ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 542/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 15 martie 2007, reclamanta SC C.C. A. SA Roznov a solicitat anularea deciziei nr. 2 din 12 ianuarie 2007, a deciziei de impunere nr. 12441 din 27octombrie 2006 și a raportului de inspecție fiscală nr. 12440/2006, acte emise de Administrația Fondului pentru Mediu, plus cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanta în mod nelegal a fost obligată la contribuția pentru fondul de mediu pentru importul de ambalaje, întrucât comercializarea lor la intern s-a făcut ca marfă, nu ca ambalaje ale altor produse; că în mod greșit valoarea contribuției a fost stabilită prin raportare la prețul de comercializare și nu la valoarea de intrare a acestor bunuri.

Referitor la importul de sticle ambalate în folie, carton și paletizate, reclamanta a precizat că se impunea calcularea contribuției în raport cu greutatea ambalajului propriu-zis, respectiv folia, cartonul și lemnul, întrucât sticlele au fost vândute ca marfă; că pentru unele ambalaje se impunea să se aibă în vedere că au fost realizate obiectivele de recuperare și valorificare. În ce privește dobânzile și penalitățile, reclamanta a învederat că până la data de 30 decembrie 2005 nu a existat temei legal pentru calcularea lor. Prin sentința civilă nr. 2069/2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre curtea de apel a reținut că taxa de mediu a fost corect calculată în conformitate cu dispozițiile art. 8 lit. d) din Legea nr. 73/2000 și apoi modificată prin O.U.G.

nr. 86/2003; că, în ce privește importul de sticle ambalate, de asemenea s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 8 lit. d) din Legea nr. 73/2000, modificată prin O.U.G. nr. 86/2003, prin Legea nr. 333/2004 și prin O.U.G. nr. 169/2005; că noțiunea de ambalaj trebuie raportată la dispozițiile H.G. nr. 349/2002, anexa 1 lit. b) care definește ambalajul; că, referitor la îndeplinirea obiectivelor de recuperare a ambalajelor, pârâta a realizat obiectivul de recuperare și valorificare a deșeurilor din lemn calculând contribuția reclamantei cu luarea în calcul a acestui aspect; că această contribuție pentru mediu are natura de creanță bugetară, astfel cum rezultă din art. 2 al Legii nr. 73/2000, motiv pentru care în mod legal au fost calculate majorări și penalități de întârziere.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen reclamanta. În motivarea recursului, dezvoltat ulterior la filele 30-40 din dosar, s-a arătat în esență: că recurenta contestă obligația de plată stabilită în cap III pct. 1 din raportul de inspecție fiscală, întrucât în perioada 7 iunie 2002-2octombrie 2003 nu a desfășurat decât activitate de import de ambalaje fără comercializarea ulterioară a acestora ca ambalaj al altor produse, ci ca marfă; că instanța a făcut o interpretare eronată a dispoziției legale, fără să aibă în vedere voința legiuitorului, astfel cum rezultă din ansamblul legislației în domeniu (Legea nr. 73/2000, O.U.G. nr. 93/2001, Legea nr. 293/2002, O.U.G.

nr. 86/2003), în sensul că taxa pentru mediu are ca bază de colectare importul/producerea de mărfuri ambalate și nu de ambalaje; că în mod greșit s-a raportat baza de calcul la valoarea de comercializare și nu la valoarea de intrare a ambalajului importat; că au fost încălcate dispozițiile art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000, modificată prin O.U.G. nr. 86/2003, Legea nr. 333/2004 și O.U.G. nr. 196/2005, recurenta contestând doar modul de calcul al acestei obligații pentru două motive; primul motiv este acela că recurenta avea obligația de plată a contribuției numai din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională, din această categorie făcând parte folia, cartonul și lemnul, fără sticlă, deoarece aceasta reprezintă bunul importat și ambalat în folie, carton, lemn; al doilea motiv privind modul greșit de calcul constă în aplicarea eronată a dispozițiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 73/2000 modificată prin O.U.G.

nr. 86/2003 și Legea nr. 333/2004, dispoziții care prevăd că plata se face numai pe diferența dintre obiectivele anuale prevăzute de lege (colectare, valorificare și reciclare) și cele efectiv realizate; or, susține recurenta, pentru anii 2003 și 2004 a îndeplinit obiectivul de colectare și valorificare numai pentru ambalajul „lemn”, iar pentru anii 2004 și 2005 l-a îndeplinit parțial pentru toate celelalte ambalaje; ca urmare, recurenta ar fi avut obligația de plată numai pentru diferența de obiective neîndeplinite pentru perioada 2004-2005 care nu a fost luată în calcul de pârâtă; că instanța de fond trebuia să lămurească acest aspect prin efectuarea unei expertize de specialitate; că recurenta nu datorează dobânzi și penalități de întârziere, contribuția la fondul pentru mediu nefiind o creanță bugetară, penalitățile și dobânzile fiind prevăzute numai prin O.U.G.

nr. 196/2005. Verificând cauza în funcție de motivarea recursului și având în vedere dispozițiile art. 304 1 Consiliul Concurenței, Înalta Curte reține următoarele. În ce privește susținerea recurentului privind importul și comercializarea ca marfă a ambalajelor. Pentru perioada 7 iunie 2002-2octombrie 2003 sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu, care prevedeau că se constituie venit la Fondul pentru mediu o cotă de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători și importatori, cu excepția celor utilizate pentru medicamente. Așadar, textul legal prevedea în mod cert că pentru Fondul de mediu, cota datorată este de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de importatori.

Cum recurenta a importat ambalaje pe care le-a comercializat, datorează contribuția la Fondul de mediu, neavând relevanță împrejurarea că a comercializat ambalajele ca atare și nu „îmbrăcând” diverse produse. Calculul bazei de impozitare s-a efectuat corect prin raportare la valoarea de comercializare, avându-se în vedere textul legal sus citat. Pentru perioada 3octombrie 2003-31 decembrie 2005, se constată că recurenta a importat ambalaje și bunuri ambalate (sticle, borcane, capace, conserve în plastic, hârtie, carton, lemn și sticlă). Conform art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000, în forma în vigoare în această perioadă, la Fondul pentru mediu se achită de către importatorii de bunuri ambalate o sumă de 10.000 lei/kg (respectiv 5000 lei/kg după modificarea legii) din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională, cu excepția celor utilizate pentru medicamente.

În această situație baza de calcul o formează greutatea ambalajelor importate ca atare iar la conservele ambalate importate de recurentă se are în vedere greutatea ambalajelor acestora. Concluzia se impune pe baza analizei legislației în materie (Legea nr. 73/2000 modificată prin O.U.G. nr. 86/2003, prin Legea nr. 333/2004, prin O.U.G. nr. 196/2006), din care rezultă că legiuitorul a dorit plata unei taxe pentru Fondul de mediu pentru toate ambalajele introduse pe piața națională, scopul fiind protecția mediului și sancționarea prin plată a poluatorului. Totodată, la aprecierea acestei situații, se are în vedere noțiunea de „ambalaj”, care este definită de anexa 1 lit. b) a H.G.

nr. 349/2002: orice produs, indiferent de materialul din care este confecționat ori de natura acestuia, destinat să cuprindă bunuri în scopul reținerii, protejării, manipulării, distribuției și prezentării acestora de la materii prime la produse procesate, de la producător până la utilizator sau consumator; produsul nereturnabil destinat acelorași scopuri este de asemenea, considerat ambalaj. Față de acest text normativ se constată cu certitudine că produsele destinate pentru ambalarea altor produse reprezintă ambalaje și pentru ele trebuie achitate taxele prevăzute de legislația în domeniu. Ca atare, pentru borcanele importate, care sunt prin ele însele ambalaje, se datorează taxa la Fondul de mediu.

Referitor la aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 73/2000, modificată, se constată că textul legal prevede că suma menționată la alin. (1) lit. d), mai sus analizată, se va plăti numai în cazul neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare și reciclare prevăzute de H.G. nr. 349/2002, plata făcându-se pe diferența dintre obiectivele anuale prevăzute în hotărârea de guvern și obiectivele realizate efectiv de agenții economici care introduc pe piața națională bunuri ambalate. Din raportul de inspecție fiscală și din anexele la acest raport rezultă că reclamanta a colectat și valorificat termoenergetic deșeuri de ambalaje din lemn îndeplinind obiectivul de colectare pentru anii 2003 și 2004 și numai parțial obiectivul de valorificare pentru anii 2004 și 2005. Intimata a luat în calcul îndeplinirea acestor obiective, astfel încât susținerile recurentei sunt neîntemeiate.

Este real faptul că în considerentele sentinței s-a menționat că reclamanta nu ar fi făcut dovezi în sensul susținerilor sale, însă acest aspect nu este de natură să determine schimbarea soluției, întrucât prezenta motivare, bazată pe actele aflate la dosar, suplinește motivarea sentinței pe acest aspect. Față de probele existente la dosar, se constată că nu se impunea efectuarea unei expertize de specialitate. În ce privește dobânzile și penalitățile de întârziere, Înalta Curte constată că sunt datorate pentru neplata la termen a taxei pentru Fondul de mediu și până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 196/2005. Contribuția la Fondul pentru mediu are natura unei creanțe bugetare. Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 73/2000, modificată prin O.U.G.

nr. 93/2001, a prevăzut că Fondul pentru mediu se constituie, se gestionează și se utilizează în conformitate cu prevederile prezentei legi și ale Legii nr. 72/1996 privind finanțele publice iar Legea finanțelor publice prevede în art. 1 că fondurile publice; se formează și din bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii, lit. g), Administrația fondului pentru mediu fiind o astfel de instituție publică față de dispozițiile art. 10 și urm. din Legea nr. 73/2001 modificată prin O.U.G. nr. 93/2001. Legea finanțelor publice definește la art. 2 pct. 7) bugetul general consolidat, ca fiind ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar, agregate și consolidate pentru a forma un întreg, iar O.G.

nr. 61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare, prevede la art. 12 că pentru neachitarea la termenul scadent a obligațiilor bugetare debitorii datorează dobânzi și penalități de întârziere. Ulterior, art. 1 alin. (2) C. proc. fisc. (O.G. nr. 92/2003) a menționat că prezentul cod se aplică și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, iar la art. 115 a prevăzut că pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează dobânzi și penalități de întârziere. Față de aceste dispoziții legale, se constată că recurenta în mod legal a fost obligată și la dobânzi și penalități de întârziere aferente debitului principal.

Pentru considerentele expuse, constatând că nici unul din motivele de recurs nu este fondat, recursul va fi respins ca atare, în cauză neexistând temeiuri de casare de ordine publică în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC C.C. A. SA Roznov, Neamț împotriva sentinței civile nr. 2069 din 11 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 februarie 2009.