Decizia nr. 843/2009 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 5511/2/2007 — recurs împotriva sentinței nr. 2471/2008 a Curții de Apel București

În principal și în temeiul art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., al art. 304 pct. 7,8,9 și al art. 304 1 , coroborat cu art. 312 C. proc. civ., casarea sentinței cu trimitere spre rejudecarea cauzei, pentru: a) încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.L.F.O. coroborat cu art. 21 alin. (3) din Constituția României, raportat la jurisprudența C.E.D.O. reliefată de cauza A. și cauza B. împotriva României . b) necercetarea fondului cauzei si nepronunțarea pe nici unul de motivele de nulitate și netemeinicie invocate în raport de Ordinul emis de pârâtul ministrul justiției sub nr. 90/ C din 23 ianuarie 2008 de către instanța de fond ( art. 312 alin. 3 și 5 C. proc. civ.). c) soluționarea cauzei în contradictoriu cu o persoană care nu a fost chemată în judecată – M.J. - în loc de persoana chemată ca pârât – ministrul justiției.

În subsidiar, solicită recurentul modificarea în tot a sentinței și admiterea acțiunii, întrucât: a) hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în raport de argumentele invocate de reclamant, iar motivele ( argumentele ) reținute de instanța de fond sunt contradictorii și străine de natura pricinii ( art. 304 pct. 7 C. proc. civ.); b) instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății ( Ordinul ministrului justiției nr. 90/ C din 23 ianuarie 2008 ) și a schimbat înțelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.); c) hotărârea recurată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Recurentul reiterează situația de fapt reținută de prima instanță și arată că : - Prin Decizia nr. 4232/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat Hotărârea C.S.M. nr. 319/2007 deoarece a constatat că C.S.M. a dat prioritate și a transferat, în mod nelegal, pe cele două posturi vacante de la Tribunalul Iași, alți doi judecători, în loc să-l promoveze pe recurent prin valorificarea rezultatelor concursului din februarie 2007. - Înalta Curte de Casație și Justiție i-a respins cererea de lămurire a dispozitivului Deciziei nr. 4232/2007 și a constatat că acesta este explicitat de considerente și este clar în ceea ce privește postul pe care trebuie să se facă promovarea lui și anume: unul dintre cele două posturi vacante la Tribunalul Iași la data de 1 martie 2007. - Printr-o hotărâre judecătorească ulterioară s-a dispus anularea celor două transferuri dispuse de C.S.M. la Tribunalul Iași pe cele două posturi vacante la 1 martie 2008, temeiul acelei hotărâri fiind în exclusivitate decizia nr. 4232/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pe baza acestor trei elemente de fapt, consideră recurentul că problema de drept incidentă în cauză a fost tranșată irevocabil în sensul că: promovarea recurentului trebuia făcută pe unul dintre cele două posturi vacante la 1 martie 2007. În raport cu acest imperativ evident, consideră recurentul că demersul C.S.M. de a solicita ministrului Justiției – membru al C.S.M. – să emită un ordin de suplimentare a schemei la Tribunalul Iași cu un post de judecător este unul fraudulos și mincinos, deoarece a fost inițiat doar după ce C.S.M. a refuzat executarea Deciziei nr. 4232/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și după ce recurentul de față a formulat la Înalta Curte de Casație și Justiție o acțiune pentru aplicarea amenzii prevăzute de art. 25 din Legea nr. 554/2004 și o alta pentru daune, ambele fondate pe refuzul C.S.M. de a executa decizia. Consideră recurentul că, la data emiterii ordinului, nu era îndeplinită condiția situației premisă a lipsei posturilor vacante la Tribunalul Iași, având în vedere hotărârile judecătorești irevocabile invocate, și că scopul emiterii actului – în condițiile date – a fost unul ilicit: acela de a frauda dreptul recurentului de a obține, pe cale judecătorească, despăgubirile aferente dreptului său de a promova la Tribunalul Iași. De asemenea, consideră recurentul că, deși prin decizia nr. 4232/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. și dreptul reclamantului de a primi despăgubiri pentru prejudiciul creat de C.S.M. prin emiterea celor două acte nelegale, acest drept al său a fost golit de conținut prin emiterea ordinului nr. 90/2008 de către Ministrul Justiției. În sprijinul acestei susțineri, recurentul invocă Decizia nr. 980 din 11 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care, respingând cererea sa de plată a despăgubirilor, a invocat în considerente chiar Ordinul nr. 90/2008 al ministrului justiției. Recursul nu se fondează. În fapt 1. Prin Decizia nr. 4232 din 6 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost recunoscut, irevocabil, dreptul recurentului de față de a fi promovat efectiv pe un post de execuție la Tribunalul Iași. De la acel moment, s-a născut obligația C.S.M. de a emite o hotărâre în acest sens, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 24 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004. 2. La 23 ianuarie 2008 a fost emis, la cererea C.S.M. și cu scopul de a pune în executare decizia sus arătată, Ordinul nr. 90/2008 al ministrului justiției.

Prin Hotărârea C.S.M. nr. 134 din 7 februarie 2008 s-a dispus promovarea recurentului la Tribunalul Iași, în baza Deciziei nr. 4232/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, începând cu data de 11 februarie 2008,act necontestat de către recurentul de față.

Prin decizia irevocabilă nr. 980/11 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă ca neîntemeiată cererea recurentului, adresată acestei Curți, ca instanță de executare, de a se aplica C.S.M. o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, de la data pronunțării deciziei nr. 4232/2007 – 6 noiembrie 2007 – și până la data executării ei efective, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Pentru a decide astfel, instanța a statuat că amenda aplicabilă în contencios administrativ nu operează de drept, ci numai atunci când întârzierea se dovedește a fi nejustificată și că, în speță, nu există o culpă a Consiliului Superior al Magistraturii care, începând cu data de 14 noiembrie 2007 a făcut demersuri repetate la minister până ce a obținut Ordinul nr. 90/23 ianuarie 2008 prin care a fost suplimentat statul de funcții al Tribunalului Iași cu un post de judecător, în vederea punerii în executare a deciziei nr. 4232/2007. Prin aceeași decizie (980/2008), a fost respinsă și cererea recurentului de despăgubiri (drepturile salariale aferente gradului de tribunal pentru perioada 6 noiembrie 2007 și până la data promovării efective de către C.S.M.), instanța reținând că numai de la data de 11 februarie 2008, de la care recurentul a fost promovat prin Hotărârea C.S.M. nr. 134 din 7 februarie 2008, el este îndreptățit la o remunerație corespunzătoare gradului de judecător de tribunal.

La 16 aprilie 2008, recurentul a formulat acțiunea care face obiectul cauzei de față. În drept I. 1. Primul motiv de casare invocat de recurent se referă la încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât instanța de fond, în considerentele sentinței, nu a analizat nici unul dintre motivele de nulitate și netemeinicie ale actului administrativ atacat, neintrând în cercetarea fondului. Consideră recurentul că astfel i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., coroborat cu art. 21 alin. (3) din Constituția României, raportat la cauza „A. contra României” din jurisprudența C.E.D.O. în care Curtea de la Strasbourg a statuat obligativitatea instanței de a analiza argumentele tuturor părților și de a arăta motivele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția instanței. Acest motiv nu se fondează ca unul de casare, întrucât, pe de o parte, sentința cuprinde toate elementele prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, ea conține o analiză a legalității actului administrativ atacat sub incidența condițiilor de legalitate a actelor administrative actul să fie emis în baza și în executarea legii; să fie emis de organul administrativ numai în limitele competenței sale; să fie conform scopului; să respecte cerințele legale referitoare la forma sa; să fie oportun. Instanța de fond a analizat toate aceste condiții. Ca urmare, evocarea cauzei „A. contra României” de la C.E.D.O. nu este concludentă aici. În ceea ce privește cauza „B. contra României” din jurisprudența C.E.D.O., ea se referă la practica neunitară a instanțelor românești care au pronunțat soluții diferite în cauze care puneau aceeași problemă juridică. Și acest exemplu este neconcludent în cauză, întrucât recurentul se referă aici la o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care i-a fost recunoscut dreptul de a fi promovat și sentința din cauza de față care se referă la un act administrativ ulterior și emis în executarea acelei hotărâri irevocabile. Așadar, ambele argumente extrase din jurisprudența C.E.D.O. nu sunt incidente aici și nu pot constitui cauze de casare a sentinței. 2. Al doilea motiv de casare susținut de recurent se referă la faptul că instanța de fond nu ar fi cercetat fondul cauzei și nu s-ar fi pronunțat pe nici unul dintre motivele de nulitate și netemeinicie invocate de el cu privire la ordinul atacat. Consideră recurentul că instanța a constatat inutil că ordinul a fost emis cu respectarea și în limitele competențelor legale conferite ministrului interimar al Justiției, deoarece prin acțiune nu a fost invocată o necompetență a emitentului. Ca urmare, apreciază recurentul că argumentul instanței legat de competența emitentului este străin de natura pricinii în raport cu motivele de nulitate și netemeinicie invocate de el. Nici acest motiv de recurs nu este fondat. De vreme ce controlul de legalitate a actului administrativ presupune analiza respectării condițiilor de legalitate mai sus enumerate (v. pct. 1), instanța de fond și-a raportat analiza la aceste elemente specifice contenciosului administrativ și a constatat că ele au fost întrunite în cazul ordinului atacat. Ca urmare, nu există motive de casare a sentinței sub incidența art. 312 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ. 3. Cel de-al treilea motiv de casare se referă la situația că soluționarea cauzei s-a făcut în contradictoriu cu M.J., nechemat în judecată prin acțiune, în loc de ministrul justiției chemat ca pârât, invocându-se în drept dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Ulterior, recurentul a renunțat la susținerea acestui motiv. II. a) Primul motiv de netemeinicie se bazează pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul arătând că, deși a invocat ca motive de nulitate a ordinului: frauda de lege; cauza falsă și cauza ilicită; încălcarea autorității de lucru judecat, iar ca motiv de netemeinicie: inexistența situației premisă necesară emiterii ordinului, instanța de fond nu a analizat nici unul dintre aceste motive: - Consideră recurentul că referirea instanței la: emiterea ordinului în limitele competențelor legale conferite ministrului interimar și la situația că posturile prevăzute în schema de personal a instanței nu sunt nominale reprezintă niște argumente străine de natura pricinii și contradictorii în raport cu hotărârile judecătorești invocate de instanță în considerente. - Pe de altă parte, consideră recurentul că instanța de fond a ignorat un argument de nelegalitate a ordinului, acela că el încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 4232/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a sentinței civile nr. 1981/2007 și nr. 448/2008 ale Curții de Apel București. Recurentul apreciază că acest aspect era esențial pentru soluția ce urma a se pronunța, dar instanța a omis în mod intenționat să se pronunțe. - În fine, arată recurentul că, la data emiterii ordinului, la Tribunalul Iași existau posturile vacante, dovada acestei situații fiind: decizia nr. 4232/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și sentințele civile nr. 1981/2007 și nr. 448/2008 ale Curții de Apel București. În consecință, consideră recurentul că situația premisă, aceea ca la Tribunalul Iași să nu existe posturi vacante, nu era îndeplinită, iar ea era necesară pentru ca să fie emis ordinul. Curtea de față constată că nici unul dintre aceste argumente de netemeinicie a sentinței nu este fondat, având în vedere următoarele: 1. Reclamantul a invocat în acțiune, ca motiv de nulitate a ordinului, frauda la lege constând, în opinia sa, în scopul cu care a fost emis ordinul: pe de o parte fraudarea dreptului lui de a promova într-o funcție de execuție efectivă la Tribunalul Iași; pe de altă parte, împiedicarea lui de a obține – pe cale judiciară – repararea prejudiciului material și moral produs de C.S.M. prin refuzul de a-l promova, deși Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, prin Decizia nr. 4232/2007, încălcarea de către C.S.M. a art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. Critica este nefondată. În teoria dreptului civil, frauda legii reprezintă un motiv de nulitate absolută a actelor civile și este descrisă drept o „manevră” care constă în folosirea unor dispoziții legale, dar nu în scopul în care acestea au fost edictate, ci numai în scopul de a eluda alte dispoziții legale imperative, așadar o încercare de deturnare a legii de la finalitatea ei, iar elementul subiectiv al acesteia îl constituie reaua-credință a autorului fraudării legii. În dreptul administrativ această cauză de nulitate nu se regăsește ca atare, ci ea se circumscrie noțiunii de legalitate a actului administrativ în strânsă legătură cu noțiunea de „exces de putere”, astfel cum este ea definită de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004: „exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor”. Acesta este motivul legal și specific cauzei de față pentru care instanța de fond, în combaterea susținerii reclamantului privind „frauda la lege”, s-a referit la emiterea ordinului de către pârât în limitele competenței sale. Într-adevăr, astfel cum a observat și prima instanță, ordinul a fost emis la solicitarea C.S.M. cu scopul declarat al acestuia de a pune în executare decizia nr. 4232/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție . Așadar, ordinul nu face decât să dea curs solicitării C.S.M. și suplimentează statul de funcții al Tribunalului Iași cu un post de judecător. Este evident că intimatul – pârât a acționat în limitele competențelor sale, iar actul său are ca temei dispozițiile art. 135 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Scopul C.S.M. la solicitarea acestei suplimentări a fost acela de a pune în executare o hotărâre irevocabilă care îl privea pe recurent și care se referea la respectarea unui drept al său. Scopul ordinului Ministrului Justiției a fost de a face posibilă această executare. Recurentul pretinde că C.S.M. a acționat cu rea - credință, dar intenția pretins frauduloasă a acestuia nu se poate translata asupra emitentului ordinului. Ministrul Justiției, în limitele competenței sale și nefiind debitor al obligației rezultate din decizie nu avea dreptul să facă judecăți de valoare asupra dispozitivului deciziei nr. 4232/2007 și nici asupra modului în care C.S.M. era obligat a-l pune în executare. Tot în conturarea noțiunii de „ exces de putere” cu aplicare la cauza de față, Curtea de față consideră că este obligatoriu a analiza oportunitatea ordinului, exclusiv sub incidența excesului de putere. Este indiscutabil că, inițial, contrar celor reținute de instanța de fond instituția valorificării concursului în speță se referea la unul dintre cele două posturi vacante la data soluționării cererii. Dar, pe de altă parte, nu se poate nega că în situația de fapt apărută ulterior pronunțării deciziei nr. 4232/2007, a devenit oportună suplimentarea schemei de către M.J. cu un post. A contesta acest lucru înseamnă a submina stabilitatea deciziei nr. 4232/2007 prin care recurentului i-a fost recunoscut dreptul de a fi promovat, făcând imposibilă executarea ei efectivă. 2. Reclamantul a mai susținut în acțiune că ordinul are o cauză falsă înțeleasă ca „modalitate a actului juridic unilateral”, cu trimitere la condițiile de validitate a actului juridic civil prevăzute de art. 948 C. civ. și la dispozițiile art. 966 C. civ. Reclamantul își întemeiază susținerea pe faptul că niciuna dintre adresele prin care C.S.M. a cerut Ministerului Justiției suplimentarea schemei nu a avut atașată motivarea Deciziei nr. 4232/2007 și nu a menționat existența litigiului având ca obiect revacantarea celor două posturi ocupate fraudulos la Tribunalul Iași de către C.S.M. Pe de altă parte, reclamantul acuză C.S.M. că a profitat de degringolada ivită la conducerea M.J., inducându-l în eroare pe ministrul interimar pentru a suplimenta schema. Reclamantul își bazează această concluzie pe răspunsul pe care M.J. l-a dat plângerii prealabile și în care ar fi fost recunoscut caracterul fals al cauzei ordinului. Motivul de nulitate este nefondat. Ceea ce aduce din nou în discuție reclamantul este, de fapt, oportunitatea ordinului, ideea că acesta nu era necesar, întrucât exista o hotărâre executorie prin care se revacantaseră cele două posturi. Instanța de fond a analizat acest aspect în mod corect, sub incidența noțiunii de „exces de putere”, ajungând la concluzia că actul a fost emis în limitele competenței conferite de lege ministrului. De altfel, ca și în cazul motivului de nulitate privind frauda legii, reclamantul „transferă” actului administrativ atacat ilegalitatea – presupusă – din atitudinea C.S.M. care nu reprezintă decât autoritatea la solicitarea căreia a fost emis actul, iar nu emitentul însuși. Or, limitele puterii de decizie nu pot fi analizate decât în raport cu autoritatea emitentă a actului. 3. Reclamantul a invocat și cauza ilicită a ordinului, constând în contrazicerea de către acest act administrativ a celor trei hotărâri judecătorești existente: decizia nr. 4232/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sentința nr. 1981/2007 a Curții de Apel București, sentința civilă nr. 448/2008 a Curții de Apel București. Pe de altă parte, ordinul este considerat ilicit întrucât a fost emis cu scopul fraudării dreptului reclamantului de a obține repararea prejudiciului. Instanța de fond a analizat și acest motiv tot prin prisma principiului legalității actelor administrative, reținând un aspect esențial din punct de vedere juridic: că reclamantul nu a atacat Hotărârea C.S.M. nr. 134/2008 prin care s-a dispus promovarea sa efectivă de la o anumită dată, deși acesta era actul administrativ producător de consecințe juridice, iar nu ordinul atacat. În ceea ce privește hotărârile judecătorești pe care ordinul le-ar încălca, Curtea de față constată că acest argument nu se circumscrie noțiunii de cauză ilicită. În teoria dreptului civil cauza actului juridic civil este definită ca scopul urmărit la încheierea unui asemenea act, iar art. 968 C. civ. prevede: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice”. În fine, caracterul ilicit al cauzei nu se prezumă, ci trebuie dovedit. În speță, reclamantul-recurent a pretins că ordinul în cauză a fost emis cu scopul de a-l împiedica pe el să obțină repararea prejudiciului cauzat de C.S.M. prin refuzul inițial de a-l promova. Or, scopul imediat, obiectiv al ordinului a fost acela de a suplimenta schema personalului de la Tribunalul Iași cu un post, iar el este legal în raport cu competențele ministrului sub incidența Legii nr. 304/2004. Cât privește scopul mediat al ordinului, ca element subiectiv, concret al cauzei și cel care contează cu adevărat în cazul discutării cauzei ilicite, nu a fost probat de către reclamantul-recurent. De altfel, ca și în celelalte motive de nulitate, reclamantul a transferat răspunderea actului administrativ atacat de la emitentul său – M.J. ca pârât în cauză – la solicitantul emiterii lui – C.S.M. – căruia îi este, de altfel, imputată ilicitatea cauzei. Or, argumentul recurentului că M.J. este membru de drept al C.S.M. nu reprezintă un motiv legal (și nici suficient) pentru a constata nelegalitatea ordinului. 4. În fine, reclamantul a invocat drept motiv de nulitate a ordinului și încălcarea puterii de lucru judecat rezultând din Decizia nr. 4232/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum a fost completată și lămurită prin încheierea din 5 februarie 2008 a aceleiași instanțe și prin sentința civilă nr. 1981 din 29 august 2007 a Curții de Apel București. Curtea de față consideră necesare două observații prealabile: întâi – că prin încheierea evocată de reclamant a fost respinsă cererea sa de lămurire și completare a înțelesului deciziei nr. 4232/2007, pentru argumente care nu pot face obiectul cauzei de față; a doua – că sentința civilă nr. 1981/29 august 2007 a Curții de Apel București reprezintă o hotărâre cu caracter vremelnic, pronunțată în temeiul art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, dispunând suspendarea provizorie a executării Hotărârii C.S.M. nr. 208/2007 privind transferul altor doi judecători în cele două posturi vacante. Nici acest motiv de nulitate nu este întemeiat, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond. Ordinul atacat a fost emis în scopul asigurării condiției materiale de punere în executare, de către C.S.M. a Deciziei nr. 4232/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție: suplimentarea schemei de personal a Tribunalului Iași cu un post de judecător. Așadar, el nu încalcă hotărârea judecătorească irevocabilă, ci face posibilă executarea ei. b) Cel de-al doilea motiv de netemeinicie a sentinței invocat în recurs se bazează pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul susținând că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății – Ordinul M.J. nr. 90/2008 – și a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. - Sub primul aspect, recurentul susține că instanța a reținut în mod nelegal și nereal că promovarea lui s-a făcut corect pe postul suplimentat prin ordin, deși Decizia nr. 4232/2008, explicitată de aceeași instanță prin încheierea de ședință din 5 februarie 2008, a dispus ca promovarea să se facă pe unul dintre posturile vacante la data de 1 martie 2007, iar nu pe un alt post, chiar suplimentat ulterior. În sprijinul acestui argument, recurentul invocă și Hotărârea nr. 134 din 7 februarie 2008 a C.S.M. care a dispus promovarea sa de la data de 11 februarie 2008, conform Deciziei 4232/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deci nu pe postul suplimentat prin ordin, ci pe unul dintre cele două posturi vacante. - Sub cel de-al doilea aspect, recurentul arată că instanța de fond, motivând că posturile de judecător în schema de personal a unei instanțe nu sunt nominale, a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, în raport cu circumstanțele cauzei care rezultă din hotărârile judecătorești invocate de el în cauză. Argumentele recurentului nu sunt fondate. Instanța de fond a analizat ordinul atacat ca act administrativ unilateral, așadar sub incidența Legii nr. 554/2004, pe baza principiului legalității și a condițiilor de validitate specifice actelor administrative. În raport cu scopul declarat al ordinului atacat, instanța a constatat că emitentul său nu a acționat cu exces de putere, ci în limitele competenței sale. De altfel, în raport cu specificul contenciosului administrativ și având în vedere termenii neechivoci ai ordinului, instanța nu era chemată să stabilească înțelesul acestuia, ci să-i verifice legalitatea. c) În fine, cel de-al treilea motiv de netemeinicie a sentinței se bazează pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susținând că, în raport cu decizia nr. 4232/2007 a Înalta Curți de Casație și Justiție și cu cele două sentințe ale Curții de Apel București, hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal, iar raportat la legislația incidentă la data nașterii dreptului său de a fi promovat, hotărârea este pronunțată cu încălcarea s-au aprecierea greșită a legii. Nici acest motiv de recurs nu se fondează, întrucât referirea la legea eludată, încălcată ori aplicată greșit este evazivă, făcând imposibilă verificarea temeiniciei sentinței, în raport cu dispozițiile concrete ale unor acte normative incidente în speță.