ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4709/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1901 din 19 iunie 2008, pronunțată în dosarul nr. 2000/2/2008, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții P.R., ș.a., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.S.D.; a obligat pârâtul să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în București. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel București a reținut că, Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, însă instituie o procedură completă pentru stabilirea și plata despăgubirilor aferente imobilelor predate abuziv care, în mod obiectiv, nu poate fi parcursă în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004.

S-a mai reținut că dispozițiile art. 1 din Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 a Comisiei Centrale trebuie interpretate și aplicate în acord cu prevederile art. 6 din C.E.D.O. ce consacră dreptul la soluționarea într-un termen rezonabil a unei cauze, oricare ar fi natura acesteia, drept statuat ca garanție a unui proces echitabil. La speța de față, Curtea de Apel București a constatat că termenul rezonabil de soluționare a cererii reclamanților nu a fost respectat, în condițiile în care notificările au fost soluționate după o perioadă de 6 ani de la înregistrare, iar până în prezent nu a fost emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. Recurentul consideră că aprecierile instanței de fond privind ordinea de soluționare a dosarelor, ordine stabilită de către Comisia Centrală prin Decizia nr. 2 din 24 februarie 2006 se constituie într-o analiză a aspectelor de oportunitate ale deciziei, analiza incompatibilă atât cu principiul separației puterilor în stat, cât și cu principiul legalității în procesul civil, întrucât instanța face aprecieri în legătură cu necesitatea unei astfel de decizii, aprecieri care intră în competența autorității administrative care a emis actul, în temeiul libertății de apreciere care i-a fost conferită prin prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Recurentul arată că d ecizia nr. 2/2006 a Comisiei Centrale conține dispoziții emise în vederea aplicării Legii nr. 247/2005, decizia îndeplinind cerințele prevăzute de art. 13 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și pct. 17.1 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII.

Comisia Centrală a beneficiat de o marjă largă de apreciere, justificată de imposibilitatea în fața căreia s-a aflat legiuitorul de a indica acestei entități modul concret de stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor privind acordarea despăgubirilor, având în vedere numărul mare al acestora, etapele ce trebuie parcurse în cadrul procedurii administrative. Stabilirea criteriului aleatoriu privind ordinea de soluționare a dosarelor de despăgubiri a fost adoptată având ca argumente: egalitatea de tratament, sa nu fie defavorizate persoanele ale căror dosar au fost soluționate sau care urmează a fi soluționate de către entitățile investite cu un număr mai mare de dosare decât altele. Instanța de fond a apreciat greșit că dreptul reclamanților de soluționare a cererii privind acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 într-un termen rezonabil nu a fost respectat.

Se arată că dosarul reclamanților a parcurs cele două etape ale procedurii și s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 4 din Decizia nr. 2/2006, instanța de fond neținând seama de aceasta. Prin concluziile scrise, recurentul solicită respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect, având în vedere că s-a emis Decizia nr. 3591 din 4 decembrie 2008 pentru acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Recursul este nefondat. Instanța de contencios administrativ are competența să se pronunțe asupra oportunității emiterii unui act administrativ. Teoria este admisă de majoritatea doctrinei de drept administrativ, de după anul 1990, deoarece oportunitatea nu reprezintă decât o dimensiune a legalității actului administrativ.

Practica instanțelor judecătorești este în același sens, astfel încât instanța de fond nu a încălcat principiul separației puterilor în stat atunci când a analizat Decizia nr. 2/2006 și a considerat-o nelegală, din punctul de vedere al adoptării soluției caracterului aleatoriu al analizării dosarelor de despăgubire. Această soluție, cu toate încercările recurentului de a explica motivul adoptării sale, s-a dovedit în practică, astfel cum a arătat și instanța de fond, că încalcă principiul termenului rezonabil, garanție a unui proces echitabil.

Cu toată complexitatea procedurii emiterii deciziei de despăgubire, este inadmisibil ca pârâta să primească dosarul reclamanților în aprilie 2007 și să nu rezolve cererea decât în data de 4 decembrie 2008, prin Decizia nr. 3591. Dacă se adaugă la această perioadă și cei 6 ani în care reclamanții au reușit să obțină Dispoziția nr. 7570 din 28 martie 2007, soluția instanței de fond apare ca fiind în concordanță cu art. 6 din C.E.D.O. Mai mult, decizia nr. 2/2006 a fost revocată de către Comisia Centrală, emițându-se Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, care prevede o altă ordine de soluționare a dosarelor de despăgubire. Nici aplicarea art. 4 din decizia nr. 2/2006 referitor la tratarea cu prioritate a unui anumit dosar nu face ca motivele de recurs invocate de recurent să fie întrunite.

Cererea a fost aprobată în cursul procesului de față, la 15 iulie 2008, iar Decizia de despăgubire a fost emisă abia în faza recursului. Toate acestea determină instanța de recurs să nu accepte punctul de vedere al Comisiei Centrale în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca fiind rămasă fără obiect. Aplicarea art. 4 din decizia nr. 2/2006 și în fond emiterea Deciziei nr. 3591/2008, conduc la întărirea convingerii instanței de recurs de netemeinicia criticii aduse hotărârii instanței de fond. Prin emiterea deciziei la un interval de aproape 2 ani de la primirea dosarului, s-a demonstrat ineficiența și nelegalitatea măsurilor luate de Comisia Centrală și justificarea admiterii acțiunii reclamanților.

În concluzie, nefiind întrunite motivele de recurs, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, să se dispună respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinței civile nr. 1901 din 16 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2008.