ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 256/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de fată, a reținut următoarele: 1. Încheierea de lămurire a hotărârii Prin încheierea din 7 iunie 2012 Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis în parte cererea formulată de către reclamanta B.M. și a lămurit înțelesul dispozitivului deciziei civile nr. 323/ A din 18 noiembrie 2010 în sensul că debitorul creanței în sumă de 92.000 euro sau echivalentul în lei la data plății este Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în faza execuțională.

Pentru a hotărî astfel, instanța a arătat că, pentru lămurirea debitorului obligației de plată a sumei de 92.000 euro sau echivalentul în lei la data plății este relevant a reține, așa cum a făcut și instanța în motivarea deciziei a cărei lămurire se cere, că, potrivit deciziei de casare nr. 6283 din 27 octombrie 2008, cauza a fost trimisă în rejudecare pentru a se administra proba cu expertiza tehnică spre a se stabili dacă terenul în suprafață de 400 mp este liber și se poate restitui în natură sau în cazul în care nu se poate dispune restituirea în natură să se stabilească „cuantumul despăgubirilor ” ce se cuvin reclamantei pentru acest teren, întrucât potrivit deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007 a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J.

prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă de acordare a despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii. În cauză, dispoziția atacată cu nr. 5607 a fost emisă la data de iar plângerea împotriva ei a fost înregistrată la data de prin urmare nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 247/2005 în ce privește stabilirea și acordarea despăgubirilor, fiind o lege ulterioară care nu se aplică în cauză, dispoziția urmând a fi analizată în funcție de legea de la data emiterii și atacării ei, soluția dată de instanța urmând același principiu, al aplicării legii în vigoare la data emiterii dispoziției și intentării plângerii.

În decizia a cărei lămurire se cere, la pagina 6 alin. (4) se arată că „Prin urmare rămâne ca dispoziția nr. 5607 din 19 decembrie 2002 să producă efecte cu privire la această parte din imobil, respectiv se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii, așa cum se arată prin dispoziție, pentru suprafața de teren de 83 mp și construcția de pe acesta.”.

Având în vedere cele stabilite prin decizia de casare, de a avea în vedere potrivit deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007 a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J., legea în forma în vigoare de la data emiterii și atacării dispoziției, și mențiunea expresă că instanța de apel, în rejudecare, „trebuie să stabilească cuantumul despăgubirilor”, s-a constatat că Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data emiterii dispoziției nr. 5607 din 19 decembrie 2002 prevedea la art. 1 alin. (2) că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite, în acordare de acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital, de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri bănești.

În art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 singura măsură reparatorie prin echivalent care poate fi identificată ca și constituind „despăgubiri" este aceea a despăgubirilor bănești dat fiind că celelalte măsuri reparatorii constau în compensare, în acordare de acțiuni sau titluri de valoare nominală, or nici una dintre acestea din urmă nu conțin sintagma „despăgubiri”. Dispoziția a fost emisă și atacată de reclamantă înainte de modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, iar în dispoziție și în decizia a cărei lămurire se cere este menționată obligația ce revenea pârâtului, prin prisma legii în vigoare la momentul pronunțării hotărârii, de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, în modalitatea despăgubirilor.

Măsurile reparatorii nu au fost individualizate prin titlul executoriu, oferta de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, trebuind să urmeze de regulă procedura instituită prin forma inițială a Legii nr. 10/2001, respectiv art. 24 alin. (1), (4)-(7). În aceeași procedură de acordare a despăgubirilor bănești, art. 37 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziției, prevedea că „După centralizarea notificărilor si a ofertelor de acordare a despăgubirilor bănești prefecturile vor transmite centralizatoarele, împreuna cu materialele primite, Ministerului Finanțelor Publice. ” Referitor la plata despăgubirilor, acestea nu cad în sarcina pârâtului din plângerea la Legea nr. 10/2001, Primarul Municipiului Cluj-Napoca.

în ceea ce privește persoana debitorului s-au ivit deja dificultăți în ceea ce privește executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost stabilite sume de bani cu titlu de măsuri reparatorii prin echivalent, punându-se problema reprezentării statului în faza execuțională.

Pornind de la dispozițiile legale sus indicate, art. 37 din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că cererile de executare silită nu sunt inadmisibile, întrucât aceasta ar echivala cu încălcarea dreptului la un bun (suma de bani stabilită prin hotărâre judecătorească fiind considerată un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1), așa cum s-a și stabilit deja în jurisprudența relativ recentă a Curții Europene (a se vedea Iluțiu contra României, hotărârea din 6 decembrie 2007, paragraful 24). Statul, prin legile adoptate, a atribuit competența de soluționare a notificărilor formulate de persoanele îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat abuziv anumitor persoane juridice care nu au, însă, abilitarea de a acorda efectiv măsurile reparatorii prin echivalent, acestea urmând să fie plătite de alte organe.

Câtă vreme pârâtul are atribuția legală de a soluționa notificarea doar în sensul de a stabili dacă imobilul poate fi restituit în natură sau nu, iar, dacă nu poate fi restituit în natură, constatarea dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent (în măsura în care nu sunt oferite bunuri sau servicii în compensare), plata sumelor de bani nu revine acestuia, ci statului însuși prin Ministerul Finanțelor. În cauză, curtea, pe fondul cauzei, a stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri, și aceasta în contradictoriu cu unitatea deținătoare în calitate de reprezentantă a statului în faza de stabilire a dreptului. Numai că, în faza execuțională, neexistând dispoziții privind plata sumelor de bani stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice.

2. Recursul 2.1. Motive Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici, invocând dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 8 și 9 C. proc. civ.: Întrucât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a fost parte în dosar nu poate fi obligat doar în faza execuțională. Odată soluționată irevocabil acțiunea pornită împotriva Primarului Cluj-Napoca, nu se mai pot aduce modificări cadrului procesual, astfel cum a procedat, nelegal, instanța. Este lipsit de relevanță juridică în cadrul procesual stabilit de reclamantă în temeiul art. 281 1 C. proc. civ., faptul că, referitor la plata despăgubirilor, acestea nu cad în sarcina pârâtului. Lămurind dispozitivul în modalitatea aleasă, prin schimbarea debitorului obligației inițiale, instanța l-a modificat, procedură inadmisibilă în temeiul art. 281 1 C. proc.

civ. 2.2. Analiza recursului Recursul este întemeiat în sensul următoarelor considerente: Reclamanta B.M. a solicitat lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 323/A/2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în sensul de a se stabili că obligația de achitare a sumei de 92.000 euro revine Primarului municipiului Cluj-Napoca. Stabilind, prin încheierea de lămurire, că pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca are numai obligația de a determina dacă imobilul solicitat poate fi restituit sau nu în natură, iar, dacă nu este posibilă restituirea în natură, constatarea dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent, nu și plata acestora, instanța a pronunțat o soluție legală. Astfel, în condițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Prin urmare, despăgubirile acordate reclamantei prin hotărârea a cărei lămurire a solicitat-o, pot fi obținute în condițiile legii speciale, nr. 247/2005, care nu permit obligarea directă la despăgubiri bănești a persoanei juridice care a soluționat notificarea, în speță, a Primarului municipiului Cluj-Napoca. Hotărând, însă, în procedura întemeiată pe dispozițiile art. 281 1 C. proc.

civ., faptul că debitorul obligației de plată este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care acesta nu a fost parte în dosarul în care a fost pronunțată hotărârea lămurită în acest mod, instanța a nesocotit principiul fundamental al contradictorialității, ceea ce, prin schimbarea, practic, a dispozitivului hotărârii, este de natură să provoace recurentului o vătămare procesuală, în sensul art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ. Drept urmare, criticile formulate de recurent întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În aplicarea art. 84 C. proc.

civ., instanța sesizată cu cererea de lămurire a hotărârii trebuia să observe că se impune nu doar a determina debitorul obligației de plată a despăgubirilor, așa cum părea a fi solicitat reclamanta, ci și stabilirea conținutului obligației corelative dreptului la despăgubiri ce îi fusese recunoscut prin decizia civilă nr. 323/ A din 18 noiembrie 2010, respectiv dacă sunt incidente sau nu prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 și, în raport de aceasta, să decidă și debitorul obligației de plată a despăgubirilor. Pentru a se face această analiză, în temeiul art. 313 C. proc. civ. încheierea recurată va fi casată și cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva încheierii din 07 iunie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Casează încheierea atacată și trimite cauza spre rejudecarea cererii de lămurire a dispozitivului, aceleiași curți de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2013.