ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 694/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18

septembrie 2008, A.V.I.G.

sa

București, a declarat recurs împotriva sentinței nr. 1719 din 4 iunie 2008

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, solicitând modificarea în tot a sentinței atacate,

admiterea acțiunii și anularea deciziei nr. 407/2007 emisă de Comisia de

Supraveghere a Asigurărilor.

În motivarea recursului se susține că

prin actul administrativ atacat, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, obligă

societățile de asigurare să plătească despăgubiri în baza unor polițe de

asigurare pe care le-a anulat și a căror nulitate a fost făcută publică deci opozabilă

terților, prin publicarea în Monitorul Oficial și în presa de largă circulație.

Recurentul, întemeindu-se pe art. 8 alin.

(2) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supraveghere a

asigurărilor susține că s-a depășit de intimată (Comisia de Supraveghere a

Asigurărilor) competența sa materială astfel cum este reglementată de lege,

stabilind obligații pentru asiguratori.

Din actele cauzei Înalta Curte de Casație

și Justiție constată că prin sentința nr. 1719 din 4 iunie 2008, Curtea de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC A.R.A.V.I.G.

sa

București, în contradictoriu cu

pârâta Comisia de Supraveghere a asigurărilor.

Instanța de fond a reținut că acțiunea

promovată de recurenta-reclamantă este neîntemeiată întrucât actul administrativ

atacat (decizia nr. 407 din 15 iunie 2007 ) emis de pârâtă se întemeiază pe

dispozițiile art. 8 alin. (2) lit. h

2

)

și l din

l

egea

nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supraveghere a asigurărilor.

Conform acestui text de lege intimata –pârâtă

emite decizii prin care stabilește sau precizează alte obiective de interes

privind activitatea asigurărilor, și aplică și alte măsuri prevăzute de

legislația în vigoare.

De precizat că potrivit art. 2 din Legea

nr. 32/2000, se reglementează situația „intermediarilor în asigurări”, persoane

fizice sau juridice care desfășoară activitatea de intermediere în asigurări în

schimbul unui comision, autorizate sau înregistrate după caz, de Comisia de

s

upraveghere a Asigurărilor (brokerii)

sau de asigurator și folosite inclusiv de reclamantă. Înalta Curte de Casație

și Justiție constată că susținerea reclamantului că în mod neîntemeiat prin

decizia Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor asiguratorul este obligat să

suporte plata unor sume de bani, fără a încasa prime de asigurare este

neîntemeiată. Astfel, între asigurator și intermediarul în asigurări se încheie

un contract de intermediere cu clauze specifice privind obligațiile reciproce

ale părților, incluzând și obligații pentru intermediar în ce privește

depunerea, la termenele convenite, la asigurator, a primelor de asigurare

încasate, precum și restituirea documentelor de asigurare încredințate. Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că actul administrativ atacat, se

adresează societăților de asigurare nominalizate la pct. 4 printre care și reclamanta,

deci nu este un act administrativ care se adresează tuturor asiguratorilor sau

unei categorii de asiguratori pentru a se putea susține de reclamantă nulitatea

deciziei.

Decizia este un act administrativ

individual.

Pe de altă parte este de observat că

„refuzul plății dosarelor de daune, deschise în baza polițelor declarate nule”

este lipsit de suport legal întrucât se invocă neexecutarea contractului între

asigurator și agent.

În mod corect instanța de fond a

pronunțat în cauză sentința ce este recurată, întrucât, împrejurarea că agentul

nu a depus documentele după rezilierea contractului, precum și faptul că

asiguratorul a declarat aceste polițe ca fiind nule, deși acestea se aflau în

posesia agentului, nu pot fi opuse ca temei pentru neacordarea despăgubirilor către

terțele persoane păgubite.

Contractul de agent este opozabil numai

părților care l-au semnat (asigurator și agent), efectele acestuia

producându-se numai între părțile contractante.

Executarea culpabilă sau neexecutarea

contractului de către una din părți nu este opozabilă terților, (cei care s-au

asigurat) iar pentru prejudiciile cauzate de către una din părțile contractante

acestea au posibilitatea să le recupereze pe cale amiabilă sau pe cale

judecătorească.

Cum actul administrativ este emis de

intimată în mod legal, sentința atacată fiind legală, recursul declarat va fi

respins conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de SC

A.R.A.V.I.G.

sa

București

împotriva sentinței civile nr. 1719 din 4 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11

februarie 2009