ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7491/2013

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC S.T. SRL a chemat în judecată pe pârâta A.F.M. (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „A.F.M.”), solicitând următoarele: - anularea deciziei de impunere nr. 120 din 12 iunie 2009 privind obligații la Fondul pentru mediu în valoare de 718.031 RON; - anularea deciziei nr. 80 din 28 august 2009; - restituirea sumei de 180.331 RON, achitate până în prezent; - suspendarea executării deciziei, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, până la pronunțarea instanței de fond, iar, în subsidiar, suspendarea efectuării plăților în cuantum de 537.700 RON, reprezentând diferența contribuție plus penalități de întârziere, pentru care s-a obținut eșalonarea de plată E1. din 18 august 2009, până în august 2011; - obligarea pârâtei la plata de cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a invocat, pe cale de excepție: nulitatea relativă a Raportului de inspecție fiscală și, implicit, a actelor subsecvente, având în vedere schimbarea paginii a 3-a; nulitatea relativă a deciziei A.F.M. nr. 80 din 28 august 2009, pentru motivul că, la pagina a 6-a, în loc de denumirea SC S.T. SRL a fost menționată denumirea SC S. SRL; nulitatea absolută a actelor administrative contestate, pentru motivul că a fost invocat drept temei legal un text de lege abrogat, respectiv Legea nr. 73/2000, care a fost abrogată prin O.U.G. nr. 196/2005. Pe fond, reclamanta a invocat nelegalitatea obligațiilor stabilite cu titlu de dobânzi și penalități, arătând că, potrivit art. 1 și 2 din Legea nr. 73/2000, Fondul pentru mediu este un fond special extrabugetar, iar art. 12 din lege prevede că neplata la termen nu atrage aplicarea de penalități, nici chiar în forma republicată a legii. Obligațiile referitoare la contribuțiile la fondul pentru mediu nu sunt obligații fiscale, astfel că nu li se aplică prevederile din procedura fiscală privitoare la accesorii (majorări și penalități de întârziere). În ceea ce privește nelegalitatea obligațiilor stabilite de inspectorii A.F.M. pe perioade de timp: Pentru perioada 03 octombrie 2003 - 26 iulie 2004, în ceea ce privește taxa de mediu în cuantum de 10.000 RON/Kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională, reclamanta susține că au fost prevăzute greșit perioadele de timp 03 octombrie 2003 - 29 iulie 2004 - 26 iulie 2004, iar reprezentanții pârâtei au apreciat în mod greșit că se impune modificarea paginii 3 din Raportul de inspecție fiscală, și recomunicarea acesteia, nesocotind faptul că, prin schimbarea acestei pagini, actul respectiv este lovit de nulitate absolută. Pentru perioada 27 iulie 2004 - 29 decembrie 2005, în ceea ce privește taxa de 5000 RON/Kg din greutatea ambalajelor, reclamanta susține că dispozițiile Legii nr. 73/2000, republicată, ale O.U.G. nr. 78/2000, ale O.U.G. nr. 93/2001, ale Legii nr. 426/2001, ale H.G. nr. 349/2002, ale O.U.G. nr. 86/2003 și ale Legii nr. 333/2004, stabilesc, pentru nerespectarea dispozițiilor legale, sancțiunea amenzii contravenționale, fără a prevedea obligația complementară a plății taxei de mediu. Pentru perioada 30 decembrie 2005-31 decembrie 2007, cu referire la suma de 1 RON/Kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de către producătorii și importatorii de bunuri ambalate și ambalajele de desfacere, reclamanta susține că sumele stabilite prin Raportul de inspecție fiscală sunt nelegale, neavând temei în prevederile Legii nr. 73/2000. Obligativitatea depunerii declarațiilor privind obligațiile fiscale la Fondul pentru mediu nu poate fi reținută în sarcina societății anterior datei de 12 iunie 2006, când a fost publicat în M. Of. al României Ordinul ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 549/2006 pentru aprobarea modelului și conținutului formularului „Declarație privind obligațiile la Fondul pentru mediu” și a instrucțiunilor de completare și depunere a acestuia. Ministerul Mediului a încălcat art. 6.4 din Directiva 94/62/CE, întrucât nu a efectuat niciun fel de informare în rândul publicului larg și al agenților economici cu privire la transpunerea în legislația națională a directivei, precum și cu privire la efectele economice și juridice ale acesteia. De la data de 01 ianuarie 2007 și până la publicarea O.G. nr. 25/2008 în M. Of. al României nr. 628 din 29 august 2008, nu i se pot imputa societății sume de plată privind taxa de mediu, întrucât legislația în vigoare la acea dată, respectiv art. 9 lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, prevedea această obligație în sarcina producătorilor și importatorilor de bunuri ambalate și ambalaje de desfacere. Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, fiind eliminate granițele în ceea ce privește comerțul între statele membre, societatea nu mai poate fi considerată importator, ci comerciant intracomunitar, astfel că, pentru produsele cumpărate de societate în perioada 01 ianuarie 2007 - 29 august 2008, obligativitatea plății acestor taxe revine producătorilor produselor respective. La data de 29 august 2008 a intrat în vigoare O.G. nr. 25/2008, fiind modificat art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu în sensul stabilirii pentru prima dată că, pentru neachitarea la termenul scadență de către debitori a obligațiilor de plată prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, se datorează majorări de întârziere. Pentru perioada 01 ianuarie 2008-31 decembrie 2008, în ceea ce privește suma de 2 RON/Kg, datorată de operatorii economici responsabili, pentru diferența dintre obiectivele anuale de valorificare sau incinerare de instalații de incinerare cu recuperare de energie a deșeurilor de ambalaje prevăzute de legislația în vigoare și cantitățile efectiv valorificate sau incinerate cu recuperare de energie, reclamanta arată că, de la data de 01 ianuarie 2008 până la 18 mai 2009, a optat pentru modalitatea de preluare a obligațiilor de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje, precum și a obligațiilor de raportare a datelor privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, conform Contractului din data de 24 ianuarie 2008 încheiat cu SC E.R.A. SRL și a Actului adițional încheiat la data de 16 decembrie 2008. În ceea ce privește obligațiile la Fondul pentru Mediu, raportat la Deciziile Curții Constituționale nr. 102/2001 și nr. 316/2002, reclamanta susține că modificările aduse Legii nr. 73/2000, începând cu data de 07 iunie 2002, prin Legea nr. 293/2002, sunt neconstituționale, astfel că obligațiile de plată aferente perioadei 01 decembrie 2003 - 31 decembrie 2007, stabilite prin decizia de impunere, sunt nelegale. În ceea ce privește temeinicia cererii de suspendare, reclamanta susține că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, invocând în ceea ce privește cazul temeinic justificat, motivele de nelegalitate arătate, iar, în ceea ce privește paguba iminentă, împrejurarea că s-a început procedura de executare silită, prin emiterea somației de plată și a titlului executoriu.

Derularea procedurii judiciare în fața instanței de fond. La termenul de judecată din 07 septembrie 2010, reclamanta a renunțat la judecata capătului de cerere privind suspendarea executării deciziei de imputare. La termenul de judecată din 14 decembrie 2010, Curtea de Apel a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisuri și proba cu expertiză contabilă. Raportul de expertiză a fost depus la dosarul cauzei la data de 25 octombrie 2011, iar pârâta a formulat obiecțiuni la data de 06 decembrie 2011, respinse de către instanță la termenul de judecată din 31 ianuarie 2012, cu motivarea autoritatea pârâtă nu aduce critici referitoare la raportul de expertiză, ci formulează aprecieri pe care instanța, în raport cu probele administrate, urmează să le aibă în vedere la soluționarea în fond a cauzei.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1052 din 16 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă, reținând, în esență, următoarele: În perioada 27 martie 2009 - 09 iunie 2009, inspectorii din cadrul A.F.M. au efectuat o inspecție fiscală generală privind modul de evidențiere, calcul și virare a obligațiilor față de bugetul Fondului pentru mediu, pentru perioada 01 decembrie 2003 - 31 decembrie 2008 de către societatea reclamantă, iar, în urma verificărilor, s-a constatat în sarcina societății o datorie de 718.031 RON, din care: contribuție datorată în sumă de 407.277 RON și majorări în sumă de 310.754 RON. Prin Raportul de inspecție încheiat la data de 12 iunie 2009 s-a constatat că, în perioada 01 decembrie 2003 - 31 decembrie 2008, reclamanta a introdus pe piața națională bunuri (ex. legume conservate, uleiuri, compoturi etc.) ambalate în ambalaje de carton, metal, sticlă, plastic și lemn, care provin din activitatea de import, activitate care generează obligații de plată la bugetul Fondului de mediu, iar, pentru perioada 01 decembrie 2003-31 decembrie 2007, societatea datorează taxa pentru emisii de poluanți în atmosferă ce afectează factorii de mediu de la surse mobile, activitate care generează obligații de plată la bugetul Fondului de mediu, în cuantum de 407.193 RON, astfel: - suma de 10.000 RON/Kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii de bunuri ambalate, cu excepția celor utilizate pentru medicamente, pentru perioada 03 octombrie 2003 - 29 iulie 2004; - suma de 5.000 RON/Kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii de bunuri ambalate, cu excepția celor utilizate pentru medicamente, pentru perioada 30 iulie 2004 - 29 decembrie 2005; - taxa de un 1 RON/Kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața românească de către producătorii și importatorii de bunuri ambalate și ambalaje de desfacere, pentru perioada 30 decembrie 2005 - 31 decembrie 2007; - contribuția de 2 RON/Kg, datorată de operatorii economici responsabili, pentru diferența dintre obiectivele anuale de valorificare sau incinerare în instalații de incinerare cu recuperare de energie a deșeurilor de ambalaje prevăzute de legislația în vigoare și cantitățile efectiv valorificate sau incinerate cu recuperare de energie pentru perioada 01 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2008. În ceea ce privește sumele încasate pentru emisiile de poluanți în atmosferă, ce afectează factorii de mediu, pentru perioada 01 decembrie 2003 - 31 decembrie 2007, s-a constatat că reclamanta datorează suma de 137 RON, la care s-au calculat majorări de întârziere până la data de 27 mai 2009. În temeiul constatărilor Raportului de inspecție fiscală a fost emisă decizia de impunere pentru suma de 718.031 RON. Împotriva deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală, reclamanta a formulat contestație, înregistrată la A.F.M. din 15 iulie 2009, care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin decizia A.F.M. din 28 februarie 2009. Față de susținerile din cererea de chemare în judecată, instanța a reținut că reclamanta nu a invocat și nu a dovedit nicio vătămare cu privire la modificarea raportului de inspecție fiscală prin schimbarea paginii a 3-a, iar menționarea greșită a perioadelor de timp reprezintă o eroare materială, care nu conduce la nulitatea actului și nu afectează valabilitatea sumelor stabilite în sarcina societății. De asemenea, instanța a apreciat că nu se poate reține nulitatea relativă a deciziei A.F.M. din 28 august 2009, pe motiv că, la pagina 6, în loc de numele societății SC S.T. SRL s-a menționat SC S. SRL, întrucât reclamanta nu a fost vătămată în niciun fel prin această eroare de redactare. În ceea ce privește aplicarea ca temei legal a unui text de lege abrogat, respectiv Legea nr. 73/2000, abrogată prin O.U.G. nr. 196/2005, Curtea de Apel a reținut că autoritatea pârâtă a făcut aplicarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul nașterii raportului juridic care a generat taxa, iar, procedând la verificarea societății pe perioada 01 decembrie 2003 - 31 decembrie 2008, în mod evident, inspectorii de mediu au făcut aplicarea dispozițiilor legale în vigoare pentru fiecare an verificat în parte. În ceea ce privește sumele stabilite cu titlu de dobânzi și penalități, față de susținerile reclamantei, Curtea de Apel a reținut, raportat la art. 1 și 2 din Legea nr. 73/2000, atât în forma inițială, cât și ulterior, că Fondul pentru mediu se constituie, se gestionează și se utilizează în conformitate cu prevederile prezentei legi și ale Legii nr. 72/1996 privind finanțele publice și nu există niciun temei pentru a se aprecia că este un fond special extrabugetar, în lipsa unei prevederi exprese în acest sens. De asemenea, a reținut instanța că, din modul de reglementare a acestui fond, rezultă caracterul de creanță bugetară a sumelor ce îi sunt datorate și, chiar dacă legea nu prevedea expres, dispozițiile Legii nr. 72/1996 se completau în mod corespunzător cu prevederile O.G. nr. 61/2002, în vigoare la acea dată. În același sens, instanța a reținut că prevederile art. 12 din Legea nr. 72/1996 reglementau răspunderea contravențională, iar împrejurarea că aceste dispoziții nu prevedeau și majorările de întârziere nu înseamnă că sumele datorate cu titlu de taxă pentru mediu nu generau în mod corespunzător și calculul accesoriilor. În ceea ce privește perioada 27 iulie 2004 - 29 decembrie 2005, cu referire la taxa de 5000 RON/Kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața românească de producătorii de bunuri ambalate, cu excepția celor utilizate pentru medicamente, instanța a reținut că sunt neîntemeiate susținerile reclamantei, întrucât răspunderea contravențională este antrenată pentru neplata sumelor prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. a) - g) și lit. n), ca sancțiune pentru săvârșirea acestei fapte, însă aceasta nu exclude obligația contribuabilului de a achita taxele și penalitățile prevăzute de lege. În ceea ce privește perioada 30 decembrie 2005 - 31 decembrie 2007, cu referire la suma de 1 RON/Kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de către producătorii și importatorii de bunuri ambalate și ambalajele de desfacere, curtea de apel a respins, ca neîntemeiate, susținerile reclamantei, reținând că taxa era prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, temei de drept reținut în raportul de inspecție fiscală. Totodată, raportat la susținerile reclamantei referitoare la momentul publicării Ordinului ministrului mediului și gospodăririi actelor nr. 549 din 05 iunie 2006, instanța a reținut, pe de o parte, că obligațiile la Fondul pentru mediu s-au născut în temeiul Legii nr. 73/2000 și O.U.G. nr. 196/2005, iar, pe de altă parte, că până la data de 05 iunie 2006 era în vigoare Ordinul ministrului apelor și protecției mediului nr. 1043/2002, pentru perioada de până la data de 23 august 2004, iar, după această dată, era în vigoare Ordinul ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 334/2004, care reglementa modelul de declarație. În consecință, instanța a reținut că Ordinul ministrul mediului și gospodăririi apelor nr. 549/2006 se aplică obligațiilor născute începând cu anul 2006. Referitor la susținerile reclamantei privind încălcarea art. 6.4 din Directiva 94/62/CE și lipsa de informare a publicului larg și al agenților economici, instanța a reținut că aceste împrejurări nu au relevanță și nu au legătură cu cauza de față, în care se efectuează un control de legalitate asupra deciziei de impunere emisă de A.F.M. Cu privire la susținerile reclamantei raportate la momentul aderării României la Uniunea Europeană și referitoare la noțiunile de „importator” și „comerciant intracomunitar”, instanța a reținut că legea a impus obligativitatea plății taxei pentru producătorii și importatorii de bunuri ambalate și ambalaje de desfacere, iar reclamanta se încadrează în prevederile legale, în condițiile în care a introdus pe piața națională bunuri (ex. legume conservate, uleiuri, compoturi etc.) ambalate în ambalaje de carton, metal, sticlă, plastic și lemn, care provin din activitatea de import. În același sens, instanța a avut în vedere și legislația secundară, respectiv dispozițiile art. 2 și art. 16 din H.G. nr. 621/2005 care reglementează taxarea agenților economici care introduc pe piața românească ambalaje, astfel încât denumirea de comerciant intracomunitar nu o exclude pe reclamantă de la plata taxei, în condițiile în care a introdus pe piața românească ambalaje în condițiile art. 9 lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005. În ceea ce privește perioada 01 ianuarie 2008-31 decembrie 2008, pentru suma de 2 RON/Kg, datorată de operatorii economici responsabili, pentru diferența dintre obiectivele anuale de valorificare sau incinerare de instalații de incinerare cu recuperare de energie a deșeurilor de ambalaje prevăzute de legislația în vigoare și cantitățile efectiv valorificate sau incinerate cu recuperare de energie, instanța a reținut că reclamanta a depus la dosarul cauzei contractul având ca obiect transferarea către SC E.R.A. SRL a responsabilității privind modul de gestionare a îndeplinirii obligațiilor de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje, respectiv a obligației de raportare a informațiilor privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje, responsabilitate ce revenea reclamantei potrivit H.G. nr. 621/2005. Însă, în mod corect a reținut autoritatea pârâtă, așa cum s-a constatat și în expertiza tehnică efectuată, că reclamanta nu a prezentat documente anexe contractului, respectiv situația centralizată a valorificatorului, pentru a putea calcula îndeplinirea obiectivului anual de valorificare. În ceea ce privește susținerile reclamantei privind nelegalitatea obligațiilor la Fondul pentru mediu stabilite ulterior modificările aduse prin Legea nr. 293/2002, Curtea de Apel a luat în considerare faptul că reclamanta nu a înțeles să formuleze vreo excepție de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile criticate, iar cum dispozițiile avute în vedere la emiterea deciziei contestate nu au fost declarate ca fiind neconstituționale, nu se poate reține vreun motiv de nelegalitate, sub acest aspect, a actelor contestate. Totodată, instanța a precizat că nu se poate pronunța asupra neconstituționalității legilor înainte de promulgare și nici nu poate să înlocuiască sau să înlăture aplicarea unor texte de lege, pentru motivul că sunt neconstituționale. În contextul în care, s-a stabilit caracterul de creanță bugetară a contribuției la Fondul pentru mediu, nu poate fi reținută susținerea privind prescripția dreptului de a stabili creanțele fiscale, întrucât, în speță, se aplică termenul de 5 ani prevăzut de art. 91 C. proc. fisc., iar nu termenul de 3 ani invocat de reclamantă, astfel încât dreptul A.F.M. de a stabili obligații fiscale la Fondul pentru mediu nu s-a prescris. Expertul contabil a apreciat că sumele datorate pentru anii 2003, 2004, 2005 sunt prescrise, în timp ce pentru anul 2006 sunt datorate, însă nu a arătat la ce termen s-a raportat, pe de o parte, iar, pe de altă parte, constatarea ca prescrise a unor sume excede competenței expertului contabil, fiind un apanaj al instanței de judecată. În ceea ce privește temeinicia cererii de suspendare, reclamanta susține că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 14 din alin. (1) din Legea nr. 554/2004, invocând în ceea ce privește cazul temeinic justificat, motivele de nelegalitate arătate, însă, instanța nu poate reține îndeplinirea cazului temeinic justificat, tocmai având în vedere considerente arătate, în urma efectuării unui control de legalitate pe fondul cauzei. Chiar dacă este îndeplinită condiția privind paguba iminentă, în condițiile în care s-a început procedura de executare silită a creanței bugetare, prin emiterea somației de plată și a titlului executoriu, cele două condiții trebuie să fie îndeplinite cumulativ.

Calea de atac exercitată. Împotriva sentinței civile nr. 1052 din 16 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC S.T. SRL, susținând că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: 4.1. Sumele datorate la Fondul pentru mediu pentru perioada 2003-2005 nu puteau fi asimilate creanțelor bugetare. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că dispozițiile Legii nr. 73/2000, aplicabile în perioada supusă controlului (2003-2005) nu conțin precizări referitoare la natura Fondului pentru mediu, respectiv, bugetar sau extrabugetar, iar interpretarea prevederilor Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice în vigoare la nivelul perioadei verificate, conduce la concluzia că Fondul pentru mediu nu poate fi asimilat unui fond bugetar. Recurenta a susținut că Fondul pentru mediu devine, din punct de vedere financiar și al dreptului financiar public, fond bugetar, iar sumele datorate către acesta urmează regimul creanțelor bugetare, numai de la data de 03 ianuarie 2006, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 196/2005. Argumentele invocate de intimată și însușite de prima instanță au fost apreciate de recurentă ca fiind contrare principiului de drept potrivit căruia un raport juridic se analizează în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data producerii lui (tempus regit actum), precum și principiului securității juridice consacrat în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Calificarea obligațiilor la Fondul pentru mediu ca fiind obligatorii extrabugetare are, în opinia recurentei, consecințe în privința dreptului de a cere executarea creanțelor, care s-a prescris pentru perioada 01 decembrie 2003 - 31 decembrie 2005, precum și asupra penalităților/majorărilor de întârziere, care nu sunt aplicabile pentru perioada 2003-2005. 4.2. Prescrierea dreptului de a cere executarea creanțelor pentru anul 2003, în ipoteza în care s-ar considera că Fondul pentru mediu ar fi avut o natură bugetară. Sub acest aspect, recurenta a invocat prevederile art. 91 și următoarele din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. și a susținut că, în privința creanțelor născute în anul 2003, termenul de prescripție de 5 ani a început să curgă de la 1 ianuarie 2004 și s-a considerat împlinit la 1 ianuarie 2009. În condițiile în care inspecția fiscală a debutat în data de 27 martie 2009, a operat prescripția dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale principale și a celor accesorii. 4.3. SC S.T. SRL nu realiza o „introducere pe piață”, în accepțiunea normelor legale aplicabile raporturilor juridice de mediu născute sub imperiul Legii nr. 73/2000 și O.U.G. nr. 196/2005, pentru perioada 2003-2008. Recurenta a susținut că Legea nr. 73/2000 prevede obligativitatea achitării sumei precizate la art. 8 lit. d), prin raportare la greutatea ambalajelor introduse pe piață, însă nici acest act normativ și nici H.G. nr. 349/2002 nu reglementau noțiunea de „introducere pe piață”. Această noțiune a fost reglementată începând cu anul 2008, prin Ordinul ministrului mediului nr. 1607/2008 privind modificarea și completarea Ordinului nr. 578/2006. În lipsa unor asemenea prevederi, recurenta a apreciat că momentul introducerii pe piață echivalează cu cel al distribuirii produselor către consumatorii finali, cu precizarea că bunurile comercializate de această societate au făcut obiectul unor revânzări numai în sistem „cu ridicata”, către intermediari care, la rândul lor, le distribuiau către consumatorul final. 4.4. Sumele stabilite ca obligații la Fondul pentru mediu pentru achizițiile efectuate în anul 2007 sunt nelegale, întrucât SC S.T. SRL nu putea fi încadrată în categoria „importator”. În această privință, recurenta s-a prevalat de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 608/2001 conform cărora, prin importator, în sensul art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 195/2005, se înțelegea „orice persoană fizică autorizată sau persoană juridică cu domiciliul, respectiv cu sediul, în România sau în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene, care introduce pe piața românească sau pe piața Uniunii Europene un produs provenit din afara acestui spațiu”. În opinia recurentei, impunerea realizată de intimată pentru anul 2007 este greșită, întrucât pornește de la încadrarea greșită a societății în categoria importatorilor de bunuri ambalate. Pentru ipoteza în care s-ar aprecia ca fiind corectă încadrarea societății în categoria importatorilor conform art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 și pentru achizițiile intracomunitare efectuate în anul 2007, recurenta a invocat încălcarea principiului nediscriminării fiscale prevăzut de art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Discriminarea invocată de recurentă derivă din faptul că, pentru produsele de origine comunitară, „importate” în România, se datorează taxă de mediu, în timp ce, pentru produsele de origine națională vândute de comercianții locali (ce nu erau contribuabili în sensul art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005), taxa nu ar fi aplicabilă. 4.

Îndeplinirea parțială a obiectivelor de mediu pentru o anumită categorie de deșeuri/hârtie de carton. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a afirmat că în perioada 2004-2007 și-a îndeplinit obligația de valorificare a deșeurilor prin intermediul unui terț, însă atât intimata, cât și prima instanță au ignorat cantitățile astfel valorificate. Prin decizia nr. 80/2009, intimata a înlăturat susținerile societății cu privire la acest aspect, cu motivarea că în contractul încheiat cu SC R. SRL nu se menționează că scopul este îndeplinirea obiectivului anual de reciclare. Concluziile intimatei au fost fundamentate pe dispozițiile H.G. nr. 621/2005 și ale Ordinului M.M.G.A. nr. 578/2006, care erau inaplicabile pentru perioada anterioară intrării lor în vigoare, respectiv 2003-2005. Anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 621/2005 erau aplicabile dispozițiile H.G. nr. 349/2002, modificată prin H.G. nr. 889/2004, care nu defineau conceptul de „valorificare individuală” și nici nu precizau ce tip de contract sau ce prevederi minime obligatorii ar fi trebuit incluse în acest contract. În aceste condiții, în opinia recurentei, fiecare operator economic urma să își îndeplinească obligațiile de mediu după cum considera oportun, importantă fiind atingerea finalității legii. În susținerea acestui punct de vedere a fost invocată decizia nr. 4228 din 6 noiembrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Concluzia recurentei a fost în sensul că, în lipsa unor prevederi legislative edificatoare pentru intervalul 2003-2005, inspectorii A.F.M. ar fi trebuit să constate că finalitatea legii a fost atinsă și că SC S.T. SRL și-a îndeplinit parțial obiectivele de valorificare privind ambalajele de hârtie/carton, predate pe bază de contract SC R. SRL. Pentru motivele evidențiate, s-a solicitat, în temeiul art. 299 și art. 304 1 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii promovate de SC S.T. SRL. 5. Apărările formulate de intimata A.F.M. Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond, ca legală și temeinică, invocând în special următoarele argumente: 5.1. Susținerile recurentei, în sensul că sumele datorate către Fondul pentru mediu pentru perioada 2003 - 2005 nu pot fi asimilate creanțelor bugetare, nu pot fi reținute, față de prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu, art. 2 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 72/1996 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare. În acest sens, s-a pronunțat constant Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, (a se vedea, deciziile nr. 1421/2011 și nr. 542/2009). 5.2. Motivul de recurs potrivit căruia, art. 12 din Legea nr. 73/2000, respectiv art. 15 din O.U.G. nr. 196/2005 stabilesc sancțiuni contravenționale, nu poate fi reținut, având în vedere că răspunderea contravențională nu exclude recuperarea pe cale de executare silită a creanțelor la Fondul de mediu. 5.3. Este neîntemeiat și motivul de recurs potrivit căruia nu ar fi trebuit impuse sumele de plată privind taxa de mediu în calitate de importator, întrucât importul de ambalaje, în aplicarea normelor privind protecția mediului, este înțeles ca introducere a bunurilor pe piața românească (inclusiv prin achiziții intracomunitare) și nu ca regim vamal de punere în circulație. 5.4. Motivul de recurs potrivit căruia recurenta-reclamantă ar fi îndeplinit „parțial” obiectivele de mediu pentru „o anumită categorie” de deșeuri nu poate fi reținut, față de împrejurarea că societatea nu deținea la momentul verificării situația eliberată de către operatorul economic valorificator, prin care să se evidențieze distinct cantitatea de deșeuri de ambalaje valorificate, pe tip de material, precum și metoda de valorificare, nefiind respectate astfel prevederile art. 33 alin. (3) lit. b) din Ordinul nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul a contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu. În acest sens, intimata a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, evidențiată în deciziile nr. 4152/2011, 2269/2012, 5416/2010, 5503/2009, 1421/2011 și 542/2009.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți. La termenul de judecată din 26 aprilie 2013, recurenta a formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare în legătură cu interpretarea dreptului Uniunii Europene. Prin încheierea din data de 9 iulie 2013, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu motivarea că, deși aparent întrebările propuse vizează interpretarea unor prevederi ale Tratatului privind funcționarea Uniunii europene, în realitate tind către obținerea unei îndrumări în soluționarea în concret a cauzei deduse judecăți a interpretării unor termeni folosiți în legea română în privința noțiunii de „introducere pe piața națională” ceea ce excede competenței Curții de Justiție a Uniunii Europene. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și a dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează. Argumente de fapt și de drept relevante Litigiul dedus judecății are ca obiect exercitarea controlului de legalitate cu privire la: (i) Decizia de impunere nr. 120 din 12 iunie 2009 privind obligații la Fondul pentru mediu în valoare de 718.031 RON reprezentând contribuție datorată și majorări de întârziere aferente perioadei 2003-2008; (ii) Decizia nr. 80 din 28 august 2009, prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată împotriva deciziei de impunere nr. 120 din 12 iunie 2009 și Raportului de inspecție fiscală nr. 143/16942 din 12 iunie 2009. 1.1. Asupra naturii juridice a contribuțiilor la Fondul pentru mediu și a termenului de prescripție a dreptului de stabilire a contribuțiilor la acest fond. Sub acest aspect, prezintă relevanță următoarele dispoziții legale: Art. 2 din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu (în vigoare până la data de 30 decembrie 2005) potrivit căruia: „(1) Fondul pentru mediu se constituie, se gestionează și se utilizează în conformitate cu prevederile prezentei legi și ale Legii nr. 72/1996 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare. (2) Bugetul de venituri și cheltuieli al Fondului pentru mediu se aprobă de către Guvern, la propunerea autorității publice centrale pentru protecția mediului. Art.1 alin. (1) - (3) din Legea nr. 72/1996 privind finanțele publice (în vigoare până la data de 1 ianuarie 2003), care are următorul conținut: (1) Prezenta lege stabilește normele privind formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice. (2) Constituirea resurselor financiare publice se face pe seama impozitelor, taxelor, contribuțiilor și veniturilor nefiscale, prelevate de la persoane juridice și fizice, cu luarea în considerare a potențialului lor economic și a altor criterii stabilite de lege (...). (3) Constituirea, repartizarea și utilizarea resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativ-teritoriale instituțiilor publice, demite în continuare resurse financiare publice, (...) se controlează de către Curtea de Conturi, Ministerul Finanțelor Publice și alte organe împuternicite de lege”. Art. 1 alin. (1) și alin. (2) lit. g) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice (act normativ prin care a fost abrogată Legea nr. 72/1996), potrivit căruia: „(1) Prezenta lege stabilește principiile, cadrului general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondului publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar. (2) Dispozițiile prezentei legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării și raportării: (...) g) bugetelor instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii (...)” Art. 1, art. 2 și art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 196/2005 (în vigoare de la data de 30 decembrie 2005), care au următorul conținut: Art.1 - „Fondul pentru mediu este un instrument economic - financiar destinat susținerii și realizării proiectelor pentru protecția mediului, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare în domeniul protecției mediului”. Art. 2 - „Fondul pentru mediu se constituie și se gestionează în conformitate cu prevederile legale”. Art. 3 alin. (1) - „(1) Unitatea care răspunde de gestionarea Fondului pentru mediu este A.F.M., denumită în continuare A.F.M., instituție publică cu personalitate juridică, finanțată integral din venituri proprii, în coordonarea autorității centrale pentru protecția mediului”. Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că, atât sub imperiul Legii nr. 73/2000, cât și ulterior, în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 196/2005, contribuțiile la Fondul pentru mediu au natura unor resurse financiare ale statului constituite potrivit art. 1 din Legea nr. 72/1996, respectiv art. 1 din Legea nr. 500/2002. Prin urmare, dreptul A.F.M. de a stabili contribuțiile la acest fond se prescrie în termenul de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., chiar dacă perioada supusă controlului ar cuprinde și un interval de timp situat anterior intrării în vigoare a C. proc. fisc. și O.U.G. nr. 196/2005, întrucât ceea ce prezintă relevanță este natura bugetară a creanței și executarea ei potrivit regulilor specifice acestei categorii de venituri publice. În acest sens este soluția de unificare a jurisprudenței adoptată de plenul judecătorilor, secției de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ședința din data de 26 mai 2008, în vederea interpretării și aplicării unitare a legii, în raport de art. 126 alin. (3) din Constituție și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată. 1.2. Referitor la prescripția dreptului de a cere executarea creanțelor pentru perioada 1 decembrie - 31 decembrie 2003. Potrivit art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare: „(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani (...). (2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel”. Art. 23 alin. (1) din același act normativ prevede că, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează. Conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu, sumele prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. a)-g) și n) se declară și se plătesc până la data de 25 ale lunii următoare celei în care s-a desfășurat activitatea. Așadar, obligațiile de plată la Fondul pentru mediu aferente lunii decembrie 2003 se declară și se plătesc până la data de 25 ianuarie 2004. La această dată s-a născut creanța fiscală, iar termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de legislația fiscală începe să curgă de la 01 ianuarie 2005 și nu de la 01 ianuarie 2004, cum în mod eronat susține recurenta. În condițiile în care inspecția fiscală a început la data de 27 martie 2009, dreptul organului fiscal de a stabili obligațiile fiscale în sarcina reclamantei pentru perioada 01 decembrie - 31 decembrie 2003, nu este prescris, critica privitoare la acest aspect fiind neîntemeiată. 1.3. Referitor la calitatea de contribuabil la Fondul pentru mediu, în perioada 2003-2008. Conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000 și art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, în perioada ce a făcut obiectul inspecției fiscale, calitatea de contribuabil la Fondul pentru mediu aparține producătorilor și importatorilor de bunuri ambalate și ambalaje introduse pe piața națională. În raport de art. 2 din H.G. nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor din ambalaje și, ulterior, din H.G. nr. 621/2005, prevederile acestor H.G. sunt aplicabile pentru toate ambalajele introduse pe piață, indiferent de materialul din care au fost realizate și de modul lor de utilizare, precum și pentru toate deșeurile din ambalaje, indiferent de modul de generare. Termenii definiți la pct. 1 din anexa nr. 1 la H.G. nr. 349/2002 și la H.G. nr. 621/2005 se completează cu termeni definiți la art. 4 din Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformității produselor (act normativ în vigoare până la data de 29 august 2010). Noțiunea de „introducere pe piață a unui produs” reprezintă, în accepțiunea art. 4 din Legea nr. 608/2001, acțiunea de a face disponibil, pentru prima dată, contra cost sau gratuit, un produs din domeniul reglementat, în vederea distribuirii și/sau utilizării. Această definiție se regăsește și la pct. 9 1 din Anexa la Metodologia de calcul a contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu, aprobată prin Ordinul ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 578/2006, astfel cum a fost modificat prin Ordinul nr. 1607/2008. Așadar, încă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 608/2001, inclusiv în perioada vizată de inspecția fiscală, exista reglementată noțiunea de „introducere pe piață a unui produs”, fiind nereală afirmația recurentei potrivit căreia nu exista o asemenea prevedere până la data intrării în vigoare a Ordinului nr. 1607/2008 și că, în aceste condiții, momentul introducerii pe piață ar echivala cu cel al distribuirii produselor către consumatorii finali. Din analiza textelor de lege anterior evidențiate rezultă că intenția legiuitorului a fost de a institui plata unei taxe la Fondul pentru mediu în sarcina tuturor operatorilor economici, pentru toate ambalajele introduse pe piața națională, indiferent de proveniența acestora, în scopul protecției mediului și sancționării prin plată a poluatorului (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 542/2009 și nr. 1421/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal). Constatând existența unui tratament fiscal nediscriminatoriu în raport de diferitele categorii de operatori economici ori de produse introduse pe piața națională, nu poate fi vorba de o incompatibilitate a legislației interne cu prevederile art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, criticile recurentei fiind neîntemeiate și sub acest aspect. 1.4. Cu privire la îndeplinirea parțială a obiectivelor de mediu pentru o anumită categorie de deșeuri/hârtie de carton. Potrivit art. 14 alin. (2) din H.G. nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor din ambalaje, astfel cum a fost modificată și completată prin H.G. nr. 899/2004, obiectivele de valorificare, respectiv de reciclare a deșeurilor din ambalaje se pot realiza fie individual, fie prin transferarea acestei responsabilității către o persoană juridică autorizată în acest scop de către Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor. În acest sens sunt și prevederile art. 16 din H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor, act normativ în vigoare în perioada de referință și care a abrogat H.G. nr. 349/2002. Din analiza probelor administrate în cauză, respectiv înscrisuri și expertiză contabilă Înalta Curte reține, în acord cu cele constatate de intimată și de prima instanță, că recurenta nu a valorificat și nu a reciclat deșeuri din ambalaje. În ceea ce privește contractul încheiat cu SC R. SRL de care aceasta se prevalează, nici din conținutul clauzelor acestuia și nici din facturile emise în baza contractului nu rezultă că încredințarea deșeurilor s-a făcut în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a acestora. De asemenea, nu au fost prezentate documentele anexe contractului, respectiv situația centralizată a valorificatorului, pentru a se stabili în ce măsură a fost îndeplinit obiectivul anual de valorificare. În aceste condiții, este neîntemeiată critica recurentei potrivit căreia au fost îndeplinite parțial obiectivele de mediu pentru o categorie de deșeuri/hârtie carton. Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta SC S.T. SRL, ca nefondat.