ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1286/2013

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 27 iunie 2012 a fost înregistrată sub nr. 5181/2/2012, pe rolul Curții de Apel București, cererea petenților B.D.C. și P.C.M., prin care au solicitat revizuirea Sentinței penale nr. 152/F din 31 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2696 din 12 iulie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, însoțită de concluziile formulate de procuror conform art. 399 alin. (5) C. proc. pen. În drept, petenții și-au întemeiat cererea pe disp. art. 394 lit. a) C. proc. pen., pe considerentul că instanța de fond care a pronunțat hotărârea de condamnare nu a avut în vedere elementele determinante, împrejurări pe care dacă le-ar fi avut în vedere, ar fi pronunțat o hotărâre fundamental diferită.

Revizuenții au invocat în susținerea temeiului prev. de art. 394 lit. a) C. proc. pen.

următoarele argumente: 1. fapta pentru care a fost condamnat, în esență aportarea la patrimoniul Fundației E. a unui bun comun fără acordul celuilalt soț - nu este prevăzută de legea penală, iar acest lucru nu a fost avut în vedere de instanța de fond la pronunțarea hotărârii de condamnare; 2. instanța de fond nu a avut în vedere împrejurarea că pe parcursul cercetării penale nu s-a dovedit că ar fi falsificat prin contrafacere semnătura fostei soții, aplicată pe declarația prin care își dădea acordul la aportarea în natură a imobilului, ci dimpotrivă prin rechizitoriu s-a dispus scoaterea acestuia de sub urmărire penală pentru acest aspect și infracțiunea de contrafacere a semnăturii de pe declarația autentificată sub nr. 4520 din 06 noiembrie 2003 a rămas, conform rechizitoriului, cu autor necunoscut; 3. fosta soție s-a folosit, în propriul beneficiu, de înscrisuri pe care le-a defăimat ca false în cursul procesului penal, iar această împrejurare nu a fost avută în vedere de instanță la pronunțarea hotărârii de condamnare.

Prin încheierea de ședință din 20 septembrie 2012, Curtea a constatat că între Dosarul nr. 6421/2/2012 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, și Dosarul nr. 5181/2/2012 al acestei instanțe există identitate de obiect, cauză și părți, astfel că s-a dispus conexarea primului dosar la ultimul dosar sus-menționat.

S-au atașat Dosarul nr. 3142/2/2009 al Curții de Apel București, secția a II-a penală, nr. 6421/2/2012 al aceleiași instanțe și dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în care s-a pronunțat Decizia penală nr. 2696 din 12 iulie 2011. Analizând sentința penală a cărei revizuire se solicită prin prisma motivelor invocate de revizuenți, Curtea a constatat următoarele: Cu privire la primul motiv de revizuire învederat de revizuenți s-a observat că instanța și-a argumentat opțiunea că prin mențiunile din actul constitutiv și statutul Fundației E. a avut loc o alterare a înscrisurilor respective, care reprezintă, în fapt, una din modalitățile alternative de săvârșire a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Referitor la cel de-al doilea motiv de revizuire vizând greșita condamnare a inculpatului B.D.C. pentru că ar fi falsificat prin contrafacere semnătura fostei soții, această încadrare juridică nu a fost reținută de judecătorul fondului. Astfel, prima instanță a opinat că: "Referitor la infracțiunea incriminată în art. 290 C. pen. în speță, Curtea a constatat că faptele inculpatului B.D.C. de a fi inserat atât în cuprinsul actului constitutiv, cât și în cel al statutului Fundației E., mențiunea necorespunzătoare adevărului, potrivit căreia activul patrimonial se compunea din aportul inițial în natură, constând în întregul imobil situat în București, str. P., sector 3 și prezentarea acestor înscrisuri inculpatei P.C.M.

în vederea autentificării, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, fiind vorba de o unitate naturală de infracțiune, justificată prin aceea că se realizează în mod natural o sudură între actele prin care se înfăptuiește executarea elementului material al infracțiunii". Cât privește al treilea motiv de revizuire, din considerentele sentinței penale reiese faptul că expertiza grafică efectuată în faza de cercetare judecătorească a avut în vedere, ca material de comparație, numai acele înscrisuri ce prezentau elemente de certitudine în privința corespondențelor grafice, multitudinea acestora din urmă și faptul că parte dintre acestea erau date fie în fața unor funcționari publici, organe judiciare sau chiar atestate de către inculpatul revizuent în calitatea sa de avocat, excludea orice dubiu.

În acest sens sunt de exemplificat: declarația olografă pe numele B.F.M., proces-verbal din 31 octombrie 2005, declarație olografă dată în fața organelor de poliție, declarație specimen de semnătură vizată la ORC la 14 iulie 2005, declarație olografă pe numele B.F.M., probe grafice date în fața organelor judiciare la 29 iunie 2005, act constitutiv al SC I. SRL atestat sub nr. 48 din 06 august 2003 de către avocat D.B. Reiese indubitabil că aspectele învederate de revizuenți au fost analizate de instanța fondului care s-a pronunțat în consecință. Revizuenții au solicitat acestei instanțe practic reanalizarea și reaprecierea unor probe care au fost deja supuse judecății care nu pot fi apreciate ca "noi", în sensul cerut de art. 394 lit. a) C. proc.

pen. și care, de altfel, nu se încadrează nici în celelalte cazuri de revizuire prev. de art. 394 C. proc. pen. Or revizuirea, ca și cale extraordinară de atac de retractare presupune apariția unor situații neavute în vedere la judecata în fond și în căile ordinare de atac. Această cale nu poate fi apreciată ca fiind o a treia cale ordinară de atac pentru a permite la nesfârșit reanalizarea acelorași chestiuni deja evaluate de instanțele ordinare de judecată. Ca urmare, prin Sentința penală nr. 420 din 22 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca inadmisibilă, cererile de revizuire formulate de revizuenții condamnați B.D.C. și P.C.M., vizând Sentința penală nr. 152/F din 31 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2696 din 12 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva hotărârii anterior menționate, în termen legal, au declarat recurs revizuenții B.D.C. și P.C.M. În motivarea orală a recursurilor s-a susținut că cererile de revizuire sunt admisibile în principiu, acestea fiind întemeiate pe dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Examinând recursurile declarate în cauză, respectiv actele și lucrările din dosar, Înalta Curte constată că acestea nu sunt întemeiate pentru considerentele care urmează. Potrivit art. 394 alin. (1) C. proc.

pen., revizuirea poate fi cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei; b) un martor, un expert sau un interpret a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia. În prezenta cauză, pe calea revizuirii, condamnații au invocat dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., în sensul că s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, făcând referire la următoarele aspecte: 4. fapta pentru care a fost condamnat, în esență aportarea la patrimoniul Fundației E. a unui bun comun fără acordul celuilalt soț - nu este prevăzută de legea penală, iar acest lucru nu a fost avut în vedere de instanța de fond la pronunțarea hotărârii de condamnare; 5. instanța de fond nu a avut în vedere împrejurarea că pe parcursul cercetării penale nu s-a dovedit că ar fi falsificat prin contrafacere semnătura fostei soții, aplicată pe declarația prin care își dădea acordul la aportarea în natură a imobilului, ci dimpotrivă prin rechizitoriu s-a dispus scoaterea acestuia de sub urmărire penală pentru acest aspect și infracțiunea de contrafacere a semnăturii de pe declarația autentificată sub nr. 4520 din 06 noiembrie 2003 a rămas, conform rechizitoriului, cu autor necunoscut; 6. fosta soție s-a folosit, în propriul beneficiu, de înscrisuri pe care le-a defăimat ca false în cursul procesului penal, iar această împrejurare nu a fost avută în vedere de instanță la pronunțarea hotărârii de condamnare.

Verificând cererile de revizuire, instanța de fond a apreciat că motivele invocate de revizuenți nu reprezintă fapte sau împrejurări necunoscute instanței și care afectează temeinicia hotărârii atacate, în sensul la care se referă legiuitorul în art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Din analiza textului legal menționat rezultă că temeiul revizuirii nu se referă la probe noi prezentate instanței în această procedură, revizuirea nefiind o cale ordinară de atac în care s-ar putea continua probațiunea. Dimpotrivă, în calea extraordinară de atac a revizuirii, ceea ce pare a fi nouă este fapta probatorie și nu mijlocul nou de probă prin care s-ar putea face dovada existenței unei fapte probatorii necunoscute de instanță la momentul judecății.

Revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive este posibilă în anumite cazuri expres și limitativ prevăzute de lege, în speță condamnații invocând prevederile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care se referă la existența unor împrejurări noi, necunoscute de instanță la soluționarea cauzei, împrejurări care ar fi în măsură să conducă la concluzia netemeiniciei hotărârii de condamnare. În prezenta cauză se constată că recurenții revizuenți au urmărit, de fapt, reanalizarea și reaprecierea unor probe care au fost deja supuse judecății, aceștia făcând confuzie între faptele probatorii care, potrivit art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., trebuie să fie noi pentru a justifica admisibilitatea cererilor de revizuire formulate în baza acestui temei și mijloacele de probă care servesc la aflarea adevărului.

Astfel, în mod corect au fost respinse cererile de revizuire, deoarece cazul invocat, respectiv cel prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., nu este incident în cauză, câtă vreme revizuenții nu fac referire la fapte sau împrejurări care să nu fi fost cunoscute de instanțe la momentul judecării cauzei. Rezultă, așadar, că susținerile recurenților revizuenți nu se încadrează în dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., astfel încât criticile formulate nu pot fi primite, soluția de respingere a cererilor de revizuire fiind temeinică și legală. Față de aceste considerente, având în vedere că în cauză nu se identifică nici alte motive de casare a hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții revizuenți vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate, recursurile declarate de revizuenții B.D.C. și P.C.M. împotriva Sentinței penale nr. 420 din 22 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurenții revizuenți la plata sumei de câte 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 12 aprilie 2013. Procesat de GGC - NN