ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8217/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 6

noiembrie 2007, înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Satu Mare și trimisă

prin declinare de competență, Tribunalului

București, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație în Belgia al pârâtului P.N., pentru

o perioadă de cel mult 3 ani.

În motivarea cererii, reclamanta a

învederat că, la data de 27 octombrie 2007, pârâtul a fost returnat din Belgia

în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară și ratificat

prin H.G. nr. 825/1995.

în motivarea cererii reclamanta a invocat

prevederile art. 38 lit. a) și art. 5 din Legea nr. 248/2005 și a învederat că

România trebuie să acționeze în vederea stopării migrației ilegale, iar

prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere a pârâtului

pe teritoriul statului belgian ar dovedi exact contrariul, cu repercusiunile

negative de rigoare asupra tratamentului aplicat cetățenilor români, ceea ce

este de natură a justifica restricția solicitată în sensul art. 2 alin. (4) din

Protocolul nr. 4 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și

libertăților fundamentale.

A susținut reclamanta că returnarea

pârâtului din Belgia s-a produs întrucât acesta nu a respectat ordinea juridică

internă a acestui stat, iar măsura returnării face dovada deplină că pârâtul nu

a respectat condițiile la momentul verificărilor efectuate de autoritățile

belgiene.

În drept, au fost invocate prevederile

art. 5, art. 38, art. 39 din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr. 6 din 7 ianuarie 2008,

Tribunalul București a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei, reținând că

dispozițiile legale invocate în susținerea cererii de chemare în judecată sunt

contrare libertății de circulație a persoanelor și dreptului de stabilire al

acestora, consacrate de prevederile art. 39-42 și art. 43-48 din T.C.E. și

Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene,

consecința fiind a înlăturării de la aplicarea dispozițiilor legii interne,

dreptul comunitar urmând să primească aplicare directă.

Depunerea talonului de returnare și a

declarației pârâtului, din care nu rezultă că acesta ar fi recunoscut

încălcarea vreunei legi, cu atât mai mult săvârșirea unei

fapte de natură penală, înscrisurile evocate, nefiind apte a constitui

dovezi ale pericolului pe care l-ar reprezenta prezența pârâtului pe teritoriul

statului din care a fost returnat pentru ordinea juridică a acestui stat și

care să justifice luarea măsurii solicitate.

Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca

nefondat prin decizia civilă nr. 344 A din 12 ,ai 2008 a Curții de Apel

București, reținând că norma internă cuprinde o categorie mai largă de situații

în care se poate dispune suspendarea dreptului cetățenilor români la libera

circulație, prin raportare la ipoteza nerespectării unei interdicții anterioare

la exercițiul dreptului analizat, astfel că aceasta este, în parte, conformă

normei comunitare, în ceea ce privește excepțiile ce vizează libera circulație

a persoanelor, excepții care ar trebui să fie de strictă interpretare și

aplicare și concordante cu cele ale legislației internaționale în materie.

S-a arătat că simpla ședere a pârâtului pe

teritoriul Belgiei și returnarea sa, nu constituia un pericol social real, care

să poată fi circumscrisă excepțiilor ce ar determina admiterea acțiunii, cu

atât mai mult cu cât Directiva 2004/38/CE prevede că nici condamnările penale

anterioare nu ar putea justifica în sine restrângerea libertății de circulație.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, critici ce nu au fost

întemeiate pe vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., dar care pot fi încadrate, în conformitate cu prevederile art. 306

alin. (3) C. proc. civ., în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea recursului, reclamanta a

învederat că dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, invocate ca

temei al cererii deduse judecății, nu condiționează instituirea restricției

decât de returnarea prin acordul de readmisie, dar nu și de verificarea

procedurii și condițiilor în care s-a dispus returnarea.

Măsura reglementată prin art. 38 lit.

a) se circumscriu situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53 din

Constituție, respectiv apărarea securității

naționale și a ordinii publice, astfel încât luarea sa își găsește și

consacrare constituțională.

Prin restrângerea dreptului la liberă

circulație, pentru ipoteza prevăzută de art. 38 din Legea nr. 248/2005, nu sunt

încălcate dispozițiile dreptului comunitar privind libera circulație și ședere

a cetățenilor Uniunii Europene, drept reglementat prin Directiva 2004/38/CE, întrucât

măsura restrângerii exercitării acestui drept se referă la propriul

resortiment, cetățean român și nu la resortisanții altor state membre ale

uniunii și cărora, într-adevăr nu le poate fi limitat dreptul de a intra

intr-un alt stat membru decât în condițiile de excepții prevăzute de art. 27

din Directivă.

Legea fundamentală, cât și cea specială în

materie stabilesc condițiile legale de exercitare a dreptului la libera

circulație în străinătate, drept care nu este absolut, ci este supus unor

limitări legale, realizarea sa fiind subordonată condițiilor impuse de legea

națională și tratatelor la care România a aderat și care astfel fac parte din

dreptul intern, condiții ce trebuie să țină seama de protejarea drepturilor și

libertăților altora.

Și Legea nr. 157/2005, de ratificare a

Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria și României la Uniunea

Europeană reglementează prin anexa VII alin. (9), posibilitatea statelor

membre, inclusiv a celui român, de a deroga de la dispozițiile Directivei și de

a răspunde pe o durată de doi ani de la data aderării, aplicabilitatea

Directivei nr. 2004/38/CE, în privința lucrătorilor, cu excepția menționată la

alin. (2) al anexei VII la lege și care vizează persoanele ce lucrează legal.

Recursul

nu este fondat.

Aprecierea recurentei în sensul că, singură

condiția re turnării intimatei-pârâte, pe baza unui acord de readmisie, era

suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de circulație,

ignoră normele de drept internațional și comunitar.

Astfel, dispozițiile invocate, ale art. 38 lit.

a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu art. 2 din Protocolul nr. 4,

adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și a

libertăților fundamentale și cu art. 27 din Directiva

2004/38/CE.

Aceasta, în condițiile în care, norma

internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera

circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui

acord de readmisie, în timp ce în paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4

se prevede că exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor

restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare,

într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică,

menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau

a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora, iar în

paragraful 4 al aceluiași articol, se prevede că dreptul la liberă circulație

poate face obiectul unor restrângeri, dacă acestea sunt justificate de

interesul public într-o societate democratică.

În mod asemănător, normele comunitare (art. 27

din Directiva 2004/38/CE) admit restrângerea libertății de circulație pentru

motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, atunci când

în adoptarea lor este respectat principiul proporționalității.

Or, astfel de motive care să impună

restrângerea libertății de circulație, nu pot rezulta în mod suficient din

faptul însuși al expulzării (determinat de șederea ilegală), pentru că ar

însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai

intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei internaționale.

De aceea, instanța de apel a constatat în mod

corect conflictul dintre norma internă și cea internațională, dând preeminență

acesteia din urmă.

La această interpretare o obligau

dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora, dacă există

neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În consecință, pentru a se permite

persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în

statele

membre ale Uniunii Europene,

nu mai trebuie avute în vedere, cum se susține în recurs, neîndeplinirea

condițiilor de ședere în spațiul Uniunii (care după data aderării României

oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).

Pe de altă parte, nerespectarea

culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și

s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.

Pe de altă parte, potrivit dreptului

internațional, libertatea de circulație poate fi îngrădită doar atunci când

este vorba de măsuri necesare într-un stat democratic, cu respectarea

principiului proporționalității în adoptarea măsurii, situație neregăsită în

speță.

În ce privește susținerea că normele comunitare

(Directiva 2004/38/CE) nu ar fi incidente în cauză, deoarece ele nu au fost

transpuse încă în legislația internă, trebuie observat că, aplicând dreptul

național, jurisdicțiile sunt chemate să-1 interpreteze, în orice măsură

posibilă, în lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge

rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel,

prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului

național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită

condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a)] din Legea nr. 148/2005),

rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine obligația de

transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să aplice

dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta

persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile

dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat

obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței Curții de

Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia jurisdicțiile naționale sunt

obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca

serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului

propus de respectiva directivă.

Or, potrivit dreptului comunitar [art. 4

alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul de a părăsi

teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa

într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte

formalități echivalente.

De asemenea, susținerea potrivit căreia

aplicabilitatea Directivei ar fi înlăturată de prevederea din Legea nr.

157/2005, de ratificare a Tratatului de aderare la Uniunea Europeană (anexa

VII), ignoră faptul că această derogare se referă la libera circulație a

lucrătorilor în statele membre ale Uniunii și nu la libera circulație a

persoanei (acesta din urmă fiind dreptul fundamental a cărui limitare s-a

solicitat în speță).

Pentru considerentele arătate, criticile

de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie

respins în consecință.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 344 A din 12

mai 2008 a Curții e Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17

decembrie 2008.