ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2948/2009

Asupra recursului civil de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată

următoarele:

Prin

sentința nr. 1117 din 17 iunie 2008, Tribunalul

București, secția a

IV

a civilă, a respins cererea formulată de

reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte, în

contradictoriu

cu pârâtul U.I., prin care a solicitat

restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație în Belgia

pentru o perioadă

de cel mult 3 ani.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că Legea nr.

248/2005

privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate trebuie

coroborată cu prevederile art.

20 și art. 25

din Constituția României, precum și cu dispozițiile

art. 2 din

Protocolul nr. 4 adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

A mai

reținut tribunalul, că România a devenit stat membru al Uniunii Europene la

data de 1 ianuarie 2007, de

la

acea dată, normele comunitare aplicându-se cu prioritate

față

de dreptul intern.

Reclamanta nu a probat, în condițiile

art. 1169 C. civ., existența cauzelor de limitare admise de Directiva

2004/38/CE, pentru că munca la negru nu

reprezintă

un pericol pentru ordinea și securitatea publică.

Prin decizia nr. 586A din 21 august

2008, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a respins apelul declarat de

reclamantă.

Curtea de apel a

reținut că pârâtul a fost returnat din

Belgia la data de 1

martie 2008, în baza acordului de

readmisie

încheiat de România cu această țară, pe motiv de

ședere ilegală.

Curtea de apel a reținut că aprecierea

necesității restrângerii dreptului la liberă circulație se realizează prin

raportare la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării măsuri.

Norma comunitară prevede, în mod limitativ,

doar trei situații în care statul ar putea să restrângă libertatea de

circulație a persoanelor, respectiv afectarea ordinii publice, a siguranței

publice sau a sănătății publice.

Norma internă prevede o categorie mai largă de

situații în care se poate dispune restrângerea dreptului cetățeanului român la

libera circulație, prin raportare la ipoteza nerespectării unei interdicții

anterioare la exercițiul dreptului în discuție, astfel că aceasta este, în

parte, neconformă cu norma comunitară, excepții care sunt de strictă

interpretare și aplicare.

In cauză, cererea de restrângere a dreptului la

liberă circulație se fundamentează exclusiv pe faptul că pârâtul a locuit pe

teritoriul Belgiei fără forme legale, fiind returnat în baza acordului de

readmisie încheiat cu România.

Simpla ședere pe teritoriul Belgiei și

returnarea nu exprimă un grad de pericol social real al pârâtului pentru

ordinea și securitatea statului belgian și nu poate fi circumscrisă excepțiilor

care ar conduce la admiterea acțiunii, cu atât mai mult cu cât Directiva

2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea justifica

restrângerea libertății de circulație.

Curtea de apel a mai reținut că, potrivit

anexei VII la Tratatul privind aderarea la Uniunea Europeană, se suspendă pe o

durată de 2 ani aplicarea anumitor dispoziții din directivă, dar aceasta se

referă la interdicția de a circula și locui în cadrul Comunității pentru

lucrătorii statelor membre și familiile acestora.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a

declarat recurs reclamanta.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta a arătat că decizia s-a dat cu aplicarea greșită a legii.

Recurenta a arătat că, chiar și în condițiile

în care România este stat membru al Uniunii Europene, cetățenii români trebuie

să exercite toate drepturile și obligațiile ce decurg din acest statut, iar

returnarea cetățenilor români se aplică atunci când s-a încălcat ordinea

juridică internă a unui stat membru.

Acordurile de readmisie nu menționează nici o

obligație de restrângere a dreptului la liberă circulație, dar obligația este

stipulată în Legea nr. 248/2005, care îndeplinește toate criteriile stabilite

de C.E.D.O. pentru noțiunea de lege.

Măsura este conformă dispozițiilor art. 25 și

art. 53 din Constituția României, așa cum se arată în decizia nr. 901 din 5

decembrie 2006 a Curții Constituționale.

Criticile permit încadrarea recursului în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce

se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 148 alin. (2) și

(4) din Constituția României, ca urmare a aderării României, prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

actul aderării.

Odată cu semnarea actului de aderare,

instanțele de judecată au obligația să interpreteze legea internă prin

raportare la dreptul comunitar, care, așa cum s-a arătat, are prioritate.

Or, potrivit dispozițiilor art. 307

alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au

obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre

tratatul european și convențiile încheiate înainte de data aderării, ce au

generat drepturi și obligații.

Această prevedere din tratat face ca

legislația comunitară să fie de imediată aplicare, ceea ce înseamnă că legea

romană va fi interpretată în raport cu norma comunitară.

Dreptul la liberă circulație pe teritoriul

statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat. In

aplicare acestui articol, a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului

European.

Actul normativ menționat este cuprins în

anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile și aranjamentele

admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în materie,

dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, pentru că, potrivit art.

27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea dreptului la liberă circulație și

de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune doar

pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, iar

potrivit alin. (2) al articolului, măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză.

Soluția este în deplin acord cu art. 6

din Tratatul privind Uniunea Europeană, care statuează că drepturile

fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția europeană

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, calitatea de membru al

Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor săi, numai că, limitarea trebuie supusă condițiilor

prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar dispozițiile Legii nr.

248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară.

Este adevărat că, prin decizia indicată

e recurentă, Curtea Constituțională a constatat că măsura restrângerii

dreptului la liberă circulație este conformă art. 2 din Protocolul adițional

nr. 4 la Convenție, dar, prin deciziile pronunțate, curtea a statuat că acest

drept nu este unul absolut și că, de principiu, poate fi supus limitărilor.

Este sarcina instanțelor de judecată să

analizeze fiecare caz în parte și să stabilească în ce măsură restrângerea

aplicată este conformă normelor constituționale și dreptului internațional.

Astfel, deși măsura restrângerii dreptului la

liberă circulație este prevăzută de lege, respectiv de art. 38 alin. (2) din

Legea nr. 248/2005, îndeplinește condițiile de accesibilitate și

previzibilitate impuse de Convenție și urmărește un scop legitim, aceasta nu

este proporțională cu scopul urmărit.

La dosar se află talonul din care rezultă că

pârâta a fost returnată din Belgia pe motiv de ședere ilegală.

Or, simpla returnare pe motiv de ședere ilegală

nu înseamnă că pârâtul, prin conduita sa, a afectat securitatea națională,

siguranța publică, ordinea publică, sănătatea sau morala, ori ar fi prejudiciat

drepturile și libertățile altora, în sensul art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

In aceste condiții, limitarea dreptului la

liberă circulație apare ca arbitrară și, pe cale de consecință,

disproporționată cu scopul legitim urmărit.

Față de cele arătate, recursul declarat

de reclamantă se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat

de Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Internelor și

Reformei Administrative (în prezent, Ministerul Administrației și Internelor)

împotriva deciziei nr. 586A din 21 august 2008, a Curții de Apel București,

secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 martie 2009.

-7 -