ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1173/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1173/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 12689 din 5 noiembrie 2007,

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins excepțiile invocate

de pârâtele SC R. SA și C.N.V.I. și a respins a acțiunea promovată de

reclamantul S.L.C. împotriva acestora ca neîntemeiată.

Reclamantul a sesizat

instanța cu soluționarea unei acțiuni prin care a solicitat să se constate

dreptul său de proprietate asupra unui număr de 443 acțiuni emise de SC E.B.

SA.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că litigiul izvorăște din calitatea reclamantului de

acționar al societății pârâte SC E.B. SA, care după inițierea procedurii de

retragere de la tranzacționare a acțiunilor societății, a sesizat C.N.V.M. prin

petiția din 1 iunie 2006, contestând procedura de obligare a acționarilor la

vânzarea acțiunilor deținute.

S-a constatat că prin

decizia nr. 5/2007, Curtea Constituțională a respins excepția de

neconstituționalitate a art. 206 din Legea nr. 297/2004 invocată de reclamant.

De asemenea, prima instanță

a avut în vedere că, în reglementarea procedurilor de retragere, C.N.V.M. a

edictat regulamentul nr. 1/2006 conform căruia, acționarii existenți sunt

obligați să vândă acțiunile deținute către acționarul care exercită dreptul

reglementat art. 206 din Legea nr. 297/2004, în condițiile și termenele

stabilite la art. 74. Astfel, potrivit prevederilor menționate, acționarii pot

comunica intermediarului modalitatea aleasă pentru realizarea plății acțiunilor

ce le dețin, în termen de 12 zile lucrătoare de la data publicării anunțului,

iar în cazul în care o asemenea comunicare nu este făcută către intermediar,

acesta efectuează plata acțiunilor prin mandat poștal cu confirmare de primire

la adresa acționarului, menționată în structura consolidată a acționariatului

emitentului. În termen de maximum cinci zile lucrătoare de la expirarea

termenului prevăzut la alin. (8), intermediarul efectuează plățile către

acționarii îndreptățiți, iar în situația în care sumele plătite sunt returnate

intermediarului, acesta le depune într-un cont deschis de acționarul care-și

exercită dreptul prevăzut de art. 206, la o bancă autorizată de B.N.R., în

favoarea acționarilor care nu au încasat contravaloarea acțiunilor.

În cauză s-a reținut că, la

data de 27 iunie 2006 SC R. SA a comunicat reclamantului atât dispozițiile

incidente, cât și modalitatea de plată a acțiunilor, în situația în care

acționarii nu comunică modalitatea de plată.

Apelul declarat de reclamant

împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 416 din

25 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială.

În considerentele deciziei,

instanța de apel a reținut că, în raport de prevederile art. 206 din Legea nr. 297/2004

și art. 74 din Regulamentul nr. 1/2006, în cazul în care, în urma derulării

unei oferte publice de cumpărare adresată tuturor acționarilor și pentru toate

deținerile acestora, ofertantul a reușit îndeplinirea tuturor condițiilor și va

avea posibilitatea, în atingerea scopului preluării majoritare să solicite

acționarilor minoritari care au mai rămas să îi vândă acțiunile lor la un preț

echitabil, realizându-se o preluare forțată a acestora, respectiv o retragere

obligatorie ceea ce înseamnă că nu se poate reține că desfășurarea procedurii

s-ar baza pe principiul consensualismului.

S-a mai considerat că, pretinsa

neconstituționalitate a acestor prevederi nu poate fi reținută din moment ce,

chiar în legătură cu această cauză, Curtea Constituțională s-a pronunțat,

statuând că procedura instituită de aceste norme nu poate fi confundată cu o

confiscare a proprietății, iar prin adoptarea Regulamentului C.N.V.M. nr. 1/2006

și preluarea directivei nr. 2004/25/EC nu sunt încălcate prevederile art. 644 C.

civ., privind principiul consensualismului.

De asemenea, instanța a mai

avut în vedere că, nesoluționarea contestației adresată de reclamant către C.N.V.M.

nu poate influența modul de soluționare a cauzei.

Reclamantul S.L.C. recurs

atât împotriva deciziei cât și împotriva încheierilor de ședință din 24 aprilie

2008 și din 27 martie 2008.

În dezvoltarea motivului de

recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul

susține următoarele:

- Din considerentele

deciziei se poate concluziona că s-au încălcat dispozițiile art. 296 teza a II-a

C. proc. civ. în sensul că i s-a creat o situație mai dificilă, deoarece

instanța de apel a reținut greșit spiritul normelor cuprinse în Legea nr. 297/2004

și a deschis calea preluării de către emitent a acțiunilor pe care le deținea

acționarul minoritar în cadrul societății.

Recurentul consideră că

procedura instituită prin normele menționate este următoarea: acționarul

majoritar, în vederea concentrării acțiunilor emitentului atunci când deține

mai mult de 90% din acestea trebuie să se adreseze acționarilor minoritari cu o

ofertă publică de preluare a acțiunilor deținute de aceștia la prețul cotat pe

bursa RASDAQ, iar aceștia au posibilitatea să vândă acțiunile în discuție la

prețul pieții, fără a fi obligați în vreun fel. Ulterior, emitentul devine o

societate de tip închis – acțiunile fiind retrase de la tranzacționare de pe

piață, iar după această etapă acționarul majoritar, în baza prețului la zi

stabilit de în cadrul unei expertize, solicită acționarilor minoritari să-i

vândă acțiunile deținute la acest preț. În situația în care acționarul

minoritar nu acceptă prețul de vânzare oferit în condițiile expuse, recurentul

consideră că acesta rămâne acționar al societății, fiind denumit acționar

captiv.

- Instanțele nu au sesizat

faptul că, în baza unor acțiuni care se pare că au fost transferate

acționarului majoritar, fără ca valoarea lor să fie achitată, reclamantul și-a

majorat participația în cadrul societății, iar contravaloarea acțiunilor nu i-a

fost transmisă, acesta fiind și motivul pentru care a formulat acțiunea de

față, respectiv faptul că nu a putut obține o dovadă de la Depozitarul central

că mai este proprietarul celor 443 de acțiuni inițiale.

- Motivarea instanței în

sensul căreia, după evaluarea acțiunilor prin expertiză, acționarul minoritar

este obligat să vândă, fiind vorba de o vânzare forțată la un preț echitabil,

este total eronată mai ales că nici la momentul prezent C.N.V.M. nu a răspuns

contestației sale, depuse în urmă cu trei ani.

- Referitor la Regulamentul nr.

1/2006 se susține că instanțele nu au reușit să stabilească care este puterea

sa în raport cu Legea nr. 297/2004, cu Constituția României și cu prevederile Codului

civil.

Recurentul susține că C.N.V.M.

și-a atribuit fără drept prerogative legale de legiferare, iar regulamentul cuprinde

dispoziții [art. 74 alin. (8)] în contradicție evidentă cu cele ale art. 206

din lege și art. 644 C. civ., motiv pentru care a formulat excepția de

nelegalitate a art. 74 din regulament.

De asemenea, se consideră că

C.N.V.M., dintr-o traducere defectuoasă a Directivei, a înțeles în mod eronat

obligația acționarilor existenți de a vinde, astfel că esența litigiului constă

în diferența dintre expresiile “ofertantul are dreptul să solicite” și

“acționarii sunt obligați să vândă acțiunile deținute”.

- Referitor la

constituționalitatea sau neconstituționalitatea textului art. 206 din lege, în

condițiile în care i s-a respins și dreptul de a opune excepția de nelegalitate

a dispozițiilor art. 74 alin. (8) din Regulament, consideră că singura chemată

a face aprecieri cu privire la acestea este Curtea Constituțională.

Intimata C.N.V.M. a formulat

întâmpinare prin care a solicitat instanței respingerea recursului ca nefondat

și menținerea deciziei atacate ca fiind legală.

În ce privește recursul

declarat împotriva încheierilor de ședință din 27 martie 2008 și 24 aprilie

2008 se constată că de fapt, recurentul a dorit să supună controlului judiciar

al instanței de recurs numai acea încheiere prin care instanța apelului a statuat

asupra excepției de nelegalitate a prevederilor art. 74 din Regulamentul nr. 1/2006

al C.N.V.M., respectiv încheierea din 24 aprilie 2008 prin care s-a respins ca

inadmisibilă excepția de nelegalitate.

Această situație se deduce

din chiar dispozitivul încheierii din 27 martie 2008 din care rezultă că,

instanța a acordat termen pentru ca apelantul S.L.C. să ia cunoștință de

întâmpinare și pentru ca intimata C.N.V.M. să-și poată formula apărări față de

excepția ridicată la aceeași dată.

Revenind la încheierea prin

care instanța de apel s-a pronunțat asupra excepției de nelegalitate, Înalta

Curte constată că, în condițiile în care recurentul nu a arătat motivele de

nelegalitate, iar argumentele din cuprinsul cererii de recurs nu pot fi

încadrate în niciunul din cazurile prevăzute la art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., sunt incidente dispozițiile art. 302/1 lit. c) C. proc. civ. conform cu

care, lipsa motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea acestora atrag sancțiunea nulității cererii de recurs.

Analizând grupat criticile

recurentului ce vizează decizia dată în apel, critici ce se subsumează

motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – fără a

se avea în vedere chestiunile de fapt readuse în discuție în cuprinsul cererii

de recurs și care nu pot forma obiectul controlului judiciar al instanței de

recurs – Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele

ce se vor arăta în continuare:

Critica prin care se susține

încălcarea prevederilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ. este nefondată în

contextul în care, prin decizia atacată s-a menținut soluția pronunțată de

instanța fondului, iar prin considerentele deciziei nu s-a făcut altceva decât

să se răspundă criticilor reclamantului, neputându-se reține că prin aceasta,

reclamantului i-ar fi fost îngreunată situația în propria cale de atac.

Nici criticile prin care se

invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 206 din Legea nr. 297/2004 și

pretinsa contradicție ce ar exista între dispozițiile cuprinse de art. 74 alin.

(8) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006 și acestea, nu poate fi primită.

Astfel, urmare a derulării

unei oferte publice de cumpărare adresată tuturor acționarilor și pentru toate

deținerile acestora, ofertantul are dreptul să solicite acționarilor care nu au

subscris în cadrul ofertei să îi vândă respectivele acțiuni, la un preț

echitabil, dacă acesta deține acțiuni reprezentând mai mult de 95% din

capitalul social sau dacă a achiziționat, în cadrul ofertei publice de cumpărare

adresată tuturor acționarilor și pentru toate deținerile acestora, acțiuni

reprezentând mai mult de 90% din cele vizate în cadrul ofertei.

Prin aceste prevederi nu s-a

făcut decât să se transpună în legislația națională, așa numitul drept de

squeeze-out al acționarului majoritar reglementat de legislația europeană prin

Directiva nr. 25/2004.

Prin reglementările

menționate s-a prevăzut, în favoarea acționarului majoritar un adevărat drept,

iar nu o simplă facultate, de a cere acționarilor care nu au subscris în cadrul

ofertei să vândă respectivele acțiuni, acestui drept, corespunzându-i obligația

corelativă din partea acționarilor minoritari de a vinde.

Această finalitate avută în

vedere de legiuitor rezultă și din coroborarea dispozițiilor art. 206 cu cele

ale art. 207 din lege care prevăd dreptul acționarilor minoritari de a cere

acționarului majoritar cu 95% să le cumpere acțiunile la un preț echitabil.

Este adevărat că prin art. 74

alin. (8) din Regulamentul nr. 1/2006, C.N.V.M., emis în aplicarea dispozițiilor

art. 206 din lege, s-a prevăzut obligativitatea pentru toți ceilalți acționari

ai societății emitente să își vândă acțiunile către ofertantul - acționar

majoritar care își exercită dreptul prevăzut de art. 206 din Legea nr. 297/2004,

precum și faptul că aceste norme reglementează o trecere forțată a unor acțiuni

din patrimoniul unei persoane fizice în patrimoniul alteia, la un preț stabilit

de un evaluator însă, nu se poate reține o contradicție a acestor prevederi cu

cele ale art. 206 din lege și nici faptul că regulamentul – ca act de rang

inferior - ar adăuga la lege.

Chiar dacă regelementările

din lege nu folosesc expresis verbis “obligația de vânzare” ori “obligația de

cumpărare”, astfel de obligații decurg din existența și efectivitatea dreptului,

fiind recunoscut la nivel de principiu că fiecărui drept trebuie să-i

corespundă o obligație corelativă.

Așadar, instanța de apel a

statuat corect atunci când a reținut că prevederile în discuție reglementează o

preluare forțată a acțiunilor acționarului minoritar de către ofertantul -

acționar majoritar care și-a exercitat dreptul conform art. 206, respectiv o

retragere obligatorie a acționarilor respectivi din cadrul societății emitente.

Demersul juridic al

reclamantului este justificat de acesta prin aceea că nu este de acord cu

vânzarea acțiunilor sale, motiv pentru care a refuzat mandatul poștal prin care

societatea de registru i-a expediat contravaloarea acțiunilor, considerând că

prin prețul oferit este prejudiciat.

Or, actele normative

analizate anterior nu fac nici o referire la posibilitatea acționarului

minoritar prejudiciat de derularea procedurii de squeeze out de a contesta

prețul primit pentru acțiunile sale sau aplicarea metodelor de calcul prin care

a fost determinat prețul. Cu privire la această situație, acționarul minoritar

prejudiciat are la îndemână alte mijloace procesuale pentru recuperarea unui

eventual prejudiciu.

De altfel, excepția de

neconstituționaliatate ridicată de reclamant cu privire la dispozițiile art. 206

din Legea nr. 297/2004 a fost respinsă prin Decizia nr. 515 din 29 mai 2007 de

Curtea Constituțională, care a statuat că prin art. 44 alin. (1) teza a II-a

din Constituție se prevede competența legiuitorului de a stabili limitele

dreptului de proprietate, iar prin dispozițiile art. 206, de fapt s-a instituit

o restrângere a exercițiului de dispoziție în privința acțiunilor deținute de o

persoană.

De asemenea, prin aceeași

decizie s-a reținut că prin textul de lege criticat nu au fost încălcate

dispozițiile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, acesta neconținând dispoziții care să restrângă dreptul de acces

la justiție ori dreptul persoanei interesate la un recurs efectiv.

În concluzie, conform

considerentelor expuse, Înalta Curte consideră că dispozițiile art. 74 alin.

(8) din Regulamentul nr. 1/2006 al C.N.V.M. sunt conforme cu prevederile art. 206

din Legea nr. 297/2004 ca de altfel și cu prevederile Directivei 2004/25/CE a

Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind ofertele

publice de cumpărare, aceste reglementări, neputând fi apreciate separat.

Pentru motivele expuse

urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă ca

nefondat recursul declarat de recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul S.L.C., împotriva deciziei nr. 416 din 25 septembrie 2008,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Constată nulitatea cererii

de recurs formulată de reclamantul S.L.C., împotriva încheierii de ședință din

24 aprilie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, în temeiul dispozițiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 aprilie 2009.