ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2399/2009

Deliberând asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 27 decembrie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Belgia pentru o perioadă de cel mult 3 ani pârâtului L.L.A. În motivarea cererii, reclamanta a învederat că pârâtul a fost returnat la data de 30 noiembrie 2007 din Belgia, astfel încât în raport de această împrejurare și în baza acordului de readmisie încheiat cu această țară și ratificat prin H.G. nr. 825/1995 sunt întrunite cerințele art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, în temeiul cărora au solicitat admiterea cererii introductive.

Prin sentința civilă nr. 431 din 4 martie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei. Prima instanță a reținut, în esență că depunerea talonului de returnare și a declarației pârâtului, în care acesta nu recunoaște încălcarea vreunei legi, nu pot constitui dovezi ale pericolului social care să justifice luarea unei măsuri grave, cum este restrângerea dreptului la liberă circulație. Totodată, dreptul intern contravine dreptului comunitar, întrucât impune aplicarea unei restricții bazate exclusiv pe considerații de ordin general (stoparea migrației), fără luarea în considerare a nici unui motiv referitor la conduita individuală a persoanei cu privire la care se solicită aplicarea restricției (în condițiile în care nici măcar condamnările penale anterioare nu pot justifica prin ele însele aplicarea limitării).

Constatând că, în speță, legea internă contravine legislației comunitare și că situația cauzei de față nu se încadrează în cazurile de excepție care reglementează ca justificate limitările dreptului la liberă circulație, cererea de chemare în judecată a fost considerată ca neîntemeiată și respinsă ca atare.

Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 593 din 6 august 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, instanța care a reținut, în esență, că invocarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 248/2005 care reglementează obligațiile generale ale cetățenilor români pe perioada șederii în străinătate, în raport de faptul că pârâtul a fost returnat în România pentru nerespectarea dispozițiilor legale în materie de vize, este lipsită de relevanță în condițiile în care, în cauză nu s-a dovedit încălcarea normelor ale ordinei publice, a securității publice, ori de sănătate publică sau existența interesului public într-o societate democratică, pentru a justifica măsura restrictivă solicitată.

Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate, ce reprezintă o interdicție temporară de a călători în anumite state, impune o analiză riguroasă a îndeplinirii cerințelor legale în materie, ce constituie o garanție a respectării unui drept fundamental al cetățenilor, consacrat de art. 25 din Constituția României. Pe de altă parte, cererea trebuie examinată prima prisma ansamblului normelor comunitare în materie, sens în care invocând dispozițiile Directivei 2004/38/CE, s-a reținut că singura măsura expulzării de pe teritoriul statului belgian nu este prin ea însăși suficientă pentru a se interzice dreptul la liberă circulație al unui cetățean român pe teritoriul acestui stat, libertatea de circulație neputând fi îngrădită decât dacă situația invocată de reclamantă prin cererea sa poate fi încadrată în unul din cazurile ce constituie excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor și care, în speță, nu au fost dovedite.

Existența acordului bilateral de readmisie încheiat cu Statul Român impune acestuia din urmă doar obligația de a readmite cetățenii săi care au fost expulzați de către statul parte la acord, dar nu poate justifica, în raport de considerentele reținute anterior, luarea unor măsuri de restrângere a libertății de circulație a persoanelor returnate din statul respectiv. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, critici ce au fost încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta a învederat că în raport de motivul returnării din Belgia, ședere ilegală, sunt întrunite cerințele art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevăd că restricția solicitată poate fi instituită împotriva cetățeanului român returnat în baza unui acord de readmisie, fără a fi condiționată de verificarea procedurii și a condițiilor în care s-a dispus returnarea.

S-a arătat că prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație, nu se încalcă dispozițiile dreptului comunitar privind libertatea de circulație și ședere a cetățenilor Uniunii Europene, drept reglementat prin Directiva 2004/38/CE. Returnarea pârâtului a fost determinată de împrejurarea că acesta a încălcat ordinea juridică internă a statului membru și fiind în culpă trebuie să suporte consecințele faptelor sale. Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 38 din Legea nr. 248/2005, dreptul la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani, numai în condițiile și pentru următoarele categorii de persoane: a) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat; b) cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat. Rezultă, din dispoziția legal enunțată, că instanța poate dispune restrângerea exercitării dreptului la libera circulație numai în condițiile și cu privire la persoanele expres menționate, în funcție de împrejurările de fapt ale fiecărei pricini.

Aplicarea prevederilor art. 38 din Legea nr. 248/2005 trebuie făcută, însă, în corelare cu dispozițiile art. 2 pct. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu cele din Directiva Parlamentului și Consiliului Europei nr. 38/2004 deoarece, în raport de prevederile art. 20 din Constituția României, interpretarea și aplicarea drepturilor și libertăților cetățenești se fac în concordanță cu prevederile pactelor și tratatelor internaționale la care România este parte, reglementările internaționale din domeniul drepturilor omului, cuprinse în pactele și tratatele ratificate de România, având prioritate față de reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanțe.

Potrivit art. 2 alin. (2) și (3) din Protocolul nr. 4 la Convenție, orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora. Potrivit art. 27 din Directiva CE nr. 38/2004, cetățenilor Uniunii Europene sau a membrilor lor de familie li se poate restricționa dreptul la liberă circulație și de rezidență pe teritoriul unui stat membru al Uniunii pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, iar măsurile care afectează libera circulație și rezidența trebuie să se bazeze pe conduita proprie a persoanei în cauză.

Normele internaționale menționate prevăd, deci, în mod expres și limitativ situațiile în care se poate restrânge libertatea de circulație a persoanelor, afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice, apreciate în funcție de conduita proprie a persoanei în cauză, pe când norma internă cuprinsă în art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulație dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat membru al Uniunii pe baza unui acord de readmisie, fără nici o distincție în ceea ce privește conduita persoanei în cauză, respectiv dacă prezența acesteia în statul din care a fost returnată prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța sau sănătatea publică a acelui stat.

Se constată, deci, că norma internă este parțial incompatibilă cu normele internaționale în materie aplicabile raportului juridic dedus judecății, în măsura în care permite restrângerea dreptului la liberă circulație a cetățenilor români care au fost returnați dintr-un stat membru al Uniunii, în baza unui acord de readmisie, în alte situații decât acelea în care prezența cetățenilor români în statul din care au fost returnați ar constitui o amenințare la ordinea publică, securitatea publică sau sănătatea publică a acelui stat. Ca atare, norma internă trebuie aplicată doar atunci când se referă la restrângerea dreptului la liberă circulație a persoanelor în condiții ce lezează ordinea, siguranța sau sănătatea publică, pentru fapte sau situații ce au condus la încălcări grave ale ordinii, siguranței sau sănătății publice.

Aceasta înseamnă că măsura de returnare a unui cetățean român dispusă de autoritățile unui stat membru al Uniunii nu este suficientă prin ea însăși pentru ca instanța română să interzică dreptul de circulație al cetățeanului său pe teritoriul statului din care a fost returnat, necesitatea restrângerii dreptului la libera circulație urmând a se aprecia de către instanța națională prin raportare la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării unei eventuale astfel de măsuri, determinată de aderarea României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007, ordine care impune în mod obligatoriu aprecierea situației concrete a cetățeanului în cauză.

În speță, prin cererea de chemare în judecată reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea dreptului la liberă circulație a pârâtului pe teritoriul Belgiei cu motivarea că pârâtul a fost returnat de pe teritoriul Belgiei în baza unui acord de readmisie, pentru că a încălcat dreptul de ședere pe teritoriul acestui stat, aceeași motivare fiind reluată și în recurs pentru a se susține că cererea de chemare în judecată trebuia admisă. În acord cu această motivare, singura probă făcută în cauză a fost aceea că pârâtul a fost returnat la data de 30 noiembrie 2007, din Belgia, pentru ședere ilegală, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu Belgia.

Nu a fost administrată de către recurenta-reclamantă nici o dovadă în sensul unei conduite a pârâtului care să se constituie într-o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, de natură a aduce atingere ordinii publice, securității publice ori sănătății publice a statului din care a fost returnat. Simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea din Belgia referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul său a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene nu poate fi încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice, pentru a se putea admite acțiunea cu care recurenta reclamantă a învestit instanța.

În concluzie, urmează a se reține că, în contextul probator cauzei, instanța de apel a aplicat corect prevederile Legii nr. 248/2005 prin raportare la normele comunitare în materia restrângerii dreptului la liberă circulație atunci când a confirmat soluția primei instanțe de respingere a cererii de restrângere a exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație în Belgia. Așa fiind, critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu își găsește aplicabilitatea în speță, astfel că recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 593 din 6 august 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a Civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2009.