ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2399/2009

Deliberând asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

27 decembrie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat

restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Belgia pentru o

perioadă de cel mult 3 ani pârâtului L.L.A.

În motivarea cererii, reclamanta a

învederat că pârâtul a fost returnat la data de 30 noiembrie 2007 din Belgia,

astfel încât în raport de această împrejurare și în baza acordului de readmisie

încheiat cu această țară și ratificat prin H.G. nr. 825/1995 sunt întrunite

cerințele art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, în temeiul cărora au

solicitat admiterea cererii introductive.

Prin sentința civilă nr. 431 din 4

martie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă ca

neîntemeiată cererea reclamantei.

Prima instanță a reținut, în esență

că depunerea talonului de returnare și a declarației pârâtului, în care acesta

nu recunoaște încălcarea vreunei legi, nu pot constitui dovezi ale pericolului

social care să justifice luarea unei măsuri grave, cum este restrângerea

dreptului la liberă circulație.

Totodată, dreptul intern contravine

dreptului comunitar, întrucât impune aplicarea unei restricții bazate exclusiv

pe considerații de ordin general (stoparea migrației), fără luarea în considerare

a nici unui motiv referitor la conduita individuală a persoanei cu privire la

care se solicită aplicarea restricției (în condițiile în care nici măcar

condamnările penale anterioare nu pot justifica prin ele însele aplicarea

limitării).

Constatând că, în speță, legea

internă contravine legislației comunitare și că situația cauzei de față nu se

încadrează în cazurile de excepție care reglementează ca justificate limitările

dreptului la liberă circulație, cererea de chemare în judecată a fost considerată

ca neîntemeiată și respinsă ca atare.

Apelul declarat de reclamantă a fost

respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 593 din 6 august 2008 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, instanța care a reținut, în esență, că

invocarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 248/2005 care reglementează

obligațiile generale ale cetățenilor români pe perioada șederii în străinătate,

în raport de faptul că pârâtul a fost returnat în România pentru nerespectarea

dispozițiilor legale în materie de vize, este lipsită de relevanță în

condițiile în care, în cauză nu s-a dovedit încălcarea normelor ale ordinei

publice, a securității publice, ori de sănătate publică sau existența

interesului public într-o societate democratică, pentru a justifica măsura

restrictivă solicitată.

Restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație în străinătate, ce reprezintă o interdicție temporară de a

călători în anumite state, impune o analiză riguroasă a îndeplinirii cerințelor

legale în materie, ce constituie o garanție a respectării unui drept

fundamental al cetățenilor, consacrat de art. 25 din Constituția României.

Pe de altă parte, cererea trebuie

examinată prima prisma ansamblului normelor comunitare în materie, sens în care

invocând dispozițiile Directivei 2004/38/CE, s-a reținut că singura măsura

expulzării de pe teritoriul statului belgian nu este prin ea însăși suficientă

pentru a se interzice dreptul la liberă circulație al unui cetățean român pe

teritoriul acestui stat, libertatea de circulație neputând fi îngrădită decât

dacă situația invocată de reclamantă prin cererea sa poate fi încadrată în unul

din cazurile ce constituie excepții de la principiul liberei circulații a

persoanelor și care, în speță, nu au fost dovedite.

Existența acordului bilateral de

readmisie încheiat cu Statul Român impune acestuia din urmă doar obligația de a

readmite cetățenii săi care au fost expulzați de către statul parte la acord,

dar nu poate justifica, în raport de considerentele reținute anterior, luarea

unor măsuri de restrângere a libertății de circulație a persoanelor returnate

din statul respectiv.

Împotriva acestei hotărâri, a

declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, critici ce au fost

încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, reclamanta a învederat că în raport de motivul returnării din Belgia,

ședere ilegală, sunt întrunite cerințele art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005, care prevăd că restricția solicitată poate fi instituită împotriva

cetățeanului român returnat în baza unui acord de readmisie, fără a fi

condiționată de verificarea procedurii și a condițiilor în care s-a dispus

returnarea.

S-a arătat că prin restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație, nu se încalcă dispozițiile

dreptului comunitar privind libertatea de circulație și ședere a cetățenilor

Uniunii Europene, drept reglementat prin Directiva 2004/38/CE.

Returnarea pârâtului a fost

determinată de împrejurarea că acesta a încălcat ordinea juridică internă a

statului membru și fiind în culpă trebuie să suporte consecințele faptelor

sale.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 38 din Legea nr.

248/2005, dreptul la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români

poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani, numai în condițiile și

pentru următoarele categorii de persoane:

a) cu privire la persoana care a

fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între

România și acel stat;

b) cu privire la persoana a cărei

prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar

urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după

caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Rezultă, din dispoziția legal

enunțată, că instanța poate dispune restrângerea exercitării dreptului la

libera circulație numai în condițiile și cu privire la persoanele expres

menționate, în funcție de împrejurările de fapt ale fiecărei pricini.

Aplicarea prevederilor art. 38 din

Legea nr. 248/2005 trebuie făcută, însă, în corelare cu dispozițiile art. 2

pct. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale și cu cele din Directiva Parlamentului și

Consiliului Europei nr. 38/2004 deoarece, în raport de prevederile art. 20 din

Constituția României, interpretarea și aplicarea drepturilor și libertăților

cetățenești se fac în concordanță cu prevederile pactelor și tratatelor

internaționale la care România este parte, reglementările internaționale din

domeniul drepturilor omului, cuprinse în pactele și tratatele ratificate de

România, având prioritate față de reglementările interne în cazul în care între

ele există neconcordanțe.

Potrivit art. 2 alin. (2) și (3) din

Protocolul nr. 4 la Convenție, orice persoană este liberă să părăsească orice

țară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul

altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri

necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța

publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția

sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților

altora.

Potrivit art. 27 din Directiva CE

nr. 38/2004, cetățenilor Uniunii Europene sau a membrilor lor de familie li se

poate restricționa dreptul la liberă circulație și de rezidență pe teritoriul

unui stat membru al Uniunii pentru motive de ordine publică, securitate publică

sau sănătate publică, iar măsurile care afectează libera circulație și

rezidența trebuie să se bazeze pe conduita proprie a persoanei în cauză.

Normele internaționale menționate

prevăd, deci, în mod expres și limitativ situațiile în care se poate restrânge

libertatea de circulație a persoanelor, afectarea ordinii publice, a siguranței

publice sau a sănătății publice, apreciate în funcție de conduita proprie a

persoanei în cauză, pe când norma internă cuprinsă în art. 38 lit. a) din Legea

nr. 248/2005 prevede posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulație

dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat membru al Uniunii pe baza

unui acord de readmisie, fără nici o distincție în ceea ce privește conduita

persoanei în cauză, respectiv dacă prezența acesteia în statul din care a fost

returnată prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța sau sănătatea

publică a acelui stat.

Se constată, deci, că norma internă

este parțial incompatibilă cu normele internaționale în materie aplicabile

raportului juridic dedus judecății, în măsura în care permite restrângerea

dreptului la liberă circulație a cetățenilor români care au fost returnați

dintr-un stat membru al Uniunii, în baza unui acord de readmisie, în alte

situații decât acelea în care prezența cetățenilor români în statul din care au

fost returnați ar constitui o amenințare la ordinea publică, securitatea

publică sau sănătatea publică a acelui stat.

Ca atare, norma internă trebuie

aplicată doar atunci când se referă la restrângerea dreptului la liberă

circulație a persoanelor în condiții ce lezează ordinea, siguranța sau

sănătatea publică, pentru fapte sau situații ce au condus la încălcări grave

ale ordinii, siguranței sau sănătății publice.

Aceasta înseamnă că măsura de

returnare a unui cetățean român dispusă de autoritățile unui stat membru al

Uniunii nu este suficientă prin ea însăși pentru ca instanța română să

interzică dreptul de circulație al cetățeanului său pe teritoriul statului din

care a fost returnat, necesitatea restrângerii dreptului la libera circulație

urmând a se aprecia de către instanța națională prin raportare la ordinea

juridică în vigoare la momentul aplicării unei eventuale astfel de măsuri,

determinată de aderarea României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie

2007, ordine care impune în mod obligatoriu aprecierea situației concrete a

cetățeanului în cauză.

În speță, prin cererea de chemare în

judecată reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea

dreptului la liberă circulație a pârâtului pe teritoriul Belgiei cu motivarea

că pârâtul a fost returnat de pe teritoriul Belgiei în baza unui acord de

readmisie, pentru că a încălcat dreptul de ședere pe teritoriul acestui stat,

aceeași motivare fiind reluată și în recurs pentru a se susține că cererea de

chemare în judecată trebuia admisă.

În acord cu această motivare,

singura probă făcută în cauză a fost aceea că pârâtul a fost returnat la data

de 30 noiembrie 2007, din Belgia, pentru ședere ilegală, în baza Acordului de

readmisie încheiat de România cu Belgia.

Nu a fost administrată de către

recurenta-reclamantă nici o dovadă în sensul unei conduite a pârâtului care să

se constituie într-o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa

unui interes fundamental al societății, de natură a aduce atingere ordinii

publice, securității publice ori sănătății publice a statului din care a fost

returnat.

Simpla nerespectare a condițiilor

prevăzute de legea din Belgia referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul

său a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene nu poate fi

încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice, pentru a se putea admite acțiunea cu

care recurenta reclamantă a învestit instanța.

În concluzie, urmează a se reține

că, în contextul probator cauzei, instanța de apel a aplicat corect prevederile

Legii nr. 248/2005 prin raportare la normele comunitare în materia restrângerii

dreptului la liberă circulație atunci când a confirmat soluția primei instanțe

de respingere a cererii de restrângere a exercitării dreptului pârâtului la

liberă circulație în Belgia.

Așa fiind, critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu își găsește aplicabilitatea în

speță, astfel că recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr.

593 din 6 august 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a Civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2009.