ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7491/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7491/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamanta SC S.T. SRL a chemat în judecată pe pârâta A.F.M. (denumită în continuare,

în cuprinsul prezentei decizii, „A.F.M.”), solicitând următoarele:

- anularea deciziei de

impunere nr. 120 din 12 iunie 2009 privind obligații la Fondul pentru mediu în valoare

de 718.031 RON;

- anularea deciziei nr.

80 din 28 august 2009;

- restituirea sumei de

180.331 RON, achitate până în prezent;

- suspendarea executării

deciziei, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, până la pronunțarea instanței

de fond, iar, în subsidiar, suspendarea efectuării plăților în cuantum de 537.700

RON, reprezentând diferența contribuție plus penalități de întârziere, pentru care

s-a obținut eșalonarea de plată E1. din 18 august 2009, până în august 2011;

- obligarea pârâtei la

plata de cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a invocat, pe cale de excepție: nulitatea relativă a Raportului de inspecție

fiscală și, implicit, a actelor subsecvente, având în vedere schimbarea paginii

a 3-a; nulitatea relativă a deciziei A.F.M. nr. 80 din 28 august 2009, pentru motivul

că, la pagina a 6-a, în loc de denumirea SC S.T. SRL a fost menționată denumirea

SC S. SRL; nulitatea absolută a actelor administrative contestate, pentru motivul

că a fost invocat drept temei legal un text de lege abrogat, respectiv Legea

nr. 73/2000, care a fost abrogată prin O.U.G. nr. 196/2005.

Pe fond, reclamanta a

invocat nelegalitatea obligațiilor stabilite cu titlu de dobânzi și penalități,

arătând că, potrivit art. 1 și 2 din Legea nr. 73/2000, Fondul pentru mediu este

un fond special extrabugetar, iar art. 12 din lege prevede că neplata la termen

nu atrage aplicarea de penalități, nici chiar în forma republicată a legii. Obligațiile

referitoare la contribuțiile la fondul pentru mediu nu sunt obligații fiscale, astfel

că nu li se aplică prevederile din procedura fiscală privitoare la accesorii (majorări

și penalități de întârziere).

În ceea ce privește nelegalitatea

obligațiilor stabilite de inspectorii A.F.M. pe perioade de timp:

Pentru perioada 03

octombrie 2003 - 26 iulie 2004, în ceea ce privește taxa de mediu în cuantum de

10.000 RON/Kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională, reclamanta

susține că au fost prevăzute greșit perioadele de timp 03 octombrie 2003 - 29

iulie 2004 - 26 iulie 2004, iar reprezentanții pârâtei au apreciat în mod greșit

că se impune modificarea paginii 3 din Raportul de inspecție fiscală, și recomunicarea

acesteia, nesocotind faptul că, prin schimbarea acestei pagini, actul respectiv

este lovit de nulitate absolută.

Pentru perioada 27

iulie 2004 - 29 decembrie 2005, în ceea ce privește taxa de 5000 RON/Kg din greutatea

ambalajelor, reclamanta susține că dispozițiile Legii nr. 73/2000, republicată,

ale O.U.G. nr. 78/2000, ale O.U.G. nr. 93/2001, ale Legii nr. 426/2001, ale H.G.

nr. 349/2002, ale O.U.G. nr. 86/2003 și ale Legii nr. 333/2004, stabilesc, pentru

nerespectarea dispozițiilor legale, sancțiunea amenzii contravenționale, fără a

prevedea obligația complementară a plății taxei de mediu.

Pentru perioada 30

decembrie 2005-31 decembrie 2007, cu referire la suma de 1 RON/Kg din greutatea

ambalajelor introduse pe piața națională de către producătorii și importatorii de

bunuri ambalate și ambalajele de desfacere, reclamanta susține că sumele stabilite

prin Raportul de inspecție fiscală sunt nelegale, neavând temei în prevederile Legii

nr. 73/2000.

Obligativitatea depunerii

declarațiilor privind obligațiile fiscale la Fondul pentru mediu nu poate fi reținută

în sarcina societății anterior datei de 12 iunie 2006, când a fost publicat în

M. Of. al României Ordinul ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 549/2006

pentru aprobarea modelului și conținutului formularului „Declarație privind obligațiile

la Fondul pentru mediu” și a instrucțiunilor de completare și depunere a acestuia.

Ministerul Mediului a

încălcat art. 6.4 din Directiva 94/62/CE, întrucât nu a efectuat niciun fel de informare

în rândul publicului larg și al agenților economici cu privire la transpunerea în

legislația națională a directivei, precum și cu privire la efectele economice și

juridice ale acesteia.

De la data de 01

ianuarie 2007 și până la publicarea O.G. nr. 25/2008 în M. Of. al României nr. 628

din 29 august 2008, nu i se pot imputa societății sume de plată privind taxa de

mediu, întrucât legislația în vigoare la acea dată, respectiv art. 9 lit. d) din

O.U.G. nr. 196/2005, prevedea această obligație în sarcina producătorilor și importatorilor

de bunuri ambalate și ambalaje de desfacere. Odată cu intrarea României în Uniunea

Europeană, fiind eliminate granițele în ceea ce privește comerțul între statele

membre, societatea nu mai poate fi considerată importator, ci comerciant intracomunitar,

astfel că, pentru produsele cumpărate de societate în perioada 01 ianuarie 2007

- 29 august 2008, obligativitatea plății acestor taxe revine producătorilor produselor

respective.

La data de 29 august 2008

a intrat în vigoare O.G. nr. 25/2008, fiind modificat art. 12 alin. (3) din O.U.G.

nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu în sensul stabilirii pentru prima dată

că, pentru neachitarea la termenul scadență de către debitori a obligațiilor de

plată prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, se datorează

majorări de întârziere.

Pentru perioada 01

ianuarie 2008-31 decembrie 2008, în ceea ce privește suma de 2 RON/Kg, datorată

de operatorii economici responsabili, pentru diferența dintre obiectivele anuale

de valorificare sau incinerare de instalații de incinerare cu recuperare de energie

a deșeurilor de ambalaje prevăzute de legislația în vigoare și cantitățile efectiv

valorificate sau incinerate cu recuperare de energie, reclamanta arată că, de la

data de 01 ianuarie 2008 până la 18 mai 2009, a optat pentru modalitatea de preluare

a obligațiilor de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje, precum și

a obligațiilor de raportare a datelor privind ambalajele și deșeurile de ambalaje,

conform Contractului din data de 24 ianuarie 2008 încheiat cu SC E.R.A. SRL și a

Actului adițional încheiat la data de 16 decembrie 2008.

În ceea ce privește obligațiile

la Fondul pentru Mediu, raportat la Deciziile Curții Constituționale nr. 102/2001

și nr. 316/2002, reclamanta susține că modificările aduse Legii nr. 73/2000, începând

cu data de 07 iunie 2002, prin Legea nr. 293/2002, sunt neconstituționale, astfel

că obligațiile de plată aferente perioadei 01 decembrie 2003 - 31 decembrie 2007,

stabilite prin decizia de impunere, sunt nelegale.

În ceea ce privește temeinicia

cererii de suspendare, reclamanta susține că sunt îndeplinite condițiile cumulative

prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, invocând în ceea ce privește

cazul temeinic justificat, motivele de nelegalitate arătate, iar, în ceea ce privește

paguba iminentă, împrejurarea că s-a început procedura de executare silită, prin

emiterea somației de plată și a titlului executoriu.

judiciare în fața instanței de fond.

La termenul de judecată

din 07 septembrie 2010, reclamanta a renunțat la judecata capătului de cerere privind

suspendarea executării deciziei de imputare.

La termenul de judecată

din 14 decembrie 2010, Curtea de Apel a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisuri

și proba cu expertiză contabilă.

Raportul de expertiză

a fost depus la dosarul cauzei la data de 25 octombrie 2011, iar pârâta a formulat

obiecțiuni la data de 06 decembrie 2011, respinse de către instanță la termenul

de judecată din 31 ianuarie 2012, cu motivarea autoritatea pârâtă nu aduce critici

referitoare la raportul de expertiză, ci formulează aprecieri pe care instanța,

în raport cu probele administrate, urmează să le aibă în vedere la soluționarea

în fond a cauzei.

Prin sentința civilă

nr. 1052 din 16 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă,

reținând, în esență, următoarele:

În perioada 27 martie

2009 - 09 iunie 2009, inspectorii din cadrul A.F.M. au efectuat o inspecție fiscală

generală privind modul de evidențiere, calcul și virare a obligațiilor față de bugetul

Fondului pentru mediu, pentru perioada 01 decembrie 2003 - 31 decembrie 2008 de

către societatea reclamantă, iar, în urma verificărilor, s-a constatat în sarcina

societății o datorie de 718.031 RON, din care: contribuție datorată în sumă de 407.277

RON și majorări în sumă de 310.754 RON.

Prin Raportul de inspecție

încheiat la data de 12 iunie 2009 s-a constatat că, în perioada 01 decembrie 2003

- 31 decembrie 2008, reclamanta a introdus pe piața națională bunuri (ex. legume

conservate, uleiuri, compoturi etc.) ambalate în ambalaje de carton, metal, sticlă,

plastic și lemn, care provin din activitatea de import, activitate care generează

obligații de plată la bugetul Fondului de mediu, iar, pentru perioada 01

decembrie 2003-31 decembrie 2007, societatea datorează taxa pentru emisii de poluanți

în atmosferă ce afectează factorii de mediu de la surse mobile, activitate care

generează obligații de plată la bugetul Fondului de mediu, în cuantum de 407.193

RON, astfel:

- suma de 10.000 RON/Kg

din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii

de bunuri ambalate, cu excepția celor utilizate pentru medicamente, pentru perioada

03 octombrie 2003 - 29 iulie 2004;

- suma de 5.000 RON/Kg

din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii

de bunuri ambalate, cu excepția celor utilizate pentru medicamente, pentru perioada

30 iulie 2004 - 29 decembrie 2005;

- taxa de un 1 RON/Kg

din greutatea ambalajelor introduse pe piața românească de către producătorii și

importatorii de bunuri ambalate și ambalaje de desfacere, pentru perioada 30

decembrie 2005 - 31 decembrie 2007;

- contribuția de 2 RON/Kg,

datorată de operatorii economici responsabili, pentru diferența dintre obiectivele

anuale de valorificare sau incinerare în instalații de incinerare cu recuperare

de energie a deșeurilor de ambalaje prevăzute de legislația în vigoare și cantitățile

efectiv valorificate sau incinerate cu recuperare de energie pentru perioada 01

ianuarie 2008 - 31 decembrie 2008.

În ceea ce privește sumele

încasate pentru emisiile de poluanți în atmosferă, ce afectează factorii de mediu,

pentru perioada 01 decembrie 2003 - 31 decembrie 2007, s-a constatat că reclamanta

datorează suma de 137 RON, la care s-au calculat majorări de întârziere până la

data de 27 mai 2009.

În temeiul constatărilor

Raportului de inspecție fiscală a fost emisă decizia de impunere pentru suma de

718.031 RON.

Împotriva deciziei de

impunere și a Raportului de inspecție fiscală, reclamanta a formulat contestație,

înregistrată la A.F.M. din 15 iulie 2009, care a fost respinsă, ca neîntemeiată,

prin decizia A.F.M. din 28 februarie 2009.

Față de susținerile din

cererea de chemare în judecată, instanța a reținut că reclamanta nu a invocat și

nu a dovedit nicio vătămare cu privire la modificarea raportului de inspecție fiscală

prin schimbarea paginii a 3-a, iar menționarea greșită a perioadelor de timp reprezintă

o eroare materială, care nu conduce la nulitatea actului și nu afectează valabilitatea

sumelor stabilite în sarcina societății. De asemenea, instanța a apreciat că nu

se poate reține nulitatea relativă a deciziei A.F.M. din 28 august 2009, pe motiv

că, la pagina 6, în loc de numele societății SC S.T. SRL s-a menționat SC S.

SRL, întrucât reclamanta nu a fost vătămată în niciun fel prin această eroare de

redactare.

În ceea ce privește aplicarea

ca temei legal a unui text de lege abrogat, respectiv Legea nr. 73/2000, abrogată

prin O.U.G. nr. 196/2005, Curtea de Apel a reținut că autoritatea pârâtă a făcut

aplicarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul nașterii raportului juridic

care a generat taxa, iar, procedând la verificarea societății pe perioada 01

decembrie 2003 - 31 decembrie 2008, în mod evident, inspectorii de mediu au făcut

aplicarea dispozițiilor legale în vigoare pentru fiecare an verificat în parte.

În ceea ce privește sumele

stabilite cu titlu de dobânzi și penalități, față de susținerile reclamantei, Curtea

de Apel a reținut, raportat la art. 1 și 2 din Legea nr. 73/2000, atât în forma

inițială, cât și ulterior, că Fondul pentru mediu se constituie, se gestionează

și se utilizează în conformitate cu prevederile prezentei legi și ale Legii nr.

72/1996 privind finanțele publice și nu există niciun temei pentru a se aprecia

că este un fond special extrabugetar, în lipsa unei prevederi exprese în acest sens.

De asemenea, a reținut instanța că, din modul de reglementare a acestui fond, rezultă

caracterul de creanță bugetară a sumelor ce îi sunt datorate și, chiar dacă legea

nu prevedea expres, dispozițiile Legii nr. 72/1996 se completau în mod corespunzător

cu prevederile O.G. nr. 61/2002, în vigoare la acea dată. În același sens, instanța

a reținut că prevederile art. 12 din Legea nr. 72/1996 reglementau răspunderea contravențională,

iar împrejurarea că aceste dispoziții nu prevedeau și majorările de întârziere nu

înseamnă că sumele datorate cu titlu de taxă pentru mediu nu generau în mod corespunzător

și calculul accesoriilor.

În ceea ce privește perioada

27 iulie 2004 - 29 decembrie 2005, cu referire la taxa de 5000 RON/Kg din greutatea

ambalajelor introduse pe piața românească de producătorii de bunuri ambalate, cu

excepția celor utilizate pentru medicamente, instanța a reținut că sunt neîntemeiate

susținerile reclamantei, întrucât răspunderea contravențională este antrenată pentru

neplata sumelor prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. a) - g) și lit. n), ca sancțiune

pentru săvârșirea acestei fapte, însă aceasta nu exclude obligația contribuabilului

de a achita taxele și penalitățile prevăzute de lege.

În ceea ce privește perioada

30 decembrie 2005 - 31 decembrie 2007, cu referire la suma de 1 RON/Kg din greutatea

ambalajelor introduse pe piața națională de către producătorii și importatorii de

bunuri ambalate și ambalajele de desfacere, curtea de apel a respins, ca neîntemeiate,

susținerile reclamantei, reținând că taxa era prevăzută de art. 9 alin. (1)

lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, temei de drept reținut în raportul de inspecție

fiscală. Totodată, raportat la susținerile reclamantei referitoare la momentul publicării

Ordinului ministrului mediului și gospodăririi actelor nr. 549 din 05 iunie 2006,

instanța a reținut, pe de o parte, că obligațiile la Fondul pentru mediu s-au născut

în temeiul Legii nr. 73/2000 și O.U.G. nr. 196/2005, iar, pe de altă parte, că până

la data de 05 iunie 2006 era în vigoare Ordinul ministrului apelor și protecției

mediului nr. 1043/2002, pentru perioada de până la data de 23 august 2004, iar,

după această dată, era în vigoare Ordinul ministrului mediului și gospodăririi apelor

nr. 334/2004, care reglementa modelul de declarație. În consecință, instanța a reținut

că Ordinul ministrul mediului și gospodăririi apelor nr. 549/2006 se aplică obligațiilor

născute începând cu anul 2006.

Referitor la susținerile

reclamantei privind încălcarea art. 6.4 din Directiva 94/62/CE și lipsa de informare

a publicului larg și al agenților economici, instanța a reținut că aceste împrejurări

nu au relevanță și nu au legătură cu cauza de față, în care se efectuează un control

de legalitate asupra deciziei de impunere emisă de A.F.M.

Cu privire la susținerile

reclamantei raportate la momentul aderării României la Uniunea Europeană și referitoare

la noțiunile de „importator” și „comerciant intracomunitar”, instanța a reținut

că legea a impus obligativitatea plății taxei pentru producătorii și importatorii

de bunuri ambalate și ambalaje de desfacere, iar reclamanta se încadrează în prevederile

legale, în condițiile în care a introdus pe piața națională bunuri (ex. legume conservate,

uleiuri, compoturi etc.) ambalate în ambalaje de carton, metal, sticlă, plastic

și lemn, care provin din activitatea de import. În același sens, instanța a avut

în vedere și legislația secundară, respectiv dispozițiile art. 2 și art. 16 din

H.G. nr. 621/2005 care reglementează taxarea agenților economici care introduc pe

piața românească ambalaje, astfel încât denumirea de comerciant intracomunitar nu

o exclude pe reclamantă de la plata taxei, în condițiile în care a introdus pe piața

românească ambalaje în condițiile art. 9 lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005.

În ceea ce privește perioada

01 ianuarie 2008-31 decembrie 2008, pentru suma de 2 RON/Kg, datorată de operatorii

economici responsabili, pentru diferența dintre obiectivele anuale de valorificare

sau incinerare de instalații de incinerare cu recuperare de energie a deșeurilor

de ambalaje prevăzute de legislația în vigoare și cantitățile efectiv valorificate

sau incinerate cu recuperare de energie, instanța a reținut că reclamanta a depus

la dosarul cauzei contractul având ca obiect transferarea către SC E.R.A. SRL a

responsabilității privind modul de gestionare a îndeplinirii obligațiilor de valorificare

și reciclare a deșeurilor de ambalaje, respectiv a obligației de raportare a informațiilor

privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje, responsabilitate ce revenea

reclamantei potrivit H.G. nr. 621/2005. Însă, în mod corect a reținut autoritatea

pârâtă, așa cum s-a constatat și în expertiza tehnică efectuată, că reclamanta nu

a prezentat documente anexe contractului, respectiv situația centralizată a valorificatorului,

pentru a putea calcula îndeplinirea obiectivului anual de valorificare.

În ceea ce privește susținerile

reclamantei privind nelegalitatea obligațiilor la Fondul pentru mediu stabilite

ulterior modificările aduse prin Legea nr. 293/2002, Curtea de Apel a luat în considerare

faptul că reclamanta nu a înțeles să formuleze vreo excepție de neconstituționalitate

cu privire la dispozițiile criticate, iar cum dispozițiile avute în vedere la emiterea

deciziei contestate nu au fost declarate ca fiind neconstituționale, nu se poate

reține vreun motiv de nelegalitate, sub acest aspect, a actelor contestate. Totodată,

instanța a precizat că nu se poate pronunța asupra neconstituționalității legilor

înainte de promulgare și nici nu poate să înlocuiască sau să înlăture aplicarea

unor texte de lege, pentru motivul că sunt neconstituționale.

În contextul în care,

s-a stabilit caracterul de creanță bugetară a contribuției la Fondul pentru mediu,

nu poate fi reținută susținerea privind prescripția dreptului de a stabili creanțele

fiscale, întrucât, în speță, se aplică termenul de 5 ani prevăzut de art. 91 C.

proc. fisc., iar nu termenul de 3 ani invocat de reclamantă, astfel încât dreptul

A.F.M. de a stabili obligații fiscale la Fondul pentru mediu nu s-a prescris.

Expertul contabil a apreciat

că sumele datorate pentru anii 2003, 2004, 2005 sunt prescrise, în timp ce pentru

anul 2006 sunt datorate, însă nu a arătat la ce termen s-a raportat, pe de o parte,

iar, pe de altă parte, constatarea ca prescrise a unor sume excede competenței expertului

contabil, fiind un apanaj al instanței de judecată.

În ceea ce privește temeinicia

cererii de suspendare, reclamanta susține că sunt îndeplinite condițiile cumulative

prevăzute de art. 14 din alin. (1) din Legea nr. 554/2004, invocând în ceea ce privește

cazul temeinic justificat, motivele de nelegalitate arătate, însă, instanța nu poate

reține îndeplinirea cazului temeinic justificat, tocmai având în vedere considerente

arătate, în urma efectuării unui control de legalitate pe fondul cauzei.

Chiar dacă este îndeplinită

condiția privind paguba iminentă, în condițiile în care s-a început procedura de

executare silită a creanței bugetare, prin emiterea somației de plată și a titlului

executoriu, cele două condiții trebuie să fie îndeplinite cumulativ.

Împotriva sentinței civile

nr. 1052 din 16 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta

SC S.T. SRL, susținând că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:

4.1. Sumele datorate la

Fondul pentru mediu pentru perioada 2003-2005 nu puteau fi asimilate creanțelor

bugetare.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs, s-a arătat că dispozițiile Legii nr. 73/2000, aplicabile în perioada

supusă controlului (2003-2005) nu conțin precizări referitoare la natura Fondului

pentru mediu, respectiv, bugetar sau extrabugetar, iar interpretarea prevederilor

Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice în vigoare la nivelul perioadei verificate,

conduce la concluzia că Fondul pentru mediu nu poate fi asimilat unui fond bugetar.

Recurenta a susținut că

Fondul pentru mediu devine, din punct de vedere financiar și al dreptului financiar

public, fond bugetar, iar sumele datorate către acesta urmează regimul creanțelor

bugetare, numai de la data de 03 ianuarie 2006, când a intrat în vigoare O.U.G.

nr. 196/2005.

Argumentele invocate de

intimată și însușite de prima instanță au fost apreciate de recurentă ca fiind contrare

principiului de drept potrivit căruia un raport juridic se analizează în conformitate

cu prevederile legale în vigoare la data producerii lui (tempus regit actum), precum

și principiului securității juridice consacrat în jurisprudența Curții de Justiție

a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Calificarea obligațiilor

la Fondul pentru mediu ca fiind obligatorii extrabugetare are, în opinia recurentei,

consecințe în privința dreptului de a cere executarea creanțelor, care s-a prescris

pentru perioada 01 decembrie 2003 - 31 decembrie 2005, precum și asupra penalităților/majorărilor

de întârziere, care nu sunt aplicabile pentru perioada 2003-2005.

4.2. Prescrierea dreptului

de a cere executarea creanțelor pentru anul 2003, în ipoteza în care s-ar considera

că Fondul pentru mediu ar fi avut o natură bugetară.

Sub acest aspect, recurenta

a invocat prevederile art. 91 și următoarele din O.G. nr. 92/2003 privind C.

proc. fisc. și a susținut că, în privința creanțelor născute în anul 2003, termenul

de prescripție de 5 ani a început să curgă de la 1 ianuarie 2004 și s-a considerat

împlinit la 1 ianuarie 2009. În condițiile în care inspecția fiscală a debutat în

data de 27 martie 2009, a operat prescripția dreptului de stabilire a obligațiilor

fiscale principale și a celor accesorii.

4.3. SC S.T. SRL nu realiza

o „introducere pe piață”, în accepțiunea normelor legale aplicabile raporturilor

juridice de mediu născute sub imperiul Legii nr. 73/2000 și O.U.G. nr. 196/2005,

pentru perioada 2003-2008.

Recurenta a susținut că

Legea nr. 73/2000 prevede obligativitatea achitării sumei precizate la art. 8

lit. d), prin raportare la greutatea ambalajelor introduse pe piață, însă nici acest

act normativ și nici H.G. nr. 349/2002 nu reglementau noțiunea de „introducere pe

piață”. Această noțiune a fost reglementată începând cu anul 2008, prin Ordinul

ministrului mediului nr. 1607/2008 privind modificarea și completarea Ordinului

nr. 578/2006.

În lipsa unor asemenea

prevederi, recurenta a apreciat că momentul introducerii pe piață echivalează cu

cel al distribuirii produselor către consumatorii finali, cu precizarea că bunurile

comercializate de această societate au făcut obiectul unor revânzări numai în sistem

„cu ridicata”, către intermediari care, la rândul lor, le distribuiau către consumatorul

final.

4.4. Sumele stabilite

ca obligații la Fondul pentru mediu pentru achizițiile efectuate în anul 2007 sunt

nelegale, întrucât SC S.T. SRL nu putea fi încadrată în categoria „importator”.

În această privință, recurenta

s-a prevalat de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 608/2001 conform

cărora, prin importator, în sensul art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 195/2005,

se înțelegea „orice persoană fizică autorizată sau persoană juridică cu domiciliul,

respectiv cu sediul, în România sau în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene,

care introduce pe piața românească sau pe piața Uniunii Europene un produs provenit

din afara acestui spațiu”.

În opinia recurentei,

impunerea realizată de intimată pentru anul 2007 este greșită, întrucât pornește

de la încadrarea greșită a societății în categoria importatorilor de bunuri ambalate.

Pentru ipoteza în care

s-ar aprecia ca fiind corectă încadrarea societății în categoria importatorilor

conform art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 și pentru achizițiile intracomunitare

efectuate în anul 2007, recurenta a invocat încălcarea principiului nediscriminării

fiscale prevăzut de art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Discriminarea invocată

de recurentă derivă din faptul că, pentru produsele de origine comunitară, „importate”

în România, se datorează taxă de mediu, în timp ce, pentru produsele de origine

națională vândute de comercianții locali (ce nu erau contribuabili în sensul

art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005), taxa nu ar fi aplicabilă.

4.5. Îndeplinirea parțială

a obiectivelor de mediu pentru o anumită categorie de deșeuri/hârtie de carton.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs, recurenta a afirmat că în perioada 2004-2007 și-a îndeplinit obligația

de valorificare a deșeurilor prin intermediul unui terț, însă atât intimata, cât

și prima instanță au ignorat cantitățile astfel valorificate.

Prin decizia nr. 80/2009,

intimata a înlăturat susținerile societății cu privire la acest aspect, cu motivarea

că în contractul încheiat cu SC R. SRL nu se menționează că scopul este îndeplinirea

obiectivului anual de reciclare. Concluziile intimatei au fost fundamentate pe dispozițiile

H.G. nr. 621/2005 și ale Ordinului M.M.G.A. nr. 578/2006, care erau inaplicabile

pentru perioada anterioară intrării lor în vigoare, respectiv 2003-2005.

Anterior intrării în vigoare

a H.G. nr. 621/2005 erau aplicabile dispozițiile H.G. nr. 349/2002, modificată prin

H.G. nr. 889/2004, care nu defineau conceptul de „valorificare individuală” și nici

nu precizau ce tip de contract sau ce prevederi minime obligatorii ar fi trebuit

incluse în acest contract.

În aceste condiții, în

opinia recurentei, fiecare operator economic urma să își îndeplinească obligațiile

de mediu după cum considera oportun, importantă fiind atingerea finalității legii.

În susținerea acestui punct de vedere a fost invocată decizia nr. 4228 din 6

noiembrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Concluzia recurentei a

fost în sensul că, în lipsa unor prevederi legislative edificatoare pentru intervalul

2003-2005, inspectorii A.F.M. ar fi trebuit să constate că finalitatea legii a fost

atinsă și că SC S.T. SRL și-a îndeplinit parțial obiectivele de valorificare privind

ambalajele de hârtie/carton, predate pe bază de contract SC R. SRL.

Pentru motivele evidențiate,

s-a solicitat, în temeiul art. 299 și art. 304

1

C. proc. civ., admiterea

recursului, modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii

promovate de SC S.T. SRL.

de intimata A.F.M.

Prin întâmpinare, intimata

a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței

de fond, ca legală și temeinică, invocând în special următoarele argumente:

5.1. Susținerile recurentei,

în sensul că sumele datorate către Fondul pentru mediu pentru perioada 2003 - 2005

nu pot fi asimilate creanțelor bugetare, nu pot fi reținute, față de prevederile

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu, art. 2 alin.

(2) lit. g) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și art. 1 alin. (1)

din Legea nr. 72/1996 privind finanțele publice, cu modificările și completările

ulterioare.

În acest sens, s-a pronunțat

constant Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, (a se vedea, deciziile nr. 1421/2011 și nr. 542/2009).

5.2. Motivul de recurs

potrivit căruia, art. 12 din Legea nr. 73/2000, respectiv art. 15 din O.U.G.

nr. 196/2005 stabilesc sancțiuni contravenționale, nu poate fi reținut, având în

vedere că răspunderea contravențională nu exclude recuperarea pe cale de executare

silită a creanțelor la Fondul de mediu.

5.3. Este neîntemeiat

și motivul de recurs potrivit căruia nu ar fi trebuit impuse sumele de plată privind

taxa de mediu în calitate de importator, întrucât importul de ambalaje, în aplicarea

normelor privind protecția mediului, este înțeles ca introducere a bunurilor pe

piața românească (inclusiv prin achiziții intracomunitare) și nu ca regim vamal

de punere în circulație.

5.4. Motivul de recurs

potrivit căruia recurenta-reclamantă ar fi îndeplinit „parțial” obiectivele de mediu

pentru „o anumită categorie” de deșeuri nu poate fi reținut, față de împrejurarea

că societatea nu deținea la momentul verificării situația eliberată de către operatorul

economic valorificator, prin care să se evidențieze distinct cantitatea de deșeuri

de ambalaje valorificate, pe tip de material, precum și metoda de valorificare,

nefiind respectate astfel prevederile art. 33 alin. (3) lit. b) din Ordinul nr.

578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul a contribuțiilor și taxelor datorate

la Fondul pentru mediu.

În acest sens, intimata

a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, evidențiată în deciziile nr. 4152/2011, 2269/2012, 5416/2010,

5503/2009, 1421/2011 și 542/2009.

în fața Înaltei Curți.

La termenul de judecată

din 26 aprilie 2013, recurenta a formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție

a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare în legătură

cu interpretarea dreptului Uniunii Europene.

Prin încheierea din data

de 9 iulie 2013, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție

a Uniunii Europene, cu motivarea că, deși aparent întrebările propuse vizează interpretarea

unor prevederi ale Tratatului privind funcționarea Uniunii europene, în realitate

tind către obținerea unei îndrumări în soluționarea în concret a cauzei deduse judecăți

a interpretării unor termeni folosiți în legea română în privința noțiunii de „introducere

pe piața națională” ceea ce excede competenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului declarat în cauză.

Examinând sentința recurată,

prin prisma criticilor formulate, precum și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor

ce urmează.

Argumente de fapt și de

drept relevante

Litigiul dedus judecății

are ca obiect exercitarea controlului de legalitate cu privire la:

(i) Decizia de impunere

nr. 120 din 12 iunie 2009 privind obligații la Fondul pentru mediu în valoare de

718.031 RON reprezentând contribuție datorată și majorări de întârziere aferente

perioadei 2003-2008;

(ii) Decizia nr. 80

din 28 august 2009, prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată

împotriva deciziei de impunere nr. 120 din 12 iunie 2009 și Raportului de inspecție

fiscală nr. 143/16942 din 12 iunie 2009.

1.1. Asupra naturii juridice

a contribuțiilor la Fondul pentru mediu și a termenului de prescripție a dreptului

de stabilire a contribuțiilor la acest fond.

Sub acest aspect, prezintă

relevanță următoarele dispoziții legale:

Art. 2 din Legea nr. 73/2000

privind Fondul pentru mediu (în vigoare până la data de 30 decembrie 2005) potrivit

căruia:

„(1) Fondul pentru mediu

se constituie, se gestionează și se utilizează în conformitate cu prevederile prezentei

legi și ale Legii nr. 72/1996 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare.

(2) Bugetul de venituri

și cheltuieli al Fondului pentru mediu se aprobă de către Guvern, la propunerea

autorității publice centrale pentru protecția mediului.

Art.1 alin. (1) - (3)

din Legea nr. 72/1996 privind finanțele publice (în vigoare până la data de 1 ianuarie

2003), care are următorul conținut:

(1) Prezenta lege stabilește

normele privind formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor

financiare ale statului, ale unităților administrativ-teritoriale și ale instituțiilor

publice.

(2) Constituirea resurselor

financiare publice se face pe seama impozitelor, taxelor, contribuțiilor și veniturilor

nefiscale, prelevate de la persoane juridice și fizice, cu luarea în considerare

a potențialului lor economic și a altor criterii stabilite de lege (...).

(3) Constituirea, repartizarea

și utilizarea resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativ-teritoriale

instituțiilor publice, demite în continuare resurse financiare publice, (...) se

controlează de către Curtea de Conturi, Ministerul Finanțelor Publice și alte organe

împuternicite de lege”.

Art. 1 alin. (1) și

alin. (2) lit. g) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice (act normativ

prin care a fost abrogată Legea nr. 72/1996), potrivit căruia:

„(1) Prezenta lege stabilește

principiile, cadrului general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea

și utilizarea fondului publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice

implicate în procesul bugetar.

(2) Dispozițiile prezentei

legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării și raportării:

(...)

g) bugetelor instituțiilor

publice finanțate integral din venituri proprii (...)”

Art. 1, art. 2 și

art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 196/2005 (în vigoare de la data de 30 decembrie

2005), care au următorul conținut:

Art.1 - „Fondul pentru

mediu este un instrument economic - financiar destinat susținerii și realizării

proiectelor pentru protecția mediului, în conformitate cu dispozițiile legale în

vigoare în domeniul protecției mediului”.

Art. 2 - „Fondul pentru

mediu se constituie și se gestionează în conformitate cu prevederile legale”.

Art. 3 alin. (1) - „(1)

Unitatea care răspunde de gestionarea Fondului pentru mediu este A.F.M., denumită

în continuare A.F.M., instituție publică cu personalitate juridică, finanțată integral

din venituri proprii, în coordonarea autorității centrale pentru protecția mediului”.

Din interpretarea acestor

dispoziții legale rezultă că, atât sub imperiul Legii nr. 73/2000, cât și ulterior,

în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 196/2005, contribuțiile la Fondul pentru mediu

au natura unor resurse financiare ale statului constituite potrivit art. 1 din Legea

nr. 72/1996, respectiv art. 1 din Legea nr. 500/2002.

Prin urmare, dreptul A.F.M.

de a stabili contribuțiile la acest fond se prescrie în termenul de 5 ani prevăzut

de art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., chiar dacă perioada

supusă controlului ar cuprinde și un interval de timp situat anterior intrării în

vigoare a C. proc. fisc. și O.U.G. nr. 196/2005, întrucât ceea ce prezintă relevanță

este natura bugetară a creanței și executarea ei potrivit regulilor specifice acestei

categorii de venituri publice.

În acest sens este soluția

de unificare a jurisprudenței adoptată de plenul judecătorilor, secției de contencios

administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ședința din

data de 26 mai 2008, în vederea interpretării și aplicării unitare a legii, în raport

de art. 126 alin. (3) din Constituție și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată.

1.2. Referitor la prescripția

dreptului de a cere executarea creanțelor pentru perioada 1 decembrie - 31

decembrie 2003.

Potrivit art. 91 din O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările

ulterioare:

„(1) Dreptul organului

fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani (...).

(2) Termenul de prescripție

a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului

următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu

dispune altfel”.

Art. 23 alin. (1) din

același act normativ prevede că, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală

corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere

care le generează.

Conform art. 9 alin. (1)

din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu, sumele prevăzute la art. 8

alin. (1) lit. a)-g) și n) se declară și se plătesc până la data de 25 ale lunii

următoare celei în care s-a desfășurat activitatea.

Așadar, obligațiile de

plată la Fondul pentru mediu aferente lunii decembrie 2003 se declară și se plătesc

până la data de 25 ianuarie 2004. La această dată s-a născut creanța fiscală, iar

termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de legislația fiscală începe să curgă

de la 01 ianuarie 2005 și nu de la 01 ianuarie 2004, cum în mod eronat susține recurenta.

În condițiile în care

inspecția fiscală a început la data de 27 martie 2009, dreptul organului fiscal

de a stabili obligațiile fiscale în sarcina reclamantei pentru perioada 01

decembrie - 31 decembrie 2003, nu este prescris, critica privitoare la acest aspect

fiind neîntemeiată.

1.3. Referitor la calitatea

de contribuabil la Fondul pentru mediu, în perioada 2003-2008.

Conform dispozițiilor

art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000 și art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G.

nr. 196/2005, în perioada ce a făcut obiectul inspecției fiscale, calitatea de contribuabil

la Fondul pentru mediu aparține producătorilor și importatorilor de bunuri ambalate

și ambalaje introduse pe piața națională.

În raport de art. 2 din

H.G. nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor din ambalaje și,

ulterior, din H.G. nr. 621/2005, prevederile acestor H.G. sunt aplicabile pentru

toate ambalajele introduse pe piață, indiferent de materialul din care au fost realizate

și de modul lor de utilizare, precum și pentru toate deșeurile din ambalaje, indiferent

de modul de generare.

Termenii definiți la

pct. 1 din anexa nr. 1 la H.G. nr. 349/2002 și la H.G. nr. 621/2005 se completează

cu termeni definiți la art. 4 din Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformității

produselor (act normativ în vigoare până la data de 29 august 2010).

Noțiunea de „introducere

pe piață a unui produs” reprezintă, în accepțiunea art. 4 din Legea nr. 608/2001,

acțiunea de a face disponibil, pentru prima dată, contra cost sau gratuit, un produs

din domeniul reglementat, în vederea distribuirii și/sau utilizării.

Această definiție se regăsește

și la pct. 9

1

din Anexa la Metodologia de calcul a contribuțiilor și

taxelor datorate la Fondul pentru mediu, aprobată prin Ordinul ministrului mediului

și gospodăririi apelor nr. 578/2006, astfel cum a fost modificat prin Ordinul

nr. 1607/2008.

Așadar, încă de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 608/2001, inclusiv în perioada vizată de inspecția

fiscală, exista reglementată noțiunea de „introducere pe piață a unui produs”, fiind

nereală afirmația recurentei potrivit căreia nu exista o asemenea prevedere până

la data intrării în vigoare a Ordinului nr. 1607/2008 și că, în aceste condiții,

momentul introducerii pe piață ar echivala cu cel al distribuirii produselor către

consumatorii finali.

Din analiza textelor de

lege anterior evidențiate rezultă că intenția legiuitorului a fost de a institui

plata unei taxe la Fondul pentru mediu în sarcina tuturor operatorilor economici,

pentru toate ambalajele introduse pe piața națională, indiferent de proveniența

acestora, în scopul protecției mediului și sancționării prin plată a poluatorului

(a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 542/2009 și nr. 1421/2011 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal).

Constatând existența unui

tratament fiscal nediscriminatoriu în raport de diferitele categorii de operatori

economici ori de produse introduse pe piața națională, nu poate fi vorba de o incompatibilitate

a legislației interne cu prevederile art. 110 din Tratatul privind funcționarea

Uniunii Europene, criticile recurentei fiind neîntemeiate și sub acest aspect.

1.4. Cu privire la îndeplinirea

parțială a obiectivelor de mediu pentru o anumită categorie de deșeuri/hârtie de

carton.

Potrivit art. 14

alin. (2) din H.G. nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor din

ambalaje, astfel cum a fost modificată și completată prin H.G. nr. 899/2004, obiectivele

de valorificare, respectiv de reciclare a deșeurilor din ambalaje se pot realiza

fie individual, fie prin transferarea acestei responsabilității către o persoană

juridică autorizată în acest scop de către Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor.

În acest sens sunt și

prevederile art. 16 din H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor,

act normativ în vigoare în perioada de referință și care a abrogat H.G. nr. 349/2002.

Din analiza probelor administrate

în cauză, respectiv înscrisuri și expertiză contabilă Înalta Curte reține, în acord

cu cele constatate de intimată și de prima instanță, că recurenta nu a valorificat

și nu a reciclat deșeuri din ambalaje.

În ceea ce privește contractul

încheiat cu SC R. SRL de care aceasta se prevalează, nici din conținutul clauzelor

acestuia și nici din facturile emise în baza contractului nu rezultă că încredințarea

deșeurilor s-a făcut în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a

acestora.

De asemenea, nu au fost

prezentate documentele anexe contractului, respectiv situația centralizată a valorificatorului,

pentru a se stabili în ce măsură a fost îndeplinit obiectivul anual de valorificare.

În aceste condiții, este

neîntemeiată critica recurentei potrivit căreia au fost îndeplinite parțial obiectivele

de mediu pentru o categorie de deșeuri/hârtie carton.

Temeiul legal al soluției

instanței de recurs.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului

declarat de reclamanta SC S.T. SRL, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC S.T. SRL împotriva sentinței civile nr. 1052 din 16 februarie 2012 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 noiembrie 2013.