ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 289/2009
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 289/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, din 24 iulie 2008, R.S. a declarat recurs împotriva sentinței nr. 926 din 20 aprilie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii recurate. În motivarea recursului s-a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut prin hotărârea atacată că nu ar fi aplicabile în litigiul dedus judecății, prevederile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor cu privire la constatarea și sancționarea unor contravenții prevăzute de legi speciale.
Recurentul a susținut că în procesul-verbal de constatare din 11 aprilie 2007, nu se face nici o referire la numele său, la săvârșirea unei fapte de către el, procesul-verbal neconținând elementele minime prevăzute de art. 15 -21 din Cap. II „Constatarea contravențiilor” ale O.G. nr. 2/2001. Așa fiind deciziile de sancționare ale Consiliului C.S.A., nu pot legitima constatări noi și fapte noi ale altor persoane, care nu reies din procesul-verbal de constatare întocmit de echipa de control. A mai susținut recurentul că în mod greșit a fost respinsă plângerea sa, pentru că a fost pe nedrept sancționat, pentru fapte petrecute fie anterior dobândirii de către el a calității de membru al consiliului de administrație al SC U. SA., fie sunt consecințe directe sau indirecte ale unor evenimente și circumstanțe anterioare numirii sale, sau nu corespund realității.
A mai susținut că art. 72 și art. 73 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990 reglementează răspunderea civilă a administratorilor societății comerciale față de societate iar nu față de terți și nu poate constitui temei pentru răspunderea sa contravențională. A mai susținut recurentul că în mod greșit instanța de fond a reținut că reclamanta nu a contestat pe cale administrativă faptele reținute în decizia de sancționare întrucât el nu avea o cale directă de atac administrativă. De asemenea a menționat recurentul că a întocmit evidențe lunare privind asigurarea obligatorie R.C.A. reproșându-i-se faptul că au fost erori în aceste raportări dar că a îndreptat imediat aceste erori. Ori prevederile legale nu reglementează fapta contravențională ca eroare de raportare ci doar lipsa întocmirii evidențelor.
De asemenea, analizând decizia de sancționare a susținut recurentul că simpla existență a unui coeficient de lichiditate subunitar nu reprezintă prin el însuși o faptă contravențională ci numai fapta de a nu urmări și raporta evoluția coeficientului de lichiditate pentru activitatea de asigurări generale în perioada dintre două raportări. Recurentul analizează fiecare punct al deciziei de sancționare prin optica sa personală, considerând că în mod nelegal a fost atrasă răspunderea sa contravențională (fila 18 recurs). Printr-un al 3-lea motiv de recurs petentul consideră că decizia de sancționare prevede un cuantum al amenzii exagerat, fără a ține seama de circumstanțele personale și reale ale săvârșirii faptei și conduita făptuitorului.
Comisia de supraveghere a asigurărilor a solicitat respingerea recursului declarat, sentința atacată fiind legală și temeinică, menționând că în domeniul asigurărilor, Legea nr. 32/2000 constituie norma specială în raport de O.G. nr. 2/2001, care reprezintă norma generală. Legea specială, a menționat intimata, prevede o procedură de control, un mod de constatare a contravențiilor, de stabilire și de aplicare a sancțiunilor distincte de cele prevăzute de ordonanța privind regimul juridic al contravențiilor, care nu fac posibilă, aplicarea dispozițiilor generale cuprinse în O.G. nr. 2/2001. De altfel a specificat intimata, chiar în cuprinsul O.G. nr. 2/2001, se precizează faptul că dispozițiile acesteia se aplică, numai în măsura în care prin legi speciale nu se prevede altfel.
S-a mai precizat că „actul prin care se constată săvârșirea faptelor ce constituie contravenție și se aplică sancțiunea este decizia iar nu procesul-verbal, sens în care de altfel s-au și pronunțat toate instanțele judecătorești. Cât privește răspunderea recurentului s-a subliniat de intimată, că societățile de asigurare și implicit persoanele semnificative ale acestora au obligații și răspund atât în baza Legii societăților comerciale, dar și conform normelor specifice domeniului asigurărilor. Intimata a mai menționat că :”prin motivele de recurs, dl. R.S., a încercat să minimizeze consecințele faptelor constatate”. Aceasta deși „la pct. 2 și 3 din Decizia nr. 402/2007 se arată că nu a fost menținut un coeficient de lichiditate supraunitar și nici o marjă de solvabilitate disponibilă corespunzătoare activității de asigurări generale cel puțin egală cu marja de solvabilitate minimă”.
S-a precizat de intimată că astfel „consecințele acestor fapte constau în imposibilitatea asigurătorului de a îndeplini obligațiile asumate prin contractele de asigurare adică de a chita despăgubirile, fiind astfel vătămate drepturile și interesele persoanelor asigurate și păgubite”.
În sprijinul întâmpinării, intimata a depuse sentința civilă nr. 1172 din 9 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sentința civilă nr. 2836 din 27 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sentința nr. 1173 din 9 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sentința nr. 1454 din 29 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin care s-au respins acțiunile formulate, în contradictoriu cu Comisia de supraveghere a asigurărilor din România împotriva deciziilor de constatare și sancționare contravențională pentru fapte similare.
Din actele cauzei – Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, constată că prin sentința nr. 926 din 20 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul R.S., în contradictoriu cu Comisia de supraveghere a asigurărilor. Instanța de fond a apreciat că gravele nereguli constatate în activitatea SC U. SA sunt în sarcina atât a societății ca persoană juridică cât și a consiliului de administrație a societății, conform art. 72 și art. 73 din Legea nr. 31/1990, neputându-se reține o exonerare de răspundere a membrilor consiliului de administrație, deoarece societatea este răspunzătoare alături de organele statutare față de asigurați cât privește faptele reținut, reprezintă abateri grave în sensul dispozițiilor Legii nr. 32/2000 de natură a avea ca efect imposibilitatea de plată a despăgubirilor către asigurați și păgubiți.
Această situație a reținut instanța de fond este de natură „a afecta grav activitatea SA U. SA”, ținând cont de obiectul specific de activitate. Cât privește motivele de nelegalitate care se referă la individualizarea sancțiunii aplicate și cererea subsidiară de înlocuire a amenzii cu sancțiunea „avertisment scris” acestea nu pot fi reținute. Aceasta întrucât sancțiunea pecuniară a fost legal aplicată în baza art. 8 alin. (2) lit. k) și art. 39 lit. c) din Legea nr. 32/2004 a societății și reclamantului ca membru în consiliul de administrație. S-a constatat de instanța de fond că amenda a fost achitată de societate și nu de reclamant.
De asemenea, prin sentința atacată în cauză cu recurs, s-a reținut că „nu poate fi primită cererea de înlocuire a sancțiunii deoarece instanța apreciată că reclamantul care a avut funcția de conducere și de răspundere în cadrul c onsiliului de Administrație al SC U. SA din anul 1997 răspunde alături de societate și de ceilalți membri ai Consiliului de Administrație pentru neregulile constatate în activitatea societății, reclamantul având atribuții de control și de dispoziție, privind activitatea concretă și de remediere a deficiențelor constatate. Verificându-se actele cauzei, avându-se în vedere sentința pronunțată și atacată cu recurs în cauză precum și motivele recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, actul administrativ atacat respectiv Decizia nr. 402 din 15 iunie 2007 emis de autoritatea pârâtă, fiind legal.
Decizia nr. 402 din 15 iunie 2007 emisă de autoritatea pârâtă s-a întocmit urmare unui control efectuat de intimată la SC U. SA, control finalizat la 11 aprilie 2007 și pentru care s-a încheiat un proces-verbal de constatare. Reclamantul și ceilalți administratori au fost amendați contravențional, actul administrativ de constatare a contravențiilor, a sancțiunii aplicate (inclusiv individualizarea ei) fiind Decizia nr. 402 din 15 iunie 2007. Acest act administrativ este legal și în mod corect instanța de fond a dispus respingerea acțiunii în anulare, fiind de necontestat comiterea contravențiilor controlate. De altfel, în fața instanței de recurs nu s-au făcut probe noi nici sub acest aspect și nici sub aspectul eventualei reaprecieri a cuantumului sancțiunii.
Sancționarea recurentului s-a făcut întrucât acesta era administrator al SC U. SA pentru fapte culpabile. Prezentarea opiniilor personale ale recurentului în „motivele de recurs” nu se pot constitui în motive de recurs întemeiate pe baza unor eventuale noi probe care să infirme situația de fapt reținută de instanța de fond în hotărârea atacată. Cât privește invocarea de către recurent a O.G. nr. 2/2001 este de asemenea neîntemeiată. Temeiul legal al emiterii deciziei de sancționare îl constituie dispozițiile art. 8 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 32/2000 (privind activitatea de asigurare și supraveghere a asigurărilor) coroborat cu art. 7 din Norma privind gradualizarea măsurii sancționatorii pusă în aplicare prin Ordinul C.S.A.
nr. 113.118/2006. Cât privește individualizarea sancțiunii s-au avut în vedere cele 11 fapte contravenționale săvârșite, fapte necontestate pe cale administrativă de recurent, împrejurarea că acestea reprezintă grave nereguli în activitatea societății conform Legii nr. 32/2000 de natură a determina imposibilitatea de plată de despăgubitor către asigurați și păgubiți (obiectul specific de activitate al societății). Fiind neîntemeiat, recursul declarat va fi respins conform art. 312 C. proc. civ., hotărârea atacată cu recurs fiind temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge recursul declarat de R.S. împotriva sentinței civile nr. 926 din 20 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2009.
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.