ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4150/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1160/2007 pronunțată la 2 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta E.C.M. în contradictoriu cu A.N.O.F.M., București și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând prima de concediu pentru anii 2003, 2004, 2005, actualizate cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului la data plății efective. A fost respinsă ca inadmisibilă excepția de nelegalitate și de neconstituționalitate ridicată de reclamantă, a prevederilor art. 3 alin. (1) din O.U.G.

nr. 33/2001 și a dispozițiilor legilor bugetare pe perioada în litigiu, și ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata daunelor interese. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că acțiunea formulată de reclamantă este întemeiată, deoarece potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 devenit art. 34 alin. (2) ca urmare a modificării și republicării acestei legi, reclamanta are dreptul la acordarea primei de concediu în condițiile legii, drept câștigat, O.U.G. nr. 33/2001, suspendând de fapt exercițiul acestui drept, succesiv ca efect al dispozițiilor din legile bugetului pe anii 2003 – 2005, fapt ce nu a echivalat cu pierderea acestui drept.

Reține instanța de fond că suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea acestui drept, situație în care s-ar fi contravenit dispozițiilor art. 53 din Constituția României revizuită, cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, suspendarea succesivă pe perioada menționată, având ca efect numai imposibilitatea realizării acestui drept la prima de concediu pentru funcționarii publici în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul dreptului. Capătul de cerere din acțiune referitor la daunele interese a fost respins ca neîntemeiat cu motivarea ca în cauză nu se poate reține o întârziere nejustificată sau neplata dreptului salarial astfel cum este definit de art. 154 alin. (1) C. muncii și de Legea nr. 188/1999, nefiind îndeplinite condițiile art. 161 C. muncii, invocat de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal pârâta A.N.O.F.M. București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând motivul de casare sau modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – respectiv „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Susține recurenta că textul de lege invocat de intimata-reclamantă în acțiune – art. 33 alin. (2) devenit art. 34 după republicarea legii, care prevede că „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de conducere, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”, și anume aplicarea acestui text de lege a fost suspendată în temeiul art. 3 alin. (1) din O.U.G.

nr. 33/2001 privind unele măsuri referitoare la salarizarea funcționarilor publici și a altor categorii de personal din sectorul bugetar, act normativ publicat în M. Of. nr. 108 din 2 martie 2001, redevenind aplicabile dispozițiile legale în materie existente la data intrării în vigoare a Legii nr. 188/1999, a O.G. nr. 83/2000 și a O.U.G. nr. 237/2000. Ulterior, arată recurenta, Legile bugetului de stat pe anii 2002, 2003, 2004 și 2005, prin dispoziții exprese au suspendat succesiv acordarea primelor de concediu, astfel că A.N.O.F.M. București ca organ al administrației publice centrale avea obligația de a respecta dispozițiile actelor normative invocate, reglementările cuprinse în aceste acte normative, având ca efect prorogarea aplicării dispozițiilor referitoare la prima de vacanță.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Așa cum corect a reținut și instanța de fond, reclamanta-intimată în calitate de funcționar public al pârâtei, în perioada 15 septembrie 1999 – 23 ianuarie 2006, avea potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, devenit art. 34 alin. (2), urmare modificării și republicării acestei legi, dreptul la prima de concediu, numai că exercițiul acestui drept a fost suspendat ca efect al dispozițiilor O.U.G. nr. 33/2001, aprobată prin Legea nr. 386/2001, cu modificările și completările ulterioare, suspendarea fiind succesivă prin dispoziții exprese prevăzute în Legile bugetului de stat pe anii 2003 – 2005. În acord cu cele reținute de instanța de fond, trebuie menționat că suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența.

În același sens s-au pronunțat Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 23 din 12 decembrie 2005 privind recursul în interesul legii, declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la aplicabilitatea art. 41 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 introdus prin O.G. nr. 83/2000, referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă pentru magistrați și personalul auxiliar, și prin Decizia nr. 12 din 5 februarie 2007, referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din O.G. nr. 38/2003, aprobată prin Legea nr. 353/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor cu modificările și completările ulterioare, stabilindu-se că „prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizația de concediu, se cuvin polițiștilor pentru perioada anilor 2004 – 2006”.

Opinie împărtășită de secțiile unite ale Înaltei Curți este în consens și cu practica relativ recentă a C.E.D.O., în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care statuează că de vreme ce printr-o lege se recunoaște dobândirea unui bun, în speță patrimonial, deci este configurată juridic o „speranță legitimă” nu se poate, tot prin lege, să interzică practic dobândirea bunului, deoarece în acest fel dreptul consacrat prin lege este golit, practic, de conținutul său. În speță, legiuitorul consacrând dreptul la prima de concediu (deci o „speranță legitimă”), nu poate interveni printr-o altă lege prin care practic să golească dreptul asupra căruia s-a născut speranța legitimă, de exercițiul lui.

Este de reținut însă și faptul că în prezent sunt în vigoare și s-au aplicat pentru anul 2007 dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, conform căreia „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ. să respingă ca nefondat recursul de față, constatând că nu este incident motivul de modificare invocat, după cum nici alte motive de ordine publică nu sunt incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.O.F.M. împotriva sentinței civile nr. 1160 din 2 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2007.