ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1162/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2299 din 16 septembrie 2008, Curtea de Apel București a admis cererea formulată de reclamanta L.D.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. și a obligat pârâtul să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul din București. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta a formulat cerere de retrocedare a imobilului situat în București, iar prin dispoziția nr. 5943 din 19 iunie 2006 a Primarului Municipiului București, i-au fost acordate măsuri reparatorii, fiindu-i respinsă cererea de restituire în natură a imobilului.

Conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 dosarul de retrocedare a fost înaintat pârâtei, iar la 20 decembrie 2007, reclamanta a solicitat acesteia emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, solicitare la care pârâta i-a răspuns prin adresa nr. 730239 din 12 februarie 2008, menționând că Legea nr. 274/2005 nu prevede un termen pentru soluționarea cererilor care se realizează într-o ordine aleatorie. Instanța de fond a mai apreciat că susținerea pârâtei potrivit căreia dispozițiile Legii nr. 247/ 2005 nu prevăd un termen pentru soluționarea dosarelor și că ordinea de soluționare a acestora este aleatorie, potrivit deciziei nr. 2 din 28 februarie 2006 este reală, însă aceasta nu echivalează cu acordarea posibilității autorității pârâte de a reglementa o procedură care prin conținut și finalitate să încalce principiile generale de drept, normele constituționale și dispozițiile C.E.D.O.

Împotriva acestei hotărâri pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie . În motivarea recursului se arată că dosarul reclamantei, înregistrat la Secretariatul C.C.S.D. sub nr. 26603/CC, a parcurs primele trei etape, în acest moment aflându-se la evaluatorul desemnat pentru ca acesta să întocmească raportul de evaluare. Pe fondul cauzei s-a învederat faptul că cererea reclamantei este neîntemeiată, procedura administrativă specială nefiind parcursă în totalitate.

Față de aprecierile instanței de fond că în speța de față s-ar fi încălcat prevederile art. 6 din C.E.D.O., precum și faptul că procedurile administrative coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfășoare într-un termen rezonabil, recurentul susține că prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-a reglementat cadrul normativ pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă pentru imobilele ce au fost preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de către stat, de către organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice. De asemenea, se mai învederează că instanța de fond în mod incorect și netemeinic a apreciat faptul că decizia nu a fost emisă într-un termen rezonabil.

Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Legea nr.247/2005 nu a prevăzut un termen pentru soluționarea dosarelor în care s-au stabilit despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv. Nici Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, nu sunt lămuritoare pentru că la pct. 17.1 s-a precizat că „ordinea în care vor fi soluționate dosarele va fi stabilită prin decizie a Comisiei Centrale", lăsându-se posibilitatea acestei instituții să stabilească modul de soluționare.

Punând în aplicare aceste prevederi, C.C.S.D. a stabilit că ordinea de soluționare a dosarelor este aleatorie, așa încât, cererea reclamantului a ajuns să nu fie soluționată nici după aproape 6 ani de la data înregistrării, motivându-se că există un număr foarte mare de cereri. Din cele prezentate rezultă că etapa acordării despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele preluate abuziv parcurge și o etapă în fața autorităților administrative, etapă care este obligatorie de parcurs. Instanța de fond în mod corect a apreciat că procedurile administrative, coordonate cu cele judiciare trebuie să se desfășoare în termen rezonabil și că depășirea unui termen de 6 ani de la data formulării cererii de acordarea a măsurilor reparatorii constituie o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din C.E.D.O.

Una din garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție este aceea a „termenului rezonabil" în care să fie soluționată cauza, respectiv principiul celerității procedurilor judiciare. Prin aceasta se asigură nu numai eficacitatea dar și credibilitatea actului de justiție, iar statul este responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale. În materie civilă, termenul rezonabil impus de art. 6 paragraf 1 din Convenție cuprinde și durata unor proceduri administrative preliminare, atunci când posibilitatea sesizării unei jurisdicții este condiționată de normele de drept intern, în mod obligatoriu, de parcurgerea unui asemenea proceduri, așa cum este cazul în speță. Pentru respectarea termenului rezonabil, statul trebuie să-și organizeze sistemul puterilor sale în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, dincolo de dificultățile generate de diverși factori care pot întârzia procedurile, inclusiv pe cea administrativă, prealabilă celei judiciare.

Reclamantul nu poate beneficia de protecția asigurată de prevederile art. 6 din Convenție pentru că nu au fost luate măsuri eficiente de soluționare a cererii sale într-un termen rezonabil. Statul este obligat să ia toate măsurile pentru ca autoritățile sale să respecte principiul celerității, iar daca s-a observat, în lipsa unor dispoziții legale clare, că repartizarea aleatorie stabilită nu conduce la respectarea acestui principiu, trebuia să se ia măsurile necesare. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. Pentru aceleași argumente prezentate deja, Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinței civile nr. 2299 din 16 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2009.