrivit

deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007 a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J., legea în

forma în vigoare de la data emiterii și atacării dispoziției, și mențiunea

expresă că instanța de apel, în rejudecare, „trebuie să stabilească cuantumul

despăgubirilor”, s-a constatat că Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data

emiterii dispoziției nr. 5607 din 19 decembrie 2002 prevedea la art. 1 alin. (2)

că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri

ori servicii oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei

îndreptățite, în acordare de acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe

piața de capital, de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul

de privatizare sau de despăgubiri bănești.

În art. 1

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 singura măsură reparatorie prin echivalent care

poate fi identificată ca și constituind „despăgubiri" este aceea a

despăgubirilor bănești dat fiind că celelalte măsuri reparatorii constau în

compensare, în acordare de acțiuni sau titluri de valoare nominală, or nici una

dintre acestea din urmă nu conțin sintagma „despăgubiri”.

Dispoziția

a fost emisă și atacată de reclamantă înainte de modificarea Legii nr. 10/2001 prin

Legea nr. 247/2005, iar în

dispoziție

și în decizia a cărei lămurire se cere este menționată obligația ce revenea

pârâtului, prin prisma legii în vigoare la momentul pronunțării hotărârii, de

stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, în modalitatea

despăgubirilor. Măsurile reparatorii nu au fost individualizate prin titlul

executoriu, oferta de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii

imobilului, trebuind să urmeze de regulă procedura instituită prin forma

inițială a Legii nr. 10/2001, respectiv art. 24 alin. (1), (4)-(7).

În aceeași

procedură de acordare a despăgubirilor bănești, art. 37 din Legea nr. 10/2001,

în forma în vigoare la data emiterii dispoziției, prevedea că „După

centralizarea notificărilor si a ofertelor de acordare a despăgubirilor bănești

prefecturile vor transmite centralizatoarele, împreuna cu materialele primite,

Ministerului Finanțelor Publice.

”

Referitor

la plata despăgubirilor, acestea nu cad în sarcina pârâtului din plângerea la

Legea nr. 10/2001, Primarul Municipiului Cluj-Napoca. în ceea ce privește

persoana debitorului s-au ivit deja dificultăți în ceea ce privește executarea

silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost stabilite sume de bani cu

titlu de măsuri reparatorii prin echivalent, punându-se problema reprezentării

statului în faza execuțională.

Pornind

de la dispozițiile legale sus indicate, art. 37 din Legea nr. 10/2001, Curtea a

constatat că cererile de executare silită nu sunt inadmisibile, întrucât

aceasta ar echivala cu încălcarea dreptului la un bun (suma de bani stabilită

prin hotărâre judecătorească fiind considerată un bun în sensul art. 1 alin. (1)

din Protocolul nr. 1), așa cum s-a și stabilit deja în jurisprudența relativ

recentă a Curții Europene (a se vedea Iluțiu contra României, hotărârea din 6

decembrie 2007, paragraful 24). Statul, prin legile adoptate, a atribuit

competența de soluționare a notificărilor formulate de persoanele îndreptățite

la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat abuziv

anumitor persoane juridice care nu au, însă, abilitarea de a acorda efectiv

măsurile reparatorii prin echivalent, acestea urmând să fie plătite de alte

organe. Câtă vreme pârâtul are atribuția legală de a soluționa notificarea doar

în sensul de a stabili dacă imobilul poate fi restituit în natură sau nu, iar,

dacă nu poate fi restituit în natură, constatarea dreptului la măsuri

reparatorii prin echivalent (în măsura în care nu sunt oferite bunuri sau

servicii în compensare), plata sumelor de bani nu revine acestuia, ci statului

însuși prin Ministerul Finanțelor.

În

cauză, curtea, pe fondul cauzei, a stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri,

și aceasta în contradictoriu cu unitatea deținătoare în calitate de

reprezentantă a statului în faza de stabilire a dreptului.

Numai

că, în faza execuțională, neexistând dispoziții privind plata sumelor de bani

stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă, sunt aplicabile dispozițiile

dreptului comun, respectiv art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la

persoanele fizice și persoanele juridice.

2.

Recursul

2.1. Motive

Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a declarat recurs prin care a

formulat următoarele critici, invocând dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 8 și 9

C. proc. civ.:

Întrucât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a fost parte în dosar nu

poate fi obligat doar în faza execuțională.

Odată

soluționată irevocabil acțiunea pornită împotriva Primarului Cluj-Napoca, nu se

mai pot aduce modificări cadrului procesual, astfel cum a procedat, nelegal,

instanța.

Este

lipsit de relevanță juridică în cadrul procesual stabilit de reclamantă în

temeiul art. 281

1

C. proc. civ., faptul că, referitor la plata despăgubirilor,

acestea nu cad în sarcina pârâtului.

Lămurind

dispozitivul în modalitatea aleasă, prin schimbarea debitorului obligației

inițiale, instanța l-a modificat, procedură inadmisibilă în temeiul art. 281

1

C. proc. civ.

2.2. Analiza

recursului

Recursul

este întemeiat în sensul următoarelor considerente:

Reclamanta

B.M. a solicitat lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 323/A/2010 pronunțată

de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în sensul de a se stabili că obligația

de achitare a sumei de 92.000 euro revine Primarului municipiului Cluj-Napoca.

Stabilind,

prin încheierea de lămurire, că pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca are

numai obligația de a determina dacă imobilul solicitat poate fi restituit sau

nu în natură, iar, dacă nu este posibilă restituirea în natură, constatarea

dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent, nu și plata acestora, instanța

a pronunțat o soluție legală.

Astfel,

în condițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care

restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri

sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau

despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Prin

urmare, despăgubirile acordate reclamantei prin hotărârea a cărei lămurire a

solicitat-o, pot fi obținute în condițiile legii speciale, nr. 247/2005, care

nu permit obligarea directă la despăgubiri bănești a persoanei juridice care a

soluționat notificarea, în speță, a Primarului municipiului Cluj-Napoca.

Hotărând,

însă, în procedura întemeiată pe dispozițiile art. 281

1

C. proc.

civ., faptul că debitorul obligației de plată este Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care acesta nu a fost parte în

dosarul în care a fost pronunțată hotărârea lămurită în acest mod, instanța a

nesocotit principiul fundamental al contradictorialității, ceea ce, prin

schimbarea, practic, a dispozitivului hotărârii, este de natură să provoace

recurentului o vătămare procesuală, în sensul art. 105 alin. (2) teza I C.

proc. civ.

Drept

urmare, criticile formulate de recurent întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.

În

aplicarea art. 84 C. proc. civ., instanța sesizată cu cererea de lămurire a

hotărârii trebuia să observe că se impune nu doar a determina debitorul

obligației de plată a despăgubirilor, așa cum părea a fi solicitat reclamanta,

ci și stabilirea conținutului obligației corelative dreptului la despăgubiri ce

îi fusese recunoscut prin decizia civilă nr. 323/ A din 18 noiembrie 2010,

respectiv dacă sunt incidente sau nu prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005

și, în raport de aceasta, să decidă și debitorul obligației de plată a

despăgubirilor.

Pentru a

se face această analiză, în temeiul art. 313 C. proc. civ. încheierea recurată

va fi casată și cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

încheierii din 07 iunie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează

încheierea atacată și trimite cauza spre rejudecarea cererii de lămurire a

dispozitivului, aceleiași curți de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2013.