ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4709/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1901 din 19

iunie 2008, pronunțată în dosarul nr. 2000/2/2008, Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de

reclamanții P.R., ș.a., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.S.D.;

a obligat pârâtul să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru

imobilul situat în București.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de

Apel București a reținut că, Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru

emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, însă instituie o procedură

completă pentru stabilirea și plata despăgubirilor aferente imobilelor predate

abuziv care, în mod obiectiv, nu poate fi parcursă în termenul de 30 de zile

prevăzut de Legea nr. 554/2004.

S-a mai reținut că dispozițiile art. 1

din Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 a Comisiei Centrale trebuie interpretate și aplicate în acord cu prevederile art. 6 din C.E.D.O. ce consacră

dreptul la soluționarea într-un termen rezonabil a unei cauze, oricare ar fi

natura acesteia, drept statuat ca garanție a unui proces echitabil.

La speța de față, Curtea de Apel

București a constatat că termenul rezonabil de soluționare a cererii

reclamanților nu a fost respectat, în condițiile în care notificările au fost

soluționate după o perioadă de 6 ani de la înregistrare, iar până în prezent nu

a fost emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire.

Împotriva acestei sentințe a formulat

recurs pârâtul, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul consideră că aprecierile

instanței de fond privind ordinea de soluționare a dosarelor, ordine stabilită de

către Comisia Centrală prin Decizia nr. 2 din 24 februarie 2006 se constituie

într-o analiză a aspectelor de oportunitate ale deciziei, analiza incompatibilă

atât cu principiul separației puterilor în stat, cât și cu principiul

legalității în procesul civil, întrucât instanța face aprecieri în legătură cu

necesitatea unei astfel de decizii, aprecieri care intră în competența

autorității administrative care a emis actul, în temeiul libertății de

apreciere care i-a fost conferită prin prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Recurentul arată că

d

ecizia nr. 2/2006 a Comisiei Centrale

conține dispoziții emise în vederea aplicării Legii nr. 247/2005, decizia

îndeplinind cerințele prevăzute de art. 13 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005

și pct. 17.1 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII.

Comisia Centrală a beneficiat de o marjă

largă de apreciere, justificată de imposibilitatea în fața căreia s-a aflat

legiuitorul de a indica acestei entități modul concret de stabilire a ordinii

de soluționare a dosarelor privind acordarea despăgubirilor, având în vedere

numărul mare al acestora, etapele ce trebuie parcurse în cadrul procedurii

administrative.

Stabilirea criteriului aleatoriu privind

ordinea de soluționare a dosarelor de despăgubiri a fost adoptată având ca

argumente: egalitatea de tratament, sa nu fie defavorizate persoanele ale căror

dosar au fost soluționate sau care urmează a fi soluționate de către entitățile

investite cu un număr mai mare de dosare decât altele.

Instanța de fond a apreciat greșit că

dreptul reclamanților de soluționare a cererii privind acordarea de despăgubiri

în temeiul Legii nr. 10/2001 într-un termen rezonabil nu a fost respectat.

Se arată că dosarul reclamanților a

parcurs cele două etape ale procedurii și s-a făcut aplicarea dispozițiilor

art. 4 din Decizia nr. 2/2006, instanța de fond neținând seama de aceasta.

Prin concluziile scrise, recurentul

solicită respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect, având în vedere că s-a

emis Decizia nr. 3591 din 4 decembrie 2008 pentru acordarea de despăgubiri în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Recursul este nefondat.

Instanța de contencios administrativ are

competența să se pronunțe asupra oportunității emiterii unui act administrativ.

Teoria este admisă de majoritatea

doctrinei de drept administrativ, de după anul 1990, deoarece oportunitatea nu

reprezintă decât o dimensiune a legalității actului administrativ.

Practica instanțelor judecătorești este

în același sens, astfel încât instanța de fond nu a încălcat principiul

separației puterilor în stat atunci când a analizat Decizia nr. 2/2006 și a

considerat-o nelegală, din punctul de vedere al adoptării soluției caracterului

aleatoriu al analizării dosarelor de despăgubire.

Această soluție, cu toate încercările

recurentului de a explica motivul adoptării sale, s-a dovedit în practică,

astfel cum a arătat și instanța de fond, că încalcă principiul termenului

rezonabil, garanție a unui proces echitabil.

Cu toată complexitatea procedurii

emiterii deciziei de despăgubire, este inadmisibil ca pârâta să primească

dosarul reclamanților în aprilie 2007 și să nu rezolve cererea decât în data de

4 decembrie 2008, prin Decizia nr. 3591.

Dacă se adaugă la această perioadă și cei

6 ani în care reclamanții au reușit să obțină Dispoziția nr. 7570 din 28 martie

2007, soluția instanței de fond apare ca fiind în concordanță cu art. 6 din C.E.D.O.

Mai mult, decizia nr. 2/2006 a fost

revocată de către Comisia Centrală, emițându-se Decizia nr. 2815 din 16

septembrie 2008, care prevede o altă ordine de soluționare a dosarelor de

despăgubire.

Nici aplicarea art. 4 din decizia nr. 2/2006

referitor la tratarea cu prioritate a unui anumit dosar nu face ca motivele de

recurs invocate de recurent să fie întrunite.

Cererea a fost aprobată în cursul

procesului de față, la 15 iulie 2008, iar Decizia de despăgubire a fost emisă

abia în faza recursului.

Toate acestea determină instanța de

recurs să nu accepte punctul de vedere al Comisiei Centrale în sensul respingerii

acțiunii reclamanților ca fiind rămasă fără obiect.

Aplicarea art. 4 din decizia nr. 2/2006

și în fond emiterea Deciziei nr. 3591/2008, conduc la întărirea convingerii

instanței de recurs de netemeinicia criticii aduse hotărârii instanței de fond.

Prin emiterea deciziei la un interval de

aproape 2 ani de la primirea dosarului, s-a demonstrat ineficiența și

nelegalitatea măsurilor luate de Comisia Centrală și justificarea admiterii

acțiunii reclamanților.

În concluzie, nefiind întrunite motivele

de recurs, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

și art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, să se dispună

respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Statul

Român prin C.C.S.D. împotriva sentinței civile nr. 1901 din 16 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12

decembrie 2008.