ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1663/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1663/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului de față pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei,

constată următoarele:

București, secția I penală, prin sentința penală nr. 638/ F din 13 iulie 2012,

pronunțată în dosarul nr. 42989/3/2011, a fost respinsă cererea de schimbare a

încadrării juridice formulate de inculpat și, în baza art. 174 – art. 176 lit.

d) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.M.I., la 22 ani închisoare.

În baza art. 65 C.

pen., i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a), b), d) și e) C. pen., pe o durată de 10 ani.

În baza art. 211 alin.

(1) și alin. (2

1

) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul la 12

ani închisoare.

În baza art. 192 alin.

(2) C. pen., a fost condamnat inculpatul la 7 ani închisoare.

În baza art. 33 lit.

a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea

mai grea de 22 de ani închisoare.

În baza art. 65 i s-a

aplicat inculpatului pe lângă pedeapsa rezultantă pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b),d) și e) C. pen., pe

o durată de 10 ani.

S-a făcut aplicarea art.

71 – art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

În baza art. 350 C.

proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului.

S-a dedus din

pedeapsă prevenția de la 27 ianuarie 2011 la zi.

În baza art. 118 alin.

(1) lit. e) și alin. (4) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei

de 1.450 lei.

În baza art. 191 alin.

(1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata a 3.000 lei cheltuieli

judiciare către stat.

Instanța de fond a

fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București nr.

357/P/2011 din 20 iunie 2011 consecutiv căruia, potrivit art. 300 C. proc.

pen., s-a și investit cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere

penală a inculpatului B.M.I.

Pentru săvârșirea

infracțiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 – art. 176 lit. d)

C. pen., tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2) lit. b), alin. (2

1

)

lit. c) C. pen. și violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.,

cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Actul de inculpare a

reținut, în esență că, în noaptea de

24 ianuarie 2011, în jurul orei 22.00,

inculpatul, pe fondul consumului excesiv de alcool, a pătruns fără drept, în

imobilul părții vătămate M.E., ocazie cu care a lovit-o, în mod repetat cu

pumnii, în zona capului, victima căzând pe podeaua locuinței, după care s-a năpustit

asupra ei, a sugrumat-o și a ștrangulat-o cu un cordon, provocându-i leziuni ce

au condus la decesul acesteia.

Hotărând soluționarea

în fond a cauzei penale prin condamnare, în conformitate cu dispozițiile art. 345

alin. (2) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătorești în condițiile

art. 288 – art. 291 C. proc. pen., în cursul căreia au fost administrate probele

strânse la urmărirea penală și alte probe noi, instanța a examinat și apreciat materialul

amintit, confirmând existența faptelor ilicite deduse judecății și vinovăția penală

a autorului acestora, sens în care a reținut:

Inculpatul B.M.I. era

căsătorit cu martora B.M. și își desfășura activitatea la un magazin sătesc

situate în com. Gruiu sat Lipia, punct de lucru al SC T.C.I.E. SRL al cărei

administrator era victima M.E., în vârsta de 60 ani, bunica soției sale.

Atât inculpatul cât

și soția sa erau angajați ai magazinului victimei, după cum a rezultat din contractele

de muncă depuse la dosar.

În fapt, magazinul

era administrat de martora F.E., fiica victimei și soacra inculpatului.

Situația familială a

inculpatului era una complexă, având la bază o severă neînțelegere cu victima

care nu îl acceptase drept soț al nepoatei sale, considerându-l nepotrivit

pentru aceasta. Animozitățile dintre cei doi s-au repercutat și în relația cu

soția sa, fiind uneori despărțiți în fapt, iar nepoata rămânând cu bunica,

aceasta fiind de fapt persoana potentă financiar în familie.

Niciun membru al

familiei, respectiv inculpatul B., martora F.E. (fiica victimei) și martora B.M.

(nepoata victimei) nu erau mulțumite cu poziția bunicii dar aceasta avea o

poziție solidă în ierarhia familială datorită faptului că magazinul îi

aparținea și toți depindeau financiar de afacerea sa.

Din înscrisul aflat

la pag 201 vol. instanță, în care s-a consemnat declarația martorului B.N. luată

în dosarul de mărturie mincinoasă întocmit nepoatei victimei, a rezultat că

numita F.E., fiica victimei, era nemulțumită că bătrâna păstrează conducerea

firmei și nu o trece pe ea în acte administrator și de drept și că își dorea o

persoană care să o omoare pe bătrâna.

B.I., ginere săritor

și care o ura pe victimă că tot intervenea în relația sa cu soția, i-a spus

soacrei sale că are pe cineva care să o ucidă pe victimă.

A plătit martorului S.G.

suma de 300.000 milioane lei vechi pentru a o ucide pe bătrână dar acesta a

luat banii și a plecat în Franța, fără a-și respecta contratul de asasinat.

După eforturi

susținute ale instanței și emiterea mai multor mandate de aducere cu însoțitor,

s-a putut proceda și la audierea acestui martor. Ca să se încerce neaudierea sa

rudele au dat declarații mincinoase organelor de politie investite cu

executarea mandatului, învederând că ar fi în Franța la o adresă necunoscută.

În fața instanței

acesta a dat o declarație având comportamentul tipic subiecților cu

comportament disimulat. Tonalitate nesigură, repetarea întrebărilor instanței,

agitație, agresivitate defensivă. Conținutul declarației sale dată în instanță

a fost absolut stranie și ilogică, recunoscând că ar fi primit 30 milioane lei

de la inculpatul B. dar nu pentru a o omorî pe victimă ci pentru a-l speria pe

un anume G. Declarația sa a fost mincinoasă și ilogică deoarece a pretins că a

primit suma de 30 milioane de la inculpatul B. pentru a-l speria pe G. și acesta

din urmă să-i restituie lui B. un împrumut de 15 milioane.

În declarația din

faza de urmărire penală martorul G. a recunoscut, de asemenea, că a primit bani

în preziua omorului de la inculpatul B. pentru a speria și bate pe cineva dar a

arătat că nu i s-a comunicat numele victimei.

În condițiile în care

nu a existat nici cel mai mic indiciu că vreo persoană ar fi datorat bani

inculpatului, martorul G. a recunoscut că a primit bani de la inculpat pentru a

agresa pe cineva, a apărut ca fiind rezonabilă susținerea numitului B.N. că

inculpatul a plătit pe G. pentru a agresa victima și văzând că acesta l-a

păcălit a hotărât să rezolve el însuși problema, chiar a doua zi.

Supus la testul cu

poligraful, atunci când a fost întrebat dacă martorul G. a participat în vreun

fel la săvârșirea omorului a răspuns că nu dar este imposibil pentru specialist

să aprecieze dacă a mințit sau nu. Este normal să apară un comportament indecis

deoarece întrebarea nu fusese corect formulată. G. nu a participat direct la

omor ci i se propusese înainte să o agreseze pe bătrâna.

În data de 24

ianuarie 2011, nemulțumit că martorul G. nu și-a respectat promisiunea de

asasinat, inculpatul B. s-a deplasat împreună cu soția sa și martorul D.I.

la domiciliul victimei, spunând martorului că dorește sa ia niște bani de la

victimă (declarație martor D.I.).

Faptele se petreceau

în luna ianuarie, în jurul orelor 19-20, deci când inculpatul se afla la

adăpostul întunericului și nu era multă lume pe stradă care să-i pericliteze

planul infracțional.

Au oprit în fața

casei victimei, iar inculpatul împreună cu soția sa au intrat în curte

(declarația martorului direct D.I.).

Declarația dată de

martor în faza de urmărire penală s-a coroborat cu declarația de recunoaștere a

inculpatei B.M. din dosarul unde a fost urmărită penal pentru mărturie

mincinoasă, respectiv 3811/P/2011, declarație ce a fost valorificată ca și

înscris în prezenta cauza, nepoata victimei refuzând să dea declarații în fața

Tribunalului pentru a-si clarifica situația.

În fața instanței,

martorul D.I. și-a schimbat parțial declarația, arătând că doar inculpatul a

intrat în casă și nepoata victimei a așteptat afară.

A fost mincinoasă

această schimbare parțială de declarație deoarece a apărut ca fiind lipsit de

sens ca inculpatul să treacă pe la soția sa acasă cu martorul, să o cheme să

meargă cu ei doi pe scuter, iarna (3 persoane mature pe un scuter reprezintă o

deplasare neconfortabila și inutila intr-o seara de ianuarie), să o pună pe

soția sa să aștepte în fața casei bunicii un sfert de ora în frig apoi să se

întoarcă la domiciliul conjugal.

De aceea, declarația inculpatei

B.M. dată în fața organelor de politie a apărut ca fiind edificatoare și mult

mai apropiată de adevăr decât schimbarea de poziție a martorului D.I.

În declarația din

data de 27 ianuarie 2011, dată în prezentul dosar, nepoata victimei, B.M. a dat

o altă declarație mincinoasă, arătând că în seara faptei nu a fost cu cei doi

la domiciliul bunicii sale.

Pentru a evita să tot

dea declarații mincinoase în prezenta cauza, cu conținut schimbat de la

declarație la declarație și ca să nu se mai încurce, în fața instanței a

refuzat să mai declare ceva.

Aceasta, prin

declarație olografă a arătat: „Eu împreuna cu soțul meu și O. (D.I. nn) am fost

împreună la locuința victimei pentru a o omorî în data de 24 ianuarie 2011.”

Inculpata a declarat

amănunțit cum au sărit cu toții gardul, au pătruns în gradină și a strigat la

ușa victimei, deoarece doar ei îi deschidea bătrâna ușa, fiind în dușmănie cu

inculpatul.

Auzind vocea

nepoatei, victima a deschis ușa în casa pătrunzând toți trei, după cum a rezultat

din același înscris.

Tribunalul a făcut

trimitere doar la activitatea inculpatului B. deoarece, în mod stupefiant,

organele de urmărire penală nu au dispus măsuri și cu privire la ceilalți

participanți despre care a existat solide indicii în speță, inclusiv

recunoașterea sus-amintită.

În acest punct,

inculpatul a început să o lovească pe victimă cu pumnii, pe toată suprafața

corporală, în special în zona capului, după cum s-a observat din raportul de

necropsie coroborat cu fotografiile efectuate cu ocazia necropsiei.

Întrucât victima a

început să strige după ajutor, inculpatul a strangulat-o cu un cordon, apoi cu

mâinile.

Văzând că victima tot

țipa, i-a băgat un ciorap pe gât, după cum a rezultat din fotografiile de la fața

locului.

Cum victima se zbătea

în continuare, inculpatul B. a trecut la alte tactici tanatogeneratoare.

S-a suit cu genunchii

pe pieptul bătrânei, i-a acoperit fața cu o pernă și a comprimat-o, până la urmă

victima decedând în acest mod chinuitor.

Din concluziile

raportului de necropsie a rezultat că moartea victimei a fost violentă și s-a

datorat asfixiei mecanice consecutive unor mecanisme asociate, respective

sugrumare, sufocare, strangulare, compresie toraco - abdominala.

Supus fiind la testul

cu detectorul poligraf, inculpatul a mințit atunci când a fost întrebat dacă a

fost singur la săvârșirea faptei.

După ce a fost ucisă,

victimei i-a fost sustras de la gât un lănțișor, care a fost deteriorat în cursul

luptei și un cercel, după cum a arătat martora B.M. coroborat cu recunoașterile

parțiale ale inculpatului și dovada de amanet depusă la dosar.

Pentru a-și acoperi

urmele, martora nu a amanetat lănțișorul pe numele său ci a apelat la sora

inculpatului căreia i-a pretextat că îi arseseră actele.

Astfel, lănțișorul

victimei a fost amanetat de martoră cu buletinul martorei D.S., sora

inculpatului, în urma amanetării obținând 1450 lei. Cu acești bani a cumpărat o

sobă și a trimis un pachet la penitenciar soțului său.

Inițial inculpatul nu

și-a recunoscut faptele și a fost chiar la priveghiul victimei, dovedind un

cinism ieșit din comun, fiind identificat și arestat ulterior.

Acesta a abordat o

poziție mincinoasă pe tot parcursul procesului penal, încercând să-și asume

întreaga vinovăție și obstrucționând tragerea la răspundere penală a soției și

soacrei sale.

A încercat să

acrediteze ideea unui omor pe fondul consumului de alcool și că nu ar fi

sustras bunuri de la victima decât în scopul de a disimula fapta într-un jaf.

Tribunalul a apreciat

însă că exact asta a săvârșit, un omor în scop de jaf. A ucis victima și a luat

bijuteriile aflate la vedere, singurele posibil a fi sustrase într-un interval

scurt de timp, de aprox. 15 minute cât a durat omorul.

Lănțișorul sustras a

fost amanetat și banii au fost folosiți în interesul soției sale și în interes

personal, fiind cumpărată o sobă și punându-i-se pachet.

Pentru aceste

considerente nu s-a impus schimbarea încadrării juridice propusă de inculpat,

bunurile nefiind sustrase pentru a arunca organele judiciare pe o pistă falsă

ci au fost folosite în interesul inculpatului și familiei sale.

A declarat martorului

că se ducea la victimă în seara omorului pentru că a dorit să ia niște bani de

la victimă (declarație martor D.I.), lucru ce s-a și întâmplat, sustrăgându-i

lănțișorul de aur de la gât, negăsind bani în casă deși răvășise totul în

căutarea acestora.

Inculpatul a

recunoscut faptele și nu a atacat nicio încheiere de menținere arest, deoarece

nu dorea să se adâncească mai mult cercetarea judecătorească și dorea că totul

să se termine cât mai repede, pentru a nu fi deconspirați și ceilalți

coparticipanți.

Recunoașterile au

fost doar parțiale, într-o formulă convenabilă, apte de a-i atrage o încadrare

mult mai ușoară și aplicabilitatea art. 320

1

C. proc. pen.

Acesta nu vădit nicio

urmă de regret în săvârșirea faptei și a continuat să sfideze ordinea de drept

obstrucționând activitatea de tragere la răspundere penală, bineînțeles și cu

sprijinul de neprețuit al superficialității organelor de procuratura.

Fapta inculpatului de

a pătrunde fără drept, în timpul nopții în locuința părții vătămate în scopul

uciderii și tâlhăririi acesteia întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii prevăzuta de art. 192 alin. (2) C. pen.

Fapta aceluiași

inculpat de a aplica mai multe lovituri victimei pe toată suprafața corpului și

în special în zona capului apoi de a-i introduce un ciorap în gură pentru a o

face să tacă, a o sugruma cu un cordon apoi de a se sui cu genunchii pe pieptul

său, producându-i moartea în scopul obținerii de valori, bunurile fiind

sustrase și valorificate ulterior, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunilor de omor deosebit de grav și tâlhărie, prevăzute de art. 174 –

art. 176 lit. d) C. pen. și 211 alin. (1) lit. b) alin. (2

1

) lit. a)

și c) C. pen.

La individualizarea

pedepsei ce a fost aplicată în cauză instanța a avut în vedere criteriile

prevăzute de art. 72 C. pen.

A ținut seama în aceste

condiții de gravitatea deosebită a faptei și de periculozitatea infractorului.

Astfel, acesta a

dovedit lipsa oricărei urme de respect față de cea mai importantă valoare umană,

viata, neezitând să procedeze la uciderea unei persoane în vârsta de 60 ani

care era chiar bunica soției sale.

Mobilul a fost unul

dezonorant, respectiv răzbunarea pentru ca victima nu-l plăcea dar și jaful.

Tenacitatea

inculpatului a fost una ieșită din comun. A lovit victima de mai multe ori cu

pumnii în față și pe tot corpul, a târât-o prin casă, a sugrumat-o cu un

cordon, i-a băgat un ciorap în gură să nu mai țipe, apoi s-a urcat cu

picioarele pe ea să nu mai poată respira.

Atâtea procedee

tanatogeneratoare, utilizate unul după altul, exclud un omor făcut cu intenție

repentina ci denotă premeditare (fără a se putea retine totuși elementul

circumstanțial prevăzut de art. 175 lit. a) C. pen., deoarece nu rezulta actele

pregătitoare), dorința de a ucide, cinism.

A jefuit victima și după

aceasta s-a prezentat la priveghiul ei ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Recunoașterile sale

au fost vădit mincinoase pentru a acoperi participația penală a soției sale,

existând indicii serioase ca și fiica victimei, soacra sa, ar fi fost implicată

cel puțin prin acte de instigare sau complicitate morală în săvârșirea

omorului, după cum a rezultat din declarațiile soției inculpatului. Aceasta a

arătat textual că mama sa a dat bani inculpatului pentru a găsi pe cineva care

să „o scape de M.E.” fiind găsit și plătit martorul G., care a fugit cu banii

după cum s-a arătat anterior fără a mai omori pe nimeni. A existat, de asemenea,

indicii că soacra sa a intenționat să plătească un om să-l ucidă în penitenciar

pentru acesta să nu se răzgândească și să spună tot adevărul, Tribunalul luând

măsuri excepționale de protejare a inculpatului în penitenciar. Soția inculpatului

a declarat în acest sens că mama sa (soacra inculpatului și fiica victimei) i-a

dat 12.000 EUR să plătească un om pentru a-l ucide pe inculpatul B. în

penitenciar dar omorul nu a mai avut loc deoarece, soția inculpatului și actualul

concubin au luat banii, i-au cheltuit, iar inculpatul B. este și acum în viață

(declarație B.M.).

Încă o dată

Tribunalul și-a manifestat surprinderea că față de astfel de declarații

explicite Parchetul de pe lângă Tribunalul București a rămas în abstențiune

nedorind să le clarifice și a adoptat o atitudine de statistician, fiind

mulțumit că o persoană și-a recunoscut fapta și o să mai poată raporta un

rechizitoriu și o condamnare. Tribunalul a reamintit respectuos că scopul

procesului penal așa cum a fost acesta precizat în art. 1 C. proc. pen., a fost

pedepsirea oricărei persoane care a săvârșit vreo infracțiune conform

vinovăției sale și nu obținerea de indicatori statistici cât mai buni.

Față de faptul că nu a

fost cunoscut cu antecedente penale și și-a recunoscut o parte din vinovăție,

instanța nu s-a orientat spre detențiunea pe viață ci spre pedeapsa închisorii.

O pedeapsă rezultantă

de 22 ani a fost apreciată drept justă față de faptele săvârșite și de poziția

procesuală, inculpatul urmând a realiza pe parcursul detenției că

obstrucționarea aflării adevărului nu este o atitudine corectă, iar viața este

o valoare supremă ce nu este îngăduit nimănui să o suprime.

A interzis drepturile

prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen., deoarece prin faptele

săvârșite, de gravitate excepțională, inculpatul s-a dovedit a fi nedemn a

alege reprezentanții urbei și, de asemenea, nu a reprezentat un model parental

pentru copii.

A menținut starea de

arest a inculpatului, deoarece nu s-au schimbat temeiurile ce au stat la baza

acestei masuri, iar pericolul social nu s-a estompat.

A dispus confiscarea

de la inculpat a 1450 lei, contravaloarea aurului sustras de la victima și

amanetat ulterior.

A dedus prevenția la

zi și l-a obligat pe inculpat la suportarea cheltuielilor judiciare către stat.

sentinței penale evocate a formulat, în termen legal, apel inculpatul

B.M.I., criticând soluția

adoptată pentru nelegalitate și netemeinicie, sub următoarele aspecte:

- pronunțarea unei

sentințe de condamnare în baza unor acte de urmărire penală ce nu au fost

probate și administrate în fața instanței de judecată, nefiind supuse

principiului contradictorialității și a căror veridicitate și originalitate nu

au fost însușite de către Parchet, făcându-se referire la anumite înscrisuri ce

au fost obținute în alte dosare de urmărire penală (declarațiile numitei D.S. dată

în 18 noiembrie 2011, ale numitului B.N. din 14 noiembrie și 25 noiembrie 2011,

ale numitei B.M. din 14.11 și 25 noiembrie 2011 și ale numitului D.I. din 14

noiembrie 2011). S-a mai precizat, în motivele scrise de apel, că instanța de

judecată a fost învestită cu soluționarea cauzei la 31 iunie 2011, iar până la

depunerea la dosar a acestor înscrisuri au fost acordate 7 termene de judecată,

respectivele înscrisuri denumite „declarații” depuse direct la instanța de

judecată nefiind administrate nici în faza de urmărire penală și nici în fața

instanței de judecată, ceea ce a condus la încălcarea principiilor

contradictorialității, nemijlocirii și oralității, încălcare sancționată cu

nulitatea absolută;

- neindicarea și

nereținerea de circumstanțe atenuante;

- reținerea în mod

netemeinic a faptului că inculpatul a fost identificat și arestat ulterior când

de fapt acesta s-a predat singur organelor de poliție și a recunoscut fapta

comisă, apelantul neobstrucționând „tragerea la răspundere penală”;

- greșita reținere a

comiterii faptei de omor în scop de jaf și netemeinica soluție de respingere a

cererii inculpatului de schimbare a încadrării juridice dată faptei, actele din

dosar relevând încadrarea faptelor în prevederile art. 174 C. pen. și art. 207

alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. g) și i) C. pen., câtă vreme acesta nu a

comis omorul în vederea sustragerii de bunuri deoarece situația materială a

acestuia îi permitea să ducă un trai decent, singurul motiv pentru care a luat

lănțișorul victimei fiind acela de a induce în eroare organele de cercetare

penală;

- deși inculpatul a

recunoscut în totalitate comiterea faptei având o atitudine sinceră,

cooperantă, în avantajul dinamizării urmăririi penale, prima instanță a reținut

doar o recunoaștere parțială.

- neconcordanța între

dispozitiv și motivarea sentinței, constând în aceea că deși în considerente au

fost menționate circumstanțe atenuante în dispozitiv acestea nu au fost reținute

astfel că motivarea a contrazis dispozitivul;

- cuantumul

pedepselor ce i-au fost aplicate pe care le-a considerat excesiv de mari și,

implicit, al pedepsei rezultante raportat la actele de urmărire penală,

atitudinea inculpatului și comportamentul avut anterior dar și după comiterea

faptei.

Apelantul inculpat a

solicitat admiterea căii de atac, desființarea hotărârii apelate și în fond

aplicarea dispoziției art. 320

1

C. proc. pen.; admiterea cererii de

schimbare a încadrării juridice din omor deosebit de grav în concurs cu

tâlhărie și violare de domiciliu, în omor și furt calificat în concurs, cu

solicitarea de a nu fi aplicat vreun spor de pedeapsă; reținerea și acordarea

unei eficiențe maxime dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen.,

constând în lipsa antecedentelor penale, a faptului că este căsătorit și tată

al unui minor, că are un domiciliu stabil și se bucură de o bună reputație în

societate, că până la momentul comiterii faptei, a cărei săvârșire a

recunoscut-o, avea un loc de muncă, a dat reale dovezi de îndreptare și

supunere față de normele și regulile din starea de arest, acesta fiind

recompensat de două ori iar în prezent este integrat în regimul penitenciar;

aplicarea unei pedepse sub minimul special cu deducerea la zi a perioadei

executate.

Examinând hotărârea

apelată prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu cauza, conform art.

371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat că aceasta a fost legală și

temeinică, pentru motivele ce au fost expuse în continuare.

În privința laturii

penale a cauzei, prima instanță, în urma unei corecte analize a materialului

probator administrat, a stabilit o justă situație de fapt căreia i-a dat și în

drept o legală încadrare juridică.

Astfel, în mod corect

s-a reținut, în esență, că în noaptea de 24 ianuarie 2011, în jurul orei 22.00,

inculpatul B.M.I., pe fondul consumului excesiv de alcool, a pătruns, fără

drept, în imobilul situat în comuna Gruiu, sat Gruiu (șos. Gruiu – Snagov nr. 246),

județ Ilfov, aparținând numitei M.E. (în vârstă de 60 ani, bunica soției

inculpatului), ocazie cu care a lovit-o în mod repetat cu pumnii, în zona

capului, victima căzând pe podeaua locuinței, după care s-a năpustit asupra sa

sugrumând-o cu mâna și ștrangulând-o cu un cordon, provocându-i leziuni ce au

condus la deces. În această împrejurare, inculpatul a sustras un lănțișor pe

care victima îl purta la gât. Decesul victimei a constat în asfixia mecanică

consecutivă unor mecanisme asociate (sugrumare, sufocare, ștrangulare,

compresie toraco-abdominală).

Probatoriul ce a stat

la baza reținerii acestei situații de fapt a constat în probele și mijloacele

de probă strânse în cursul urmăririi penale (respectiv: procese verbale de

cercetare la fața locului, de folosire a câinelui de serviciu pentru prelucrarea

de urme de miros uman, de efectuare a unei reconstituiri, declarații inculpat,

raport medico-legal de necropsie, declarațiile martorilor D.I., N.C., S.G., F.E.,

T.M., S.S., declarațiile numitei B.M., rapoarte de constatare

tehnico-științifică asupra comportamentului simulat al inculpatului și al

numitului S.S.) dar și a celor administrate în cursul cercetării judecătorești

(declarațiile martorilor audiați în fața instanței, respectiv: D.I., F.E., M.A.,

T.M., S.S., N.C.M., D.S.).

Curtea a avut în vedere

că unele dintre aceste probe s-au readministrat în fața instanței, respectiv:

ascultarea martorilor D.S., D.I., F.E., luându-se act că soția inculpatului s-a

prevalat de dispozițiile art. 80 C. proc. pen. și nu a înțeles să dea o

declarație în instanță.

Mai mult, sora

inculpatului, martora D.S. a avut o poziție constant sinceră și atât în

declarația olografă aflată la dosarul de urmărire penală dar și în fața

instanței a arătat în ce condiții a amanetat bijuteriile de aur ale victimei pe

numele ei și nu ale soției inculpatului, care se prevalase de lipsa

documentelor de identitate ca urmare a unui incendiu la locuința lor.

Prin urmare, instanța

de control judiciar a apreciat că s-a dat eficiența sporită nu numai

materialului strâns la urmărirea penală ci și celui administrat nemijlocit în fața

primei instanțe, din coroborarea lui reieșind, fără dubiu, săvârșirea faptelor

reținute prin rechizitoriu, încadrarea lor juridică și vinovăția inculpatului.

În acord cu prima

instanță, Curtea a apreciat, ca neîntemeiată, solicitarea inculpatului de

schimbare a încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare în cea prevăzută

de art. 174 C. pen. și art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. g) și i) C.

pen.

Astfel, probele

existente la dosarul cauzei au relevat faptul că inculpatul a comis omorul

pentru a săvârși o tâlhărie.

Chiar apelantul

inculpat a recunoscut că după ce a comis omorul a luat lănțișorul de la gâtul

victimei în contextul apărării pe care acesta a înțeles să și-o construiască

(afirmând că dorea să inducă în eroare organele de anchetă în sensul că scopul

omorului a fost jaful).

Însă, așa cum bine a

reținut și prima instanță inculpatul a fost autorul infracțiunii de tâlhărie,

bunul sustras, lănțișorul, fiind ascuns în tocul unei uși după omorul victimei,

ulterior dezvăluit soției sale pentru ca aceasta să-l amaneteze, lucru care s-a

și întâmplat, iar din banii astfel obținuți să achiziționeze o sobă cu lemne și

diverse bunuri trimise la penitenciar într-un pachet.

În teoria și practica

judiciară s-a admis că în cazul omorului comis în circumstanța prevăzută de art.

176 lit. d) C. pen., dacă scopul special prevăzut de făptuitor se realizează

efectiv, adică, cum este cazul în speță când inculpatul a săvârșit tâlhăria,

răspunderea penală s-ar fi stabilit atât pentru omor deosebit de grav prevăzută

de art. 176 lit. d) C. pen., cât și pentru tâlhărie, deoarece în cazul

infracțiunii prevăzută de art. 176 lit. d) C. pen., împrejurarea care atribuie

faptei de omor caracter deosebit de grav fiind scopul urmărit de făptuitor

constând, între altele, în săvârșirea unei tâlhării, legiuitorul cerând pentru

existența infracțiunii ca acest scop să fie numai urmărit de făptuitor, iar nu

și realizat efectiv.

Or, din probe a rezultat

clar că inculpatul nu numai că a urmărit comiterea tâlhăriei ci a și realizat

efectiv ceea ce a urmărit, chiar dacă acesta a dorit să acrediteze ideea că a

luat lănțișorul doar pentru a crea o pistă falsă organelor de anchetă.

Pe baza situației de

fapt reținute în urma propriei analize a probatoriului cauzei, instanța de prim

control judiciar nu a considerat că inculpatul a comis o simplă faptă de omor,

iar sustragerea bunurilor nu ar fi fost în legătură cu prima faptă, câtă vreme

din perspectiva laturii subiective a cauzei a rezultat că inculpatul a acționat

cu intenția de a ucide în scop de jaf, bunul sustras prin violență fiind

ulterior amanetat de soția inculpatului, iar banii obținuți fiind folosiți în

interesul celor doi.

Dacă inculpatul ar fi

dorit într-adevăr să sustragă bunul doar pentru a crea impresia unui jaf s-ar

fi putut limita la o simplă scoatere a bunului din detenția victimei fără a-l

amaneta și a folosi banii astfel obținuți în interes propriu, fiind irelevant

în speță că starea materială a inculpatului și a familiei acestuia era una

nelipsită de mijloace de trai, că cei doi soți erau salariați și posedau un

imobil cu etaj mobilat și dotat cu aparatură electrocasnică astfel cum s-a

invocat în apărare.

De asemenea, instanța

de prim control judiciar a apreciat că atâta vreme cât inculpatul a comis fapta

în scop de jaf, faptul că autorul a smuls lănțișorul de la gâtul victimei ori

l-a ridicat de lângă aceasta, după ce lănțișorul căzuse, posibil chiar în urma

strânsorii gâtului acesteia cu cordonul halatului, în condițiile în care acela

era lănțișorul victimei pe care îl purta de regulă la gât, nu a prezentat

importanță în planul încadrării juridice date faptei.

În comiterea

infracțiunii de omor săvârșită asupra victimei, instanța a reținut și o

oarecare premeditare a inculpatului, rezoluția infracțională de a suprima viața

victimei fiind luată de către inculpat cu ceva timp înainte de a trece la

fapte.

Astfel, inculpatul

l-a „tocmit” pe martorul G. cu o sumă de bani pentru a o ucide pe bunica soției

sale (victima din prezenta cauză) însă cum martorul nu a dat curs acestei

înțelegeri, inculpatul a rezolvat chiar el „problema” a doua zi.

Existența

infracțiunii de violare de domiciliu, în concurs cu omorul deosebit de grav și

tâlhărie a fost, de asemenea, probată în cauză.

Pătrunderea în

locuința victimei s-a făcut fără drept, abuziv, de aceea a și fost nevoie ca

soția inculpatului (nepoata victimei) să fie și ea la fața locului, întrucât

numai ei îi răspundea aceasta la ușă și îi permitea accesul.

Textul art. 192 C.

pen., nu distinge modul în care se săvârșește acțiunea de pătrundere în

locuință folosind expresia generică „in orice mod”, acoperind astfel procedee

apte de a fi folosite, respectiv: violența, amenințarea, efracție, escaladare,

pe ascuns sau pe față.

Prin urmare, reținerea

celor trei infracțiuni în concurs, prevăzută de art. 174 – art. 176 lit. d) C.

pen., art. 211 alin. (1), alin. (2

1

) lit. c) C. pen. și art. 192 alin.

(2) C. pen., a fost corectă și de aceea instanța nu a purces la o schimbare a

încadrării juridice după cum nici la pedepse aflate între alte limite, așa cum

s-a solicitat.

Cum infracțiunea de

omor deosebit de grav este sancționată cu detențiunea pe viață, instanța a constatat

că nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., cu

atât mai mult cu cât inculpatul a solicitat, după ce a fost audiat de către

tribunal, audierea martorilor așa încât ipoteza avută în vedere în alin. (1) al

textului a fost neîndeplinită.

Dispozițiile art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., introduse prin Legea nr. 202/2010 prevăd o reducere a

limitelor de pedeapsă cu o treime în cazul unei recunoașteri totale și

necondiționate a faptei săvârșite de inculpat, fără a se mai administra alte

probe.

Or, în cauza de față

inculpatul a solicitat proba testimonială situație venită în contradicție cu

cerința legii.

Și din perspectiva

individualizării pedepselor ce compun concursul de infracțiuni reținute în

sarcina inculpatului și al aplicării pedepsei rezultante, Curtea a apreciat că

prima instanță a dat semnificația cuvenită tuturor criteriilor prevăzute de art.

72 C. pen.

Astfel, pedepsele

aplicate în cuantum orientat ușor peste mediul prevăzut de lege dar sub maximul

special, cu executare în regim de detenție, instanța de fond a ținut seama

într-o măsură suficientă atât de atitudinea sinceră de recunoaștere a

săvârșirii faptelor, cât și de toate celelalte date care circumstanțiază

favorabil persoana inculpatului, astfel că reducerea cuantumurilor pedepselor

aplicate a apărut ca nefiind justificată.

Injustă apare și o

eventuală reținere de circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului câtă

vreme în procesul de individualizare a pedepselor instanța a ținut seama de

atitudinea parțial sinceră a inculpatului. Pentru a putea primi semnificația

circumstanței atenuante prevăzute de art. 74 lit. c) C. proc. pen.,

recunoașterea comiterii faptei de către inculpat a fost totală și neechivocă,

constantă pe tot parcursul procesului, atât în cursul urmăririi penale, cât și

al judecății în fața primei instanțe, să fi reprezentat

o conduită procesuală de colaborare cu organele judiciare în sensul

stabilirii situației de fapt.

Declarația

de recunoaștere avută în vedere la reținerea circumstanței atenuante în

discuție a reprezentat un mijloc de probă apt (prin coroborare cu alte probe)

să stabilească existența faptei, modul de săvârșire și împrejurările în care a

fost comisă.

Or, în speța dedusă

judecății acest lucru nu s-a întâmplat inculpatul recunoscând doar parțial

faptele, solicitând și o schimbare de încadrare juridică a lor în scopul

reducerii pedepsei dar și al înlăturării celorlalte persoane care au avut un

rol în împrejurările descrise (soția sa B.M.) care nu a înțeles să dea

declarații în fața instanței, mama soției martora F.E., martorul S.G.

Buna conduită a

inculpatului înainte de săvârșirea faptei constând în lipsa antecedentelor

penale nu a fost convertită în circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 lit.

a) C. pen., în prezența cauzelor de agravare (concursul de infracțiuni) și care

a reliefat un grad de pericol ridicat al faptei prin urmările ei și de

periculozitate sporită a infractorului prin modul și mijloacele folosite în

comiterea infracțiunilor pentru care a fost condamnat în primă instanță.

Injustă a apărut și

eventuala reținere a circumstanței prevăzute de art. 74 lit. b) C. pen., câtă

vreme inculpatul a comis fapta de omor fără a prezenta nici un fel de empatie

față de victimă care era în vârstă de 60 de ani, era bunica soției sale B.M. și

persoana care îi sprijinea din punct de vedere financiar, „căința” manifestată

de către acesta pentru fapta comisă nefiind nici pe departe una activă care să

reflecte o periculozitate mai scăzută a inculpatului de natură să reclame un

tratament penal atenuant.

Pătrunderea, fără

drept, în timpul nopții în locuința unei bătrâne în vârstă de 60 ani, care pe

deasupra era și bunica soției sale și persoana care contribuia la susținerea

financiară a familiei inculpatului, atacarea sa, lovirea cu ferocitate folosind

pumnii și picioarele, sugrumarea acesteia, sufocarea și ștrangularea,

împiedicarea acesteia de a țipa și cere ajutor prin băgarea în gura acesteia a

unor ciorapi, compresia sa toraco-abdominală (inculpatul urcându-se la un

moment dat cu genunchii pe pieptul victimei pentru a o putea strânge mai bine

de gât cu cordonul), a reflectat o periculozitate și agresivitate cu totul

ieșite din comun, care, în opinia Curții, ar fi trebuit să se reflecte și în

pedepsele aplicate.

În concluzie, Curtea a

apreciat că pedeapsa stabilită de instanța de fond pentru apelantul inculpat a răspuns

imperativelor înscrise în art. 52 C. pen.

Constatând că

pedepsele aplicate inculpatului cât și pedeapsa rezultantă aplicată pentru

concursul de infracțiuni au fost conforme criteriilor care caracterizează

individualizarea judiciară a pedepselor, acestea fiind evaluate în mod plural,

dându-se relevanță și principiului proporționalității între gravitatea faptei

și profilul socio-moral și de personalitate al inculpatului, Curtea a apreciat

că nu se impune reducerea cuantumurilor acestora, instanța de fond dând

relevanța cuvenită atitudinii sincere avute inculpat.

În consecință, Curtea

de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 347/ A din 16

noiembrie 2012, a respins, ca nefundat, apelul declarat de inculpatul B.M.I. împotriva

sentinței penale nr. 638/ F din 13 iulie 2012 a Tribunalului București, secția

penală, deducând prevenția inculpatului de la 27 ianuarie 2011 la zi și

menținând starea de arest a inculpatului.

Apelantul inculpat a

fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.

decizii a declarat recurs, în termen legal inculpatul, aducând critici de

nelegalitate și netemeinicie circumscrise cazurilor de casare reglementate în art.

385

9

pct. 9, 10, 14, 17 și 18 C. proc. pen.

Într-o primă critică

avansată se arată că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat

de art. 6 paragraf 1 și 3 lit. d) din Convenție, întrucât condamnarea s-a bazat

într-o măsură hotărâtoare pe probe ce nu au fost administrate în faza de

urmărire penală, constând în declarații ale unor martori pe care recurentul

inculpat nu a putut să-i interogheze și pe care nici prima instanță, nici

instanța de apel nu i-a audiat.

Astfel, în opinia

apărării, hotărârea de condamnare menținută în apel s-a bazat în mod

determinant pe probele nerecunoscute de procuror, respectiv pe declarațiile

numiților B.M., B.N., D.I., cu toate că la solicitarea apărării, instanța de

fond a solicitat în mod repetat procurorului să depună la dosar „originalul sau

copii certificate pentru conformitate cu originalul, lizibile”, dispoziție pe

care procurorul nu a respectat-o.

Deși aceste

înscrisuri se află la dosarul cauzei, nu au fost depuse prin serviciul registratură,

motiv pentru care au fost contestate. Mai mult, apărarea arată că s-ar fi impus

ca instanțele de judecată să audieze acești martori și de abia apoi să rețină

aspecte legate de prezența la locul faptei a soției inculpatului, a martorului.

În atare împrejurări

se consideră că inculpatul nu a beneficiat de un proces echitabil, ceea ce

presupune o evidentă stabilire eronată a împrejurărilor de comitere a faptei,

fie prin neluarea în considerare a probelor, fie prin denaturarea conținutului

acestora, ceea ce atrage, în viziunea apărării incidența cazului de casare

reglementat de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

Circumscris cazurilor

de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 9 și 10 C. proc. pen., se

învederează că instanța de prim control judiciar nu a făcut o motivare a

deciziei pronunțate, mulțumindu-se a prelua motivarea din hotărârea instanței

de fond fără a exista o apreciere cu privire la probele administrate în cursul

urmăririi penale sau a cercetării judecătorești.

Se apreciază că

probele administrate în fața instanței de judecată nu evidențiază elemente ce

țin de săvârșirea faptei de către inculpat, ci indică elemente care țin de

modul de descoperire a cadavrului victimei sau alte date care nu au legătură cu

fapta în sine, singura probă ce-l plasează pe acesta la fața locului, fiind

declarația sa de recunoaștere a faptei săvârșite.

Referitor la

declarația martorei D.S., se susține că judecătorul fondului a dat o greșită

interpretare și, în mod greșit, instanța de apel și-a însușit-o, reținând că bunul

sustras de recurent de la victimă (lănțișor aur) a fost amanetat de soția

inculpatului.

În sensul celor

susținute, se mai aduce argumentul că înscrisurile de la dosar evidențiază că

aurul amanetat de soția inculpatului nu este același sustras de la victimă.

În atare împrejurări,

ambele instanțe aveau obligația și posibilitatea legală de a lămuri cauza sub

toate aspectele prin administrarea de probe.

Hotărârile pronunțate

în cauză sunt criticate și din perspectiva unei greșite încadrări juridice dată

faptelor.

Astfel, se arată că

în mod eronat instanțele au reținut că probele existente la dosar relevă faptul

că inculpatul a comis omorul pentru a săvârși o tâlhărie, nefiind îndeplinită

condiția „săvârșirii omorului în scopul tâlhăriei”.

În opinia apărării

era necesar ca activitatea făptuitorului să fie de asemenea natură și

violențele să fie exercitate în așa mod, încât să exprime legătura lor, din

punct de vedere material și subiectiv, cu scopul ce se cere realizat.

Pe de altă parte, se

pretinde că instanțele nu au dat importanță locului de unde a fost sustras

lănțișorul victimei, întrucât locul face posibilă încadrarea juridică corectă, în

sensul clarificării sintagmei de „de jos” sau „de la gâtul victimei” și în mod

nejustificat nu s-a dat crezare apărării inculpatului care a susținut că a luat

de pe jos un lănțișor ce a aparținut victimei cu scopul inducerii în eroare a

organelor de cercetare penală.

Reiterând susținerile

din fața instanțelor inferioare, apărarea pretinde că în asemenea împrejurări

nu se poate reține infracțiunea de omor deosebit de grav, inculpatul neavând

intenția de a suprima viața victimei în scopul creării situației favorabile a

sustragerii acelui obiect, ci luând lănțișorul pentru a crea impresia unui furt

sau jaf.

În ceea ce privește

infracțiunea de violare de domiciliu se solicită a se avea în vedere la analiza

elementelor constitutive ale acestei infracțiuni, că inculpatul a pătruns în

imobilul victimei prin ușa deschisă de aceasta.

În fine, o ultimă

critică vizează greșita individualizare judiciară a pedepsei aplicate

inculpatului, din perspectiva nereținerii în favoarea sa a unor circumstanțe atenuante

judiciare, raportat la datele ce caracterizează persoana inculpatului, poziția

procesuală a acestuia de recunoaștere și cooperare cu autoritățile judiciare.

De asemenea, se

invocă o greșită motivare a respingerii cererii de aplicare a procedurii

reglementată de art. 320

1

C. proc. pen., de către instanța de apel,

în condițiile în care o asemenea solicitare fusese formulată în termenul

prevăzut de lege în fața judecătorului fondului.

Examinând legalitatea

și temeinicia hotărârii recurate, prin prisma criticilor aduse, a cazurilor de

casare înfățișate, dar și conform dispozițiilor art. 385

9

pct. 3 C.

proc. pen., în raport cu întregul material probator aflat la dosarul cauzei,

Înalta Curte de Casație și Justiție expune:

Starea de fapt,

reținută de ambele instanțe este pe deplin conturată de materialul probator

administrat în cauză, din analiza și coroborarea acestuia rezultând modalitatea

concretă în care a acționat inculpatul. Astfel, probele cauzei au relevat,

dincolo de orice îndoială, că în noaptea de 24 ianuarie 2011 inculpatul a

pătruns fără drept în imobilul situat în comuna Gruiu, sat Gruiu, județ Ilfov, proprietatea

numitei M.E. în vârstă de 60 ani, bunica soției inculpatului, a lovit-o pe

aceasta în mod recurent cu pumnii, în zona capului, iar după căderea sa la podea

a exercitat agresiuni fizice prin sugrumare și ștrangulare cu un cordon, compresie

toraco-abdominală, împrejurare, în care a sustras lănțișorul pe care victima îl

purta la gât.

Contrar celor

susținute de recurentul inculpat cu privire la lipsa unor probe care să fundamenteze

soluția de condamnare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată așa cum

instanțele au făcut-o, că atât probele strânse la urmărirea penală, cât și în

faza de cercetare judecătorească, procese verbale de cercetare la fața locului,

de efectuare a reconstituirii, declarații de recunoaștere ale inculpatului,

raportul medico – legal de necropsie, declarațiile martorilor D.I., N.C., S.G.,

F.E., T.M., S.S., B.M., D.S. ș.a., au evidențiat fără dubiu, săvârșirea de

către inculpat a faptelor reținute în actul de trimitere în judecată.

Din această

perspectivă criticile formulate de apărare cu privire la nerespectarea

garanțiilor unui proces echitabil, a lipsei unui echilibru între acuzare și

apărare sunt nefondate, în cauză acordându-se eficiența cuvenită materialului

probator strâns la urmărirea penală, dar administrându-se în mod corespunzător probe

de către instanță și procedându-se la o corectă interpretare a acestora.

Nici criticile aduse

deciziei instanței de prim control judiciar cu referire la pretinsa nemotivare,

la preluarea considerentelor primei instanțe nu pot fi primite în condițiile în

care instanța de apel a examinat în mod detaliat motivele de apel invocate,

legalitatea și temeinicia sentinței penale atacate, făcând propriul examen cu

privire la probe și reținând o situație, de fapt corectă.

De asemenea,

susținerile apărării potrivit cărora s-ar fi produs o gravă eroare de fapt,

având drept consecință o greșită soluție de condamnare sunt lipsite de

fundament în condițiile în care situația de fapt stabilită pe baza unui

probatoriu administrat în mod complet se reflectă pe deplin în probele cauzei.

Hotărârile pronunțate

în cauză sunt legale și din perspectiva corectei încadrări juridice reținute

faptelor comise de inculpat, astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.

Argumentele

înfățișate de prima instanță și însușite de instanța de prim control judiciar

în sensul tragerii la răspundere penală a inculpatului B.M.I., pentru

săvârșirea infracțiunii deduse judecății sunt judicioase și în acord cu

jurisprudența în materie, dar și cu literatura de specialitate.

Astfel, în mod corect

instanțele au reținut că inculpatul este autorul infracțiunii de omor comis în

circumstanța prevăzută de art. 176 lit. d) C. pen., în condiția în care scopul

prevăzut de făptuitor a fost atins, realizat efectiv, tragerea la răspundere

penală implicând atât art. 176 lit. d) C. pen., cât și dispozițiile art. 211 alin.

(1) și (2

1

) lit. c) C. pen.

Elementele avute în

vedere de către instanțe, în planul laturii subiective conduc, fără dubiu, la

concluzia că, în raport de împrejurările concrete ale săvârșirii faptelor,

inculpatul nu a comis o simplă faptă de omor, ci dimpotrivă, a acționat cu

intenția de a ucide în scop de jaf, bunul sustras prin violență fiind apoi

amanetat de soția inculpatului, iar banii obținuți folosiți în interesul celor

doi (a se vedea declarația martorei D.S.).

În fine, nici

susținerea recurentului inculpat cu privire la pretinsul accept, consimțământ

pe care victima l-ar fi dat la intrarea în imobil a inculpatului nu este reală,

din probele cauzei, reieșind că acesta a pătruns fără drept în locuință.

Din perspectiva

criticilor aduse operațiunii de individualizare judiciară a pedepsei aplicate,

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că în cauză au fost respectate

exigențele art. 72 C. pen., pedeapsa stabilită, în planul naturii, cuantumului,

modalității de executare răspunzând scopului și funcțiilor pedepsei și

reflectând, totodată, pericolul social extrem de ridicat al faptei. În acest

sens, judecătorul fondului a expus argumentele care exclud posibilitatea

reținerii în favoarea inculpatului a unor circumstanțe atenuante judiciare,

evidențiind pe deplin justificat elementele care denotă periculozitatea inculpatului

și necesitatea aplicării unei pedepse ferme.

Desigur, dispozițiile

art. 320

1

C. proc. pen., nu-și puteau afla incidența în cauză în

raport cu natura infracțiunii de omor deosebit de grav, cu regimul sancționator

prevăzut de legiuitor pentru această infracțiune, susținerea supremă statuând în

jurisprudența sa cu privire la această problemă de drept.

În virtutea considerentelor expuse, Înalta

Curte de Casație și Justiție va respinge, în conformitate cu prevederile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M.I.

împotriva deciziei penale nr. 347/ A din 16 noiembrie 2012 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală.

Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului

B.M.I., durata reținerii și arestării preventive de la 27 ianuarie 2011 la 16

mai 2013.

Va obliga recurentul inculpat B.M.I. la plata

sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei,

reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până

la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul B.M.I. împotriva deciziei penale nr. 347/ A din 16 noiembrie 2012 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului B.M.I.,

durata reținerii și arestării preventive de la 27 ianuarie 2011 la 16 mai 2013.

Obligă recurentul inculpat B.M.I. la plata

sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei,

reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până

la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

16 mai 2013

.