ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2384/2009

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Cu notificarea nr. 1492 din 17 octombrie 2005 B.E.J. D.D.C., M.L.M. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în municipiul București, (360 mp cu construcție), de care autorii săi B.E. și M.N. au fost deposedați de stat în mod abuziv, invocând incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Totodată, petenta a cerut repunerea în termenul de notificare, în condițiile art. 103 C. proc. civ., susținând că a aflat de existența acestui imobil în patrimoniul autorilor săi la data de 30 septembrie 2005, cu ocazia comunicării relațiilor de A.P.A.P.S. București. Prin decizia nr. 200 din 18 aprilie 2006, A.P.A.P.S. București a respins notificarea, motivat de faptul că nu a fost depusă în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, cu mențiunea că dispozițiile art. 103 C. proc.

civ. nu pot produce efecte juridice în cadrul procedurii administrative instituită prin acest act normativ. Prin cererea înregistrată la 25 mai 2006, reclamanta M.L.M. a cerut anularea dispoziției, repunerea sa în termenul de notificare și admiterea cererii de retrocedare a imobilului în litigiu, cu consecința obligării pârâtei să emită o decizie în acest sens. Prin sentința civilă nr. 252 din 16 februarie 2007, Tribunalul București a admis cererea de repunere în termen și contestația, a anulat decizia nr. 200/2006 de pârâta și obligat-o să restituie reclamantei imobilul solicitat.

Instanța a reținut că necunoaștere de către o persoană a existenței unui bun în patrimoniul său nu poate constitui o cauză justificată de repunere în termen, dar că, în speță, dat fiind contextul istoric în care s-a produs deposedarea și multiplele transmisiuni succesorale, este de presupus că unii dintre moștenitori nu au putut lua cunoștință de totalitate bunurilor succesorale ale autorilor lor, motiv pentru care se justifică repunerea în termen. Pe fond, instanța a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, și că el poate fi restituit în natură întrucât se află în patrimoniul Municipiului București. Prin decizia civilă nr. 99 din 7 februarie 2008, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de pârâtă și a schimbat, în tot, sentința în sensul că a respins cererea de repunere în termen și contestația.

În motivarea deciziei instanța a reținut că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 103 C. proc. civ., anume contestatoarea nu a dovedit că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voința ei să depună în termen notificarea. Instanța a reținut că împrejurarea invocată, anume necunoașterea compunerii masei succesorale a autorilor săi, nu are legătură cu contextul istoric în care s-a produs deposedarea și că reclamanta nu a indicat circumstanțe personale care să o fi împiedicat-o să ia cunoștință de această împrejurare, concluzia care rezidă din lucrările dosarului fiind aceea că a aflat întâmplător de existența imobilului în litigiu. Reținând și că sancțiunea decăderii este prevăzută de lege din considerente de securitate juridică și stabilitate a circuitului civil, instanța de apel a dispus respingerea cererii de repunere în termen și, pe cale de consecință, a contestației.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care a susținut că se impunea repunerea sa în termenul de notificare, în condițiile art. 103 C. proc. civ. Recurenta reiterează împrejurarea care a împiedicat-o să formuleze în termen notificare, anume faptul că nu a avut cunoștință despre existența acestui bun în patrimoniul autoarei sale, și solicită a se observa că a invocat circumstanțe particulare de natură să justifice această măsură, anume existența a două transmisiuni succesorale, faptul că autoarea sa avea doar calitate de legatară universală a fostei proprietare și că nefiind rudă de sânge aceasta nu avea cunoștințe despre trecutul familiei B. și a contextului istoric în care această familie a fost deposedată de bunuri, cu mențiunea că, deîndată ce a avut informații despre existența acestui imobil, a făcut cuvenitele demersuri pentru a declanșa procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Recurenta prezintă și unele aspecte de fapt ale pricinii referitoare la identitatea imobilului și la calitate sa de persoană îndreptățită. Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: În drept, recursul este o cale extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii judecătorești atacate. Cu alte cuvinte, criticile formulate de către părțile nemulțumite prin intermediul acestei căi de atac trebuie să se sprijine pe conținutul hotărârii judecătorești recurate. Așa fiind, cum instanța de apel a dispus respingerea cererii de repunere în termenul de notificare și, pe cale de consecință, contestația, Înalta Curte urmează a analiza numai criticile din recurs care se circumscriu chestiunii referitoare la natura termenului de notificare și repunerea în termen.

Prin Legea nr. 10/2001, act normativ care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001 s-a reglementat regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, adică în contextul istoric specific perioadei de timp arătată. Potrivit art. 21 alin. (1) din lege, persoanele pretins îndreptățite la măsuri reparatorii aveau obligația să notifice cererea lor entității deținătoare a imobilului în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen care a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001. Termenul de notificare, cuprins între data de 14 februarie 2001 și data de 14 februarie 2002, este un termen de decădere întrucât durata sa este determinată prin lege iar, potrivit art. 21 alin. (5) din lege, nerespectarea sa atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.

Fiind un termen de decădere, regimul său juridic este cel prevăzut de dispozițiile art. 103 C. proc. civ. dispoziții prin care se reglementează condițiile în care persoana care a pierdut termenul poate cere repunerea în termen. Potrivit art. 103 C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. În speța supusă analizei, reclamanta a solicitat la data de 17 octombrie 2005 repunerea în termenul de notificare care a expirat la data de 14 februarie 2002, invocând dispozițiile art. 103 C. proc.

civ. Împrejurarea invocată de reclamantă pentru obținerea repunerii în termen a fost aceea că nu a avut cunoștință până la data de 30 septembrie 2005 că imobilul în litigiu a aparținut numitei B.M.N. (decedată la 17 aprilie 1987) a cărei legatară universală a fost autoarea sa, I.A.A. (decedată la 22 noiembrie 1990). Or, necunoașterea acestei stări de fapt îi este imputabilă și atâta timp cât nu a invocat și nu a probat că ar fi existat împrejurări mai presus de voința sa care să o fi împiedicat-o să facă cercetări și să obțină informații cu privire la bunurile care au aparținut autorilor săi, solicitarea de repunere în termen formulată de reclamantă nu poate fi primită.

Aspectele invocate în justificarea cererii, anume că deposedarea de către statul comunist s-ar fi realizat cu mulți ani în urmă, că autoarea sa nu era rudă de sânge cu fosta proprietară a imobilului pe care a moștenit-o în calitate de legatară universală și, respectiv, că au fost deschise două succesiuni de la momentul deposedării (în anul 1987 și 1990) sunt împrejurări de fapt comune persoanelor îndreptățite să obțină măsuri reparatorii în procedura legii de reparație și nu prezintă caracteristicile unor împrejurări excepționale și fortuite, în sensul art. 103 C. proc. civ. Așa fiind, cum hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L.M. împotriva deciziei nr. 99 din 7 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2009.