ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 289/2009
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 289/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, din 24 iulie 2008, R.S.
a declarat recurs împotriva sentinței nr. 926 din 20 aprilie 2008, pronunțată
de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și
fiscal, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii
recurate.
În motivarea recursului s-a
susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut prin hotărârea atacată că
nu ar fi aplicabile în litigiul dedus judecății, prevederile O.G. nr. 2/2001
privind regimul juridic al contravențiilor cu privire la constatarea și
sancționarea unor contravenții prevăzute de legi speciale.
Recurentul a susținut că în
procesul-verbal de constatare din 11 aprilie 2007, nu se face nici o referire
la numele său, la săvârșirea unei fapte de către el, procesul-verbal
neconținând elementele minime prevăzute de art. 15 -21 din Cap. II „Constatarea
contravențiilor” ale O.G. nr. 2/2001.
Așa fiind deciziile de
sancționare ale Consiliului C.S.A., nu pot legitima constatări noi și fapte noi
ale altor persoane, care nu reies din procesul-verbal de constatare întocmit de
echipa de control.
A mai susținut recurentul că
în mod greșit a fost respinsă plângerea sa, pentru că a fost pe nedrept
sancționat, pentru fapte petrecute fie anterior dobândirii de către el a
calității de membru al consiliului de administrație al SC U. SA., fie sunt
consecințe directe sau indirecte ale unor evenimente și circumstanțe anterioare
numirii sale, sau nu corespund realității.
A mai susținut că art. 72 și
art. 73 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990 reglementează răspunderea
civilă a administratorilor societății comerciale față de societate iar nu față
de terți și nu poate constitui temei pentru răspunderea sa contravențională.
A mai susținut recurentul că
în mod greșit instanța de fond a reținut că reclamanta nu a contestat pe cale
administrativă faptele reținute în decizia de sancționare întrucât el nu avea o
cale directă de atac administrativă.
De asemenea a menționat
recurentul că a întocmit evidențe lunare privind asigurarea obligatorie R.C.A.
reproșându-i-se faptul că au fost erori în aceste raportări dar că a îndreptat
imediat aceste erori.
Ori prevederile legale nu
reglementează fapta contravențională ca eroare de raportare ci doar lipsa
întocmirii evidențelor.
De asemenea, analizând decizia
de sancționare a susținut recurentul că simpla existență a unui coeficient de
lichiditate subunitar nu reprezintă prin el însuși o faptă contravențională ci
numai fapta de a nu urmări și raporta evoluția coeficientului de lichiditate
pentru activitatea de asigurări generale în perioada dintre două raportări.
Recurentul analizează
fiecare punct al deciziei de sancționare prin optica sa personală, considerând
că în mod nelegal a fost atrasă răspunderea sa contravențională (fila 18
recurs).
Printr-un al 3-lea motiv de
recurs petentul consideră că decizia de sancționare prevede un cuantum al
amenzii exagerat, fără a ține seama de circumstanțele personale și reale ale
săvârșirii faptei și conduita făptuitorului.
Comisia de supraveghere a
asigurărilor a solicitat respingerea recursului declarat, sentința atacată
fiind legală și temeinică, menționând că în domeniul asigurărilor, Legea nr. 32/2000
constituie norma specială în raport de O.G. nr. 2/2001, care reprezintă norma
generală.
Legea specială, a menționat
intimata, prevede o procedură de control, un mod de constatare a
contravențiilor, de stabilire și de aplicare a sancțiunilor distincte de cele
prevăzute de ordonanța privind regimul juridic al contravențiilor, care nu fac
posibilă, aplicarea dispozițiilor generale cuprinse în O.G. nr. 2/2001.
De altfel a specificat
intimata, chiar în cuprinsul O.G. nr. 2/2001, se precizează faptul că
dispozițiile acesteia se aplică, numai în măsura în care prin legi speciale nu
se prevede altfel.
S-a mai precizat că „actul
prin care se constată săvârșirea faptelor ce constituie contravenție și se
aplică sancțiunea este decizia iar nu procesul-verbal, sens în care de altfel
s-au și pronunțat toate instanțele judecătorești.
Cât privește răspunderea
recurentului s-a subliniat de intimată, că societățile de asigurare și implicit
persoanele semnificative ale acestora au obligații și răspund atât în baza
Legii societăților comerciale, dar și conform normelor specifice domeniului
asigurărilor.
Intimata a mai menționat că
:”prin motivele de recurs, dl. R.S., a încercat să minimizeze consecințele
faptelor constatate”. Aceasta deși „la pct. 2 și 3 din Decizia nr. 402/2007 se
arată că nu a fost menținut un coeficient de lichiditate supraunitar și nici o
marjă de solvabilitate disponibilă corespunzătoare activității de asigurări
generale cel puțin egală cu marja de solvabilitate minimă”. S-a precizat de
intimată că astfel „consecințele acestor fapte constau în imposibilitatea
asigurătorului de a îndeplini obligațiile asumate prin contractele de asigurare
adică de a chita despăgubirile, fiind astfel vătămate drepturile și interesele
persoanelor asigurate și păgubite”.
În sprijinul întâmpinării,
intimata a depuse sentința civilă nr. 1172 din 9 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sentința
civilă nr. 2836 din 27 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a
VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sentința nr. 1173 din 9 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sentința nr. 1454
din 29 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios
administrativ și fiscal, prin care s-au respins acțiunile formulate, în
contradictoriu cu Comisia de supraveghere a asigurărilor din România împotriva
deciziilor de constatare și sancționare contravențională pentru fapte similare.
Din actele cauzei – Înalta
Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, constată
că prin sentința nr. 926 din 20 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a
VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul
R.S., în contradictoriu cu Comisia de supraveghere a asigurărilor.
Instanța de fond a apreciat
că gravele nereguli constatate în activitatea SC U. SA sunt în sarcina atât a
societății ca persoană juridică cât și a consiliului de administrație a societății,
conform art. 72 și art. 73 din Legea nr. 31/1990, neputându-se reține o
exonerare de răspundere a membrilor consiliului de administrație, deoarece
societatea este răspunzătoare alături de organele statutare față de asigurați
cât privește faptele reținut, reprezintă abateri grave în sensul dispozițiilor
Legii nr. 32/2000 de natură a avea ca efect imposibilitatea de plată a
despăgubirilor către asigurați și păgubiți.
Această situație a reținut
instanța de fond este de natură „a afecta grav activitatea SA U. SA”, ținând
cont de obiectul specific de activitate.
Cât privește motivele de
nelegalitate care se referă la individualizarea sancțiunii aplicate și cererea
subsidiară de înlocuire a amenzii cu sancțiunea „avertisment scris” acestea nu
pot fi reținute. Aceasta întrucât sancțiunea pecuniară a fost legal aplicată în
baza art. 8 alin. (2) lit. k) și art. 39 lit. c) din Legea nr. 32/2004 a
societății și reclamantului ca membru în consiliul de administrație.
S-a constatat de instanța de
fond că amenda a fost achitată de societate și nu de reclamant.
De asemenea, prin sentința
atacată în cauză cu recurs, s-a reținut că „nu poate fi primită cererea de
înlocuire a sancțiunii deoarece instanța apreciată că reclamantul care a avut
funcția de conducere și de răspundere în cadrul
c
onsiliului de Administrație al SC U. SA din anul 1997 răspunde
alături de societate și de ceilalți membri ai Consiliului de Administrație
pentru neregulile constatate în activitatea societății, reclamantul având
atribuții de control și de dispoziție, privind activitatea concretă și de
remediere a deficiențelor constatate.
Verificându-se actele
cauzei, avându-se în vedere sentința pronunțată și atacată cu recurs în cauză
precum și motivele recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că hotărârea
atacată este legală și temeinică, actul administrativ atacat respectiv Decizia nr.
402 din 15 iunie 2007 emis de autoritatea pârâtă, fiind legal.
Decizia nr. 402 din 15 iunie
2007 emisă de autoritatea pârâtă s-a întocmit urmare unui control efectuat de
intimată la SC U. SA, control finalizat la 11 aprilie 2007 și pentru care s-a
încheiat un proces-verbal de constatare.
Reclamantul și ceilalți
administratori au fost amendați contravențional, actul administrativ de
constatare a contravențiilor, a sancțiunii aplicate (inclusiv individualizarea
ei) fiind Decizia nr. 402 din 15 iunie 2007.
Acest act administrativ este
legal și în mod corect instanța de fond a dispus respingerea acțiunii în
anulare, fiind de necontestat comiterea contravențiilor controlate. De altfel,
în fața instanței de recurs nu s-au făcut probe noi nici sub acest aspect și
nici sub aspectul eventualei reaprecieri a cuantumului sancțiunii.
Sancționarea recurentului
s-a făcut întrucât acesta era administrator al SC U. SA pentru fapte culpabile.
Prezentarea opiniilor
personale ale recurentului în „motivele de recurs” nu se pot constitui în
motive de recurs întemeiate pe baza unor eventuale noi probe care să infirme
situația de fapt reținută de instanța de fond în hotărârea atacată.
Cât privește invocarea de
către recurent a O.G. nr. 2/2001 este de asemenea neîntemeiată.
Temeiul legal al emiterii
deciziei de sancționare îl constituie dispozițiile art. 8 alin. (2) lit. k) din
Legea nr. 32/2000 (privind activitatea de asigurare și supraveghere a
asigurărilor) coroborat cu art. 7 din Norma privind gradualizarea măsurii
sancționatorii pusă în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 113.118/2006.
Cât privește
individualizarea sancțiunii s-au avut în vedere cele 11 fapte contravenționale
săvârșite, fapte necontestate pe cale administrativă de recurent, împrejurarea
că acestea reprezintă grave nereguli în activitatea societății conform Legii nr.
32/2000 de natură a determina imposibilitatea de plată de despăgubitor către
asigurați și păgubiți (obiectul specific de activitate al societății).
Fiind neîntemeiat, recursul
declarat va fi respins conform art. 312 C. proc. civ., hotărârea atacată cu
recurs fiind temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de R.S. împotriva sentinței civile nr. 926 din 20 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință
publică, astăzi 21 ianuarie 2009.