ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4150/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1160/2007 pronunțată la 2

mai 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta E.C.M. în

contradictoriu cu A.N.O.F.M., București și a obligat-o pe pârâtă la plata către

reclamantă a drepturilor bănești reprezentând prima de concediu pentru anii

2003, 2004, 2005, actualizate cu indicele de inflație, de la data nașterii

dreptului la data plății efective.

A fost respinsă ca

inadmisibilă excepția de nelegalitate și de neconstituționalitate ridicată de

reclamantă, a prevederilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001 și a

dispozițiilor legilor bugetare pe perioada în litigiu, și ca neîntemeiată

cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata daunelor interese.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut că acțiunea formulată de reclamantă este

întemeiată, deoarece potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 devenit art.

34 alin. (2) ca urmare a modificării și republicării acestei legi, reclamanta

are dreptul la acordarea primei de concediu în condițiile legii, drept

câștigat, O.U.G. nr. 33/2001, suspendând de fapt exercițiul acestui drept,

succesiv ca efect al dispozițiilor din legile bugetului pe anii 2003 – 2005,

fapt ce nu a echivalat cu pierderea acestui drept.

Reține instanța de fond că

suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea acestui

drept, situație în care s-ar fi contravenit dispozițiilor art. 53 din

Constituția României revizuită, cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul

1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, suspendarea succesivă pe perioada menționată, având ca efect

numai imposibilitatea realizării acestui drept la prima de concediu pentru

funcționarii publici în intervalul de timp pentru care a fost suspendat

exercițiul dreptului.

Capătul de cerere din

acțiune referitor la daunele interese a fost respins ca neîntemeiat cu

motivarea ca în cauză nu se poate reține o întârziere nejustificată sau neplata

dreptului salarial astfel cum este definit de art. 154 alin. (1) C. muncii și

de Legea nr. 188/1999, nefiind îndeplinite condițiile art. 161 C. muncii,

invocat de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs în termen legal pârâta A.N.O.F.M. București, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie și invocând motivul de casare sau modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – respectiv „hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii”.

Susține recurenta că textul

de lege invocat de intimata-reclamantă în acțiune – art. 33 alin. (2) devenit art.

34 după republicarea legii, care prevede că „funcționarul public are dreptul,

pe lângă indemnizația de conducere, la o primă egală cu salariul de bază din

luna anterioară plecării în concediu”, și anume aplicarea acestui text de lege

a fost suspendată în temeiul art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001 privind

unele măsuri referitoare la salarizarea funcționarilor publici și a altor

categorii de personal din sectorul bugetar, act normativ publicat în M. Of. nr.

108 din 2 martie 2001, redevenind aplicabile dispozițiile legale în materie

existente la data intrării în vigoare a Legii nr. 188/1999, a O.G. nr. 83/2000

și a O.U.G. nr. 237/2000.

Ulterior, arată recurenta,

Legile bugetului de stat pe anii 2002, 2003, 2004 și 2005, prin dispoziții

exprese au suspendat succesiv acordarea primelor de concediu, astfel că A.N.O.F.M.

București ca organ al administrației publice centrale avea obligația de a

respecta dispozițiile actelor normative invocate, reglementările cuprinse în

aceste acte normative, având ca efect prorogarea aplicării dispozițiilor

referitoare la prima de vacanță.

Recursul este nefondat și va

fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Așa cum corect a reținut și

instanța de fond, reclamanta-intimată în calitate de funcționar public al

pârâtei, în perioada 15 septembrie 1999 – 23 ianuarie 2006, avea potrivit art. 33

alin. (2) din Legea nr. 188/1999, devenit art. 34 alin. (2), urmare modificării

și republicării acestei legi, dreptul la prima de concediu, numai că exercițiul

acestui drept a fost suspendat ca efect al dispozițiilor O.U.G. nr. 33/2001,

aprobată prin Legea nr. 386/2001, cu modificările și completările ulterioare, suspendarea

fiind succesivă prin dispoziții exprese prevăzute în Legile bugetului de stat

pe anii 2003 – 2005.

În acord cu cele reținute de

instanța de fond, trebuie menționat că suspendarea exercițiului dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală

nu i-a fost înlăturată existența.

În același sens s-au

pronunțat Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia

nr. 23 din 12 decembrie 2005 privind recursul în interesul legii, declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție cu privire la aplicabilitatea art. 41

1

alin. (1) din Legea nr.

50/1996 introdus prin O.G. nr. 83/2000, referitoare la acordarea primei pentru

concediul de odihnă pentru magistrați și personalul auxiliar, și prin Decizia nr.

12 din 5 februarie 2007, referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 37 alin.

(2) teza I din O.G. nr. 38/2003, aprobată prin Legea nr. 353/2003 privind

salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor cu modificările și completările

ulterioare, stabilindu-se că „prima de concediu, respectiv o sumă egală cu

salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizația

de concediu, se cuvin polițiștilor pentru perioada anilor 2004 – 2006”. Opinie împărtășită de secțiile unite ale Înaltei Curți este în consens și cu practica relativ

recentă a C.E.D.O., în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care statuează că

de vreme ce printr-o lege se recunoaște dobândirea unui bun, în speță

patrimonial, deci este configurată juridic o „speranță legitimă” nu se poate, tot

prin lege, să interzică practic dobândirea bunului, deoarece în acest fel

dreptul consacrat prin lege este golit, practic, de conținutul său.

În speță, legiuitorul

consacrând dreptul la prima de concediu (deci o „speranță legitimă”), nu poate

interveni printr-o altă lege prin care practic să golească dreptul asupra

căruia s-a născut speranța legitimă, de exercițiul lui.

Este de reținut însă și

faptul că în prezent sunt în vigoare și s-au aplicat pentru anul 2007

dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, conform

căreia „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la

o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu,

care se impozitează separat”.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ. să

respingă ca nefondat recursul de față, constatând că nu este incident motivul

de modificare invocat, după cum nici alte motive de ordine publică nu sunt

incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

A.N.O.F.M. împotriva sentinței civile nr. 1160 din 2 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 31 octombrie 2007.