ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2384/2009

Asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Cu notificarea nr. 1492 din 17 octombrie 2005

B.E.J. D.D.C.,

M.L.M. a solicitat restituirea în natură a

imobilului situat în municipiul București, (360 mp cu construcție), de care

autorii săi B.E. și M.N. au fost deposedați de stat în mod abuziv, invocând

incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Totodată, petenta a cerut repunerea în

termenul de notificare, în condițiile art. 103 C. proc. civ., susținând că a

aflat de existența acestui imobil în patrimoniul autorilor săi la data de 30

septembrie 2005, cu ocazia comunicării relațiilor de A.P.A.P.S. București.

Prin decizia nr. 200 din 18 aprilie 2006, A.P.A.P.S.

București

a respins notificarea, motivat de faptul că nu a

fost depusă în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, cu mențiunea

că dispozițiile art. 103 C. proc. civ. nu

pot produce efecte juridice în cadrul procedurii administrative

instituită prin acest act normativ.

Prin cererea înregistrată la 25 mai

2006,

reclamanta M.L.M. a cerut anularea dispoziției,

repunerea sa în termenul de notificare și admiterea cererii de retrocedare a

imobilului în litigiu, cu consecința obligării pârâtei să emită o decizie în

acest sens.

Prin sentința civilă nr. 252 din 16 februarie

2007, Tribunalul București

a admis cererea de repunere în

termen și contestația, a anulat decizia nr. 200/2006 de pârâta și obligat-o să

restituie reclamantei imobilul solicitat.

Instanța a reținut că necunoaștere de către o

persoană a existenței unui bun în patrimoniul său nu poate constitui o cauză

justificată de repunere în termen, dar că, în speță, dat fiind contextul

istoric în care s-a produs deposedarea și multiplele transmisiuni succesorale,

este de presupus că unii dintre moștenitori nu au putut lua cunoștință de

totalitate bunurilor succesorale ale autorilor lor, motiv pentru care se justifică

repunerea în termen.

Pe fond, instanța a constatat că imobilul

în litigiu a fost preluat de stat prin naționalizare, în baza Decretului nr.

92/1950, și că el poate fi restituit în natură întrucât se află în patrimoniul

Municipiului București.

Prin decizia civilă nr. 99 din 7 februarie

2008, Curtea de Apel București

a admis apelul declarat de

pârâtă și a schimbat, în tot, sentința în sensul că a respins cererea de

repunere în termen și contestația.

În motivarea deciziei instanța a reținut că în

cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 103 C. proc. civ., anume

contestatoarea nu a dovedit că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai

presus de voința ei să depună în termen notificarea.

Instanța a reținut că împrejurarea invocată,

anume necunoașterea compunerii masei succesorale a autorilor săi, nu are

legătură cu contextul istoric în care s-a produs deposedarea și că reclamanta

nu a indicat circumstanțe personale care să o fi împiedicat-o să ia cunoștință

de această împrejurare, concluzia care rezidă din lucrările dosarului fiind

aceea că a aflat întâmplător de existența imobilului în litigiu.

Reținând și că sancțiunea decăderii este

prevăzută de lege din considerente de securitate juridică și stabilitate a

circuitului civil, instanța de apel a dispus respingerea cererii de repunere în

termen și, pe cale de consecință, a contestației.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta

care a susținut că se impunea repunerea sa în termenul de notificare, în

condițiile art. 103 C. proc. civ.

Recurenta reiterează împrejurarea care

a împiedicat-o să formuleze în termen notificare, anume faptul că nu a avut

cunoștință despre existența acestui bun în patrimoniul autoarei sale, și

solicită a se observa că a invocat circumstanțe particulare de natură să

justifice această măsură, anume existența a două transmisiuni succesorale,

faptul că autoarea sa avea doar calitate de legatară universală a fostei

proprietare și că nefiind rudă de sânge aceasta nu avea cunoștințe despre

trecutul familiei B. și a contextului istoric în care această familie a fost

deposedată de bunuri, cu mențiunea că, deîndată

ce a avut informații despre existența acestui imobil, a făcut

cuvenitele demersuri pentru a declanșa procedura administrativă prevăzută de

Legea nr. 10/2001.

Recurenta prezintă și unele aspecte de fapt ale

pricinii referitoare la identitatea imobilului și la calitate sa de persoană

îndreptățită.

Analizând recursul, Înalta Curte constată

că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, recursul este o cale

extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii

judecătorești atacate.

Cu alte cuvinte, criticile formulate de către

părțile nemulțumite prin intermediul acestei căi de atac trebuie să se sprijine

pe conținutul hotărârii judecătorești recurate.

Așa fiind, cum instanța de apel a dispus

respingerea cererii de repunere în termenul de notificare și, pe cale de

consecință, contestația, Înalta Curte urmează a analiza numai criticile din

recurs care se circumscriu chestiunii referitoare la natura termenului de

notificare și repunerea în termen.

Prin Legea nr. 10/2001, act normativ

care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001 s-a reglementat regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, adică în contextul istoric specific perioadei de timp arătată.

Potrivit art. 21 alin. (1) din lege, persoanele

pretins îndreptățite la măsuri reparatorii aveau obligația să notifice cererea

lor entității deținătoare a imobilului în termen de 6 luni de la data intrării

în vigoare a legii, termen care a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și

O.U.G. nr. 145/2001.

Termenul de notificare, cuprins între data

de 14 februarie 2001 și data de 14 februarie 2002, este un termen de decădere

întrucât durata sa este determinată prin lege iar, potrivit art. 21 alin. (5)

din lege, nerespectarea sa atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de

a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru

astfel de bunuri.

Fiind un termen de decădere, regimul său

juridic este cel prevăzut de dispozițiile art. 103 C. proc. civ. dispoziții

prin care se reglementează condițiile în care persoana care a pierdut termenul

poate cere repunerea în termen.

Potrivit art. 103 C. proc. civ., neexercitarea

oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în

termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau

când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de

voința ei.

În speța supusă analizei, reclamanta a

solicitat la data de 17 octombrie 2005 repunerea în termenul de notificare care

a expirat la data de 14 februarie 2002, invocând dispozițiile art. 103 C. proc.

civ.

Împrejurarea invocată de reclamantă pentru

obținerea repunerii în termen a fost aceea că nu a avut cunoștință până la data

de 30 septembrie 2005 că imobilul în litigiu a aparținut numitei B.M.N.

(decedată la 17 aprilie 1987) a cărei legatară universală a

fost autoarea sa, I.A.A. (decedată la 22

noiembrie 1990).

Or, necunoașterea acestei stări de fapt îi este

imputabilă și atâta timp cât nu a invocat și nu a probat că ar fi existat

împrejurări mai presus de voința sa care să o fi împiedicat-o să facă cercetări

și să obțină informații cu privire la bunurile care au aparținut autorilor săi,

solicitarea de repunere în termen formulată de reclamantă nu poate fi primită.

Aspectele invocate în justificarea cererii,

anume că deposedarea de către statul comunist s-ar fi realizat cu mulți ani în

urmă, că autoarea sa nu era rudă de sânge cu fosta proprietară a imobilului pe

care a moștenit-o în calitate de legatară universală și, respectiv, că au fost

deschise două succesiuni de la momentul deposedării (în anul 1987 și 1990) sunt

împrejurări de fapt comune persoanelor îndreptățite să obțină măsuri

reparatorii în procedura legii de reparație și nu prezintă caracteristicile

unor împrejurări excepționale și fortuite, în sensul art. 103 C. proc. civ.

Așa fiind, cum hotărârea recurată a fost

pronunțată cu aplicarea corectă a legii, în cauză nefiind incident motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a

constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta M.L.M. împotriva deciziei nr. 99 din 7 februarie 2008 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 4 martie 2009.