ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1162/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2299 din 16

septembrie 2008, Curtea de Apel București a admis cererea formulată de

reclamanta L.D.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. și a

obligat pârâtul să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru

imobilul din București.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în

esență, că reclamanta a formulat cerere de retrocedare a imobilului situat în

București, iar prin dispoziția nr. 5943 din 19 iunie 2006 a Primarului

Municipiului București, i-au fost acordate măsuri reparatorii, fiindu-i

respinsă cererea de restituire în natură a imobilului.

Conform

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 dosarul de retrocedare a fost înaintat

pârâtei, iar la 20 decembrie 2007, reclamanta a solicitat acesteia emiterea

deciziei reprezentând titlu de despăgubire, solicitare la care pârâta i-a

răspuns prin adresa nr. 730239 din 12 februarie 2008, menționând că Legea nr. 274/2005

nu prevede un termen pentru soluționarea cererilor care se realizează într-o

ordine aleatorie.

Instanța

de fond a mai apreciat că susținerea pârâtei potrivit căreia dispozițiile Legii

nr. 247/ 2005 nu prevăd un termen pentru soluționarea dosarelor și că ordinea

de soluționare a acestora este aleatorie, potrivit deciziei nr. 2 din 28

februarie 2006 este reală, însă aceasta nu echivalează cu acordarea

posibilității autorității pârâte de a reglementa o procedură care prin conținut

și finalitate să încalce principiile generale de drept, normele constituționale

și dispozițiile C.E.D.O.

Împotriva acestei hotărâri pârâtul Statul Român prin C.C.S.D.

a declarat recurs,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie

.

În motivarea recursului se arată că dosarul

reclamantei, înregistrat la

Secretariatul

C.C.S.D.

sub nr. 26603/CC,

a parcurs primele trei etape, în acest moment aflându-se la evaluatorul

desemnat pentru ca acesta să întocmească raportul de evaluare. Pe fondul cauzei

s-a învederat faptul că cererea reclamantei este neîntemeiată, procedura

administrativă specială nefiind parcursă în totalitate.

Față de aprecierile instanței de fond că în speța

de față s-ar fi

încălcat

prevederile art. 6 din C.E.D.O., precum și faptul că procedurile administrative

coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfășoare într-un termen rezonabil,

recurentul susține că prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-a reglementat

cadrul normativ pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri

reparatorii, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă pentru

imobilele ce au fost preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de către stat, de către organizațiile cooperatiste sau de orice

alte persoane juridice.

De

asemenea, se mai învederează că instanța de fond în mod incorect și netemeinic

a apreciat faptul că decizia

nu a fost emisă

într-un termen

rezonabil.

Examinând

cauza în raport cu actele și lucrările dosarului

precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Legea

nr.247/2005 nu a prevăzut un termen pentru soluționarea dosarelor în care s-au

stabilit despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv.

Nici

Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII, aprobate prin H.G. nr.

1095/2005, nu sunt lămuritoare pentru că la pct. 17.1 s-a precizat că „ordinea

în care vor fi soluționate dosarele va fi stabilită prin decizie a Comisiei

Centrale", lăsându-se posibilitatea acestei instituții să stabilească

modul de soluționare.

Punând în aplicare aceste prevederi, C.C.S.D. a stabilit că ordinea de

soluționare a dosarelor este aleatorie, așa încât, cererea reclamantului a

ajuns să nu fie soluționată nici după aproape 6 ani de la data înregistrării,

motivându-se că există un număr foarte mare de cereri.

Din cele prezentate rezultă că etapa acordării despăgubirilor

în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele

preluate abuziv parcurge

și o etapă în fața autorităților administrative,

etapă care este obligatorie de parcurs.

Instanța

de fond în mod corect a apreciat că procedurile administrative, coordonate cu

cele judiciare trebuie să se

desfășoare în

termen rezonabil și că depășirea unui termen de 6 ani

de la data

formulării cererii de acordarea a măsurilor reparatorii constituie o încălcare

evidentă a prevederilor art. 6 din C.E.D.O.

Una

din garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție este aceea a „termenului

rezonabil" în care să fie soluționată cauza, respectiv principiul celerității

procedurilor judiciare.

Prin

aceasta se asigură nu numai eficacitatea dar și credibilitatea actului de

justiție, iar statul este responsabil pentru activitatea ansamblului

serviciilor sale.

În materie civilă, termenul rezonabil impus de art. 6 paragraf 1 din

Convenție cuprinde și durata unor proceduri administrative preliminare, atunci

când posibilitatea sesizării unei jurisdicții este condiționată de normele de

drept intern, în mod obligatoriu, de parcurgerea unui asemenea proceduri, așa

cum este cazul în speță.

Pentru

respectarea termenului rezonabil, statul trebuie să-și organizeze sistemul

puterilor sale în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, dincolo de

dificultățile generate de diverși factori care pot întârzia procedurile,

inclusiv pe cea administrativă, prealabilă celei judiciare.

Reclamantul

nu poate beneficia de protecția asigurată de prevederile art. 6 din Convenție

pentru că nu au fost luate măsuri eficiente de soluționare a cererii sale

într-un termen rezonabil.

Statul

este obligat să ia toate măsurile pentru ca autoritățile sale să respecte

principiul celerității, iar daca s-a observat, în lipsa unor dispoziții legale

clare, că repartizarea aleatorie stabilită nu conduce la respectarea acestui

principiu, trebuia să se ia măsurile necesare.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre

temeinică și legală pe care o va menține.

Pentru

aceleași argumente prezentate deja, Înalta Curte constată că susținerile

recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

În

consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu

dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Statul Român prin C.C.S.D.

împotriva sentinței civile

nr. 2299 din 16 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 3 martie 2009.