ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2491/2015

Decizia nr. 2491/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu - Direcția Venituri - Serviciul Inspecție Fiscală a solicitat anularea în totalitate a Deciziei de impunere nr. 404/278018 din 25 octombrie 2012 pentru suma de 1.227.542 RON și a Deciziei nr. 2/6990 din 8 ianuarie 2013, de soluționare a contestației administrative formulată împotriva acesteia.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 2590 din 17 septembrie 2013, Curtea de Apel București a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA.

2.1. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a declarat recurs reclamanta SC A. SA, arătând că motivele de nelegalitate se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se arată că sentința pronunțată de instanța de fond privind respingerea excepției lipsei de competență a organului de soluționare a contestației este rezultatul unei aplicări greșite a normelor de drept material, respectiv: Regulamentul de organizare și funcționare a Administrației Fondului pentru Mediu aprobat prin H.G. nr. 1/2006; dispozițiilor art. 7 alin. (2) și (3) și art. 181 din Regulamentul de organizare și funcționare a Administrației Fondului pentru Mediu aprobat prin H.G. nr. 1/2006.

Se mai arată că este greșită soluția instanței de fond, care a considerat că susținerile societății reclamante referitoare la încălcarea de către AFM a normelor legale privind procedura de efectuare a inspecției fiscale și a emiterii actelor administrative sunt nefondate, impunându-se anularea actelor contestate pentru înlăturarea vătămării cauzate.

În opinia recurentei, instanța de fondat a dat o interpretare eronată normelor de drept material aplicabile speței, respectiv dispozițiilor art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul de mediu, statuând că acestea fac trimitere numai la legislația primară, respectiv Codul de procedură fiscală, fără a include și legislația secundară, respectiv Ordinul Președintelui ANAF nr. 1181/2007 privind modelul și conținutul Raportului de Inspecție Fiscală și Ordinul nr. 364/2009 pentru aprobarea sistemului de proceduri pentru inspecția fiscală.

Recurenta a mai susținut că decizia de impunere nu a fost emisă cu respectarea disp. art. 43 C. proc. fisc., lipsind mențiunile cu privire la motivele de fapt și temeiul de drept.

În ceea ce privește soluția pe fondul cauzei, recurenta a arătat că instanța de fond în mod eronat nu a avut în vedere că acțiunea de introducere pe piața națională a ambalajelor a fost efectuată de furnizorii societății, iar dispozițiile Legii nr. 608/2001 nu au aplicabilitate în speță, H.G. nr. 621/2005 reprezentând norma specială aplicabilă în materia ambalajelor, astfel că societatea nu poate fi responsabilă pentru ambalajele de desfacere aferente produselor comercializate, în sensul dispozițiilor legale.

De asemenea, s-a susținut că nu are responsabilitate legală în ceea ce privește ambalajele de desfacere care sunt folosite la locul de vânzare, întrucât se încadrează în excepția prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 621/2005.

În altă ordine, s-a arătat că societatea reclamantă nu era obligată să calculeze, să declare și să vireze către Fondul de mediu contribuția pentru ambalajele de desfacere, decât după data de 14 aprilie 2011, având în vedere modificările legislative intervenite cu privire la ambalajele exclusiviste și în nici un caz pentru perioada ianuarie 2007 - aprilie 2011, motiv pentru care suma stabilită cu titlu suplimentar (debit și accesorii) aferentă acestei perioade este nelegală.

2.2. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

În cauză a fost întocmit Raport, conform disp.art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din 28 octombrie 2014, potrivit disp. art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., sens în care a pronunțat Încheierea din 3 decembrie 204 prin care a admis în principiu recursul și a stabilit termen la 4 iunie 2015 pentru judecata pe fond a acestuia, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând recursul formulat, reține că este nefondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Conform înscrisurilor ce se află la dosarul cauzei, prin Decizia de impunere nr. 404 din 25 octombrie 2012 a fost stabilită în sarcina societății reclamante o creanță la Fondul pentru mediu în cuantum total de 1.227.542 RON, compusă din: 753.461,18 RON, obligație fiscală principală; 361.020,72 RON dobânzi de întârziere; 16 RON taxă pentru emisiile de poluanți; 22,53 RON dobânzi de întârziere și 2,40 RON penalități de întârziere.

Prin Decizia nr. 2 din 28 ianuarie 2013 a fost respinsă ca neîntemeiată contestația fiscală împotriva deciziei de impunere.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu acțiune în anularea Deciziei nr. 2/2013, conform art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicat, care a fost respinsă ca neîntemeiată prin Sentința nr. 2590 din 17 septembrie 2013, recurată în cauză.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă în susținerea motivului de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Din cuprinsul acțiunii formulate de reclamantă rezultă că aceasta a solicitat anularea/nulitatea actelor administrative fiscale contestate, invocând nerespectarea dispozițiilor Codului de procedură fiscală privind competența de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale; faptul că Decizia nr. 404/2012 a fost emisă cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare referitoare la desemnarea echipei de inspecție fiscală, precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 43 C. proc. fisc.

Analizând cuprinsul contestației administrative se constată că reclamanta a invocat ca motive pentru anularea actelor administrative atacate, ultimele două motive menționate în acțiune, precum și motive legate de nerespectarea dispozițiilor legale speciale privind durata inspecției fiscale.

Astfel, primul motiv de anulare invocat în acțiune, respectiv încălcarea normelor legale privind competența de soluționare a contestației fiscale nu a fost invocat în contestația administrativă.

Soluționarea contestației s-a făcut în limitele sesizării, astfel cum impun dispozițiile art. 213 alin. (1) C. proc. fisc., fiind emisă Decizia nr. 2 din 8 ianuarie 2013, contestată în cauză.

Deci, reclamanta a invocat în fața instanței de contencios administrativ un motiv de nelegalitate ce nu a făcut și obiectul sesizării în cadrul contestației administrative, cu depășirea limitelor sesizării. Pe de altă parte, dincolo de aceste aspecte, susținerile reclamantei cu privire la nulitatea actelor administrative fiscale sunt neîntemeiate.

Cauzele de nulitate ale actului administrativ fiscal sunt expres și limitativ prevăzute în cuprinsul dispozițiilor art. 46 C. proc. fisc., astfel: „Art. 46: Nulitatea actului administrativ fiscal - Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia”.

Față de aceste dispoziții legale, nu poate fi vorba de vreun viciu de legalitate în niciuna din cele trei ipoteze invocate de reclamantă, care să atragă nulitatea actelor administrative-fiscale contestate.

În ceea ce privește nulitatea actelor ce nu este expres prevăzută, dispozițiile Codului de procedură fiscală se coroborează/completează cu dispozițiile art. 175 alin. (1) (fost art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care impun a se face dovada unei vătămări care nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului.

Cum nulitatea prevăzută de art. 46 din C. proc. fisc. este una expresă, vătămarea presupunându-se până la proba contrarie, pentru orice alte motive, cum sunt cele invocate de reclamantă, nulitatea se va pronunța doar în măsura în care partea a suferit o vătămare pe care o și dovedește și ce nu poate fi în alt mod înlăturată decât prin anularea actului.

Simpla afirmație a reclamantei, în sensul că ar fi fost vătămată prin emiterea actului administrativ fiscal deoarece s-ar fi stabilit în mod eronat sume de plată suplimentare, nu echivalează cu dovedirea certă a vreunei vătămări suferită de aceasta.

Mai mult, analiza legalității sumelor impuse la plată reclamantei implică soluționarea pe fond a cauzei.

Prin urmare, față de considerentele expuse, sunt nefondate criticile recurentei referitoare la nulitatea actelor administrative fiscale contestate.

În altă ordine, se constată că susținerile reclamantei referitoare la: lipsa mențiunilor privind atribuția compartimentului Direcției de Analiză - Proiecte - Serviciul Juridic de a soluționa contestația fiscală formulată; la nerespectarea dispozițiilor legale cu privire la echipa de inspecție fiscală; la nerespectarea disp.art. 43 C. proc. fisc. în ceea ce privește decizia de impunere, au fost invocate la judecata pe fond și analizate detaliat de prima instanță, fiind reluate în recurs, fără a fi prezentate veritabile critici ale soluției fondului sub aceste aspecte.

Instanța de recurs, analizând sentința recurată, reține că instanța de fond a analizat, interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente în cazul fiecărei ipoteze din cele menționate de recurenta-reclamantă.

Întrucât, referitor la susținerile reclamantei anterior menționate, considerentele și concluziile expuse de prima instanță în cuprinsul hotărârii recurate sunt în acord cu situația de fapt corect reținută și dispozițiile legale aplicabile, acestea vor fi confirmate de instanța de recurs, apreciindu-se că nu se mai impune reluarea acestora și în cuprinsul prezentei decizii, cu atât mai mult cu cât recurenta doar le-a reluat în recurs.

În ceea ce privește criticile recurentei-reclamante privind fondul cauzei, se reține că acestea sunt nefondate.

Recurenta a menționat că problema de drept care este supusă cenzurii instanței de control judiciar vizează aspectul dacă reclamanta este persoana responsabilă pentru ambalajele de desfacere (cutii, caserole, pungi, pahare, farfurii, etc.) aferente produselor comercializate și, pe cale de consecință, dacă trebuie să achite la Fondul de mediu contribuțiile aferente.

Creanța la fondul de mediu impusă prin actele contestate în cuantum de 1.227.542 RON a avut ca temei disp. art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată cu modificări și completări ulterioare.

Perioada verificată a fost ianuarie 2007 - decembrie 2011.

Necontestat este că în perioada verificată reclamanta a introdus pe piața națională:

- prin intermediul achizițiilor externe - produse ambalate (piese de schimb, echipamente, utilaje și accesorii) în cutii de carton, folie și pungi de plastic, paleți din lemn;

- prin intermediul comercializării pe piața națională a produselor și preparatelor de restaurant, ambalate - ambalaje de desfacere (cutii, caserole, pungi, pahare, farfurii, etc.) sub nume propriu KFC.

Pentru perioada verificată, societatea reclamantă nu a declarat și virat parțial obligațiile de plată aferente cantităților de ambalaje de desfacere introduse pe piața națională prin intermediul comercializării sub nume propriu KFC a produselor și preparatelor din restaurant.

Societatea recurentă a susținut, în esență, că nu a introdus pe piață ambalaje de desfacere a produselor comercializate, acestea fiind introduse de producătorii acestora.

În cuprinsul Anexei I, pct. 11 din Ordinul nr. 1032 din 22 martie 2011 privind modificarea Ordinului nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul a contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu, este menționată specificarea conform căreia „Produsele fabricate, în baza unui contract, exclusiv pentru un operator economic care își aplică denumirea, marca sau un alt semn distinctiv pe produs, în scopul introducerii pe piață și/sau al punerii în funcțiune în România în numele său, se consideră a fi introduse pe piața națională de către acesta”.

Deci, în raport ce aceste prevederi legale, începând cu luna martie 2011, reclamanta a avut calitatea de operator economic care a introdus pe piața națională în nume propriu aceste ambalaje, având responsabilitatea și obligația de a plăti obligațiile aferente acestora la Fondul de mediu.

Anterior acestei perioade, se reține că este corect raționamentul logic/juridic al instanței de fond care, în raport de dispozițiile legale citate/menționate în cuprinsul hotărârii recurate, a concluzionat, în esență, că în conformitate cu disp.art. 4 alin. (1) lit. x) din Legea nr. 608/2001, dat fiind că societatea a desfășurat activitatea de comercializare pe piața internă a produselor și preparatelor de restaurant, ambalate în ambalaje de desfacere (cutii, caserole, pungi, pahare, farfurii, etc.), acestea fiind introduse pe piața națională sub nume propriu KFC, aceasta a preluat responsabilitatea producătorului, datorând contribuția prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de mediu, cu modificările și completările ulterioare, având obligația de a declara și vira obligația aferentă.

În mod eronat recurenta a susținut că dispozițiile Legii nr. 608/2001 nu sunt aplicabile cauzei, întrucât, la pct. 2 din Anexa I la H.G. nr. 621/2005 se prevede în mod expres că: „termenii definiți la pct. 1 se completează cu termenii definiți în Anexa 1A la O.U.G. nr. 78/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 426/2001 și la art. 4 din Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformității produselor, cu modificările și completările ulterioare”.

Deci, în mod corect prima instanță a statuat că termenul de „producător”, astfel cum a fost definit în cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. x) din Legea nr. 608/2001 este pe deplin aplicabilă în materia determinării persoanei responsabile pentru gestionarea deșeurilor de ambalaje, introduse pe piața națională, respectiv reclamantei, neavând relevanță că nu are în obiectul de activitate producerea/fabricarea de ambalaje de hârtie/carton/material plastic, etc., sau că achiziționează aceste ambalaje de la alte persoane juridice - societăți comerciale.

În altă ordine, recurenta a susținut că responsabilitatea sa reținută prin actele contestate, în raport de disp.art. 16 lit. c) din H.G. nr. 621/2005 este nelegală pentru că se încadrează în excepția prevăzută de art. 16 lit. a) din același act normativ.

Aceste susțineri sunt fără temei real și legal.

Recurenta-reclamantă nu se află în situația prev.de art. 16 lit. a) din H.G. nr. 621/2005 pentru că nu se află în ipoteza prevăzută de aceste dispoziții, nefăcând parte din operatorii economici care introduc pe piață produse ambalate pentru a-i fi aplicabilă excepția invocată.

În mod corect a fost reținută responsabilitatea reclamantei pentru cantitatea de deșeuri generată de ambalajele pe care le-a introdus pe piața națională, în temeiul art. 18 lit. c) din H.G. nr. 621/2005. Aceste dispoziții prevăd că: „operatorii economici care introduc pe piață ambalaje de desfacere sunt responsabili pentru deșeurile generate de respectivele ambalaje”.

Dispozițiile citate fac trimitere la operatorii economici care introduc pe piață ambalaje și recurenta-reclamantă face parte din această categorie, astfel cum s-a reținut anterior.

Prin urmare, nu-i este aplicabilă excepția prevăzută de art. 16 lit. a) care-i vizează doar pe operatorii economici care introduc pe piață produse ambalate și nu pe cei care introduc pe piață ambalaje de desfacere, cum este cazul recurentei-reclamante.

Față de toate considerentele expuse se reține că responsabilitatea/obligația calculării, declarării și virării contribuției la Fondul de mediu privind ambalajele de desfacere în mod corect a fost reținută prin actele administrative fiscale contestate, confirmate ca temeinice și legale de instanța de fond.

Referitor la susținerile sumare ale reclamantei cu privire la faptul că ar fi îndeplinit obiectivele de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje, conform disp.art. 16 din H.G. nr. 621/2005, prin predarea acestora către SC ... SRL, se reține că acestea sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente.

Nu a fost contestată în vreun fel reținerea organului de control din cuprinsul raportului de inspecție fiscală, potrivit căruia reclamanta a raportat, în vederea îndeplinirii obiectivelor anuale doar cantitățile de ambalaje provenite din achizițiile de produse ambalate din piața externă, iar în perioada ianuarie 2007 - decembrie 2008 nu a valorificat și nu a reciclat deșeuri de ambalaje în conformitate cu legislația aplicabilă.

Pe de altă parte, întrucât recurenta-reclamantă nu a recunoscut responsabilitatea ce-i revenea în calitate de operator economic care a introdus pe piață ambalaje de desfacere, este evident că nu a îndeplinit nici obiectivele anuale de valorificare și reciclare a acestora, acest fapt nefiind dovedit în vreun fel în cauza dedusă judecății.

Simpla referire la Contractul de prestări servicii nr. 01TR-1095 din 5 ianuarie 2009 și actele adiționale la acesta, încheiat între reclamantă și SC B. SRL nu face dovada îndeplinirii/respectării dispozițiilor legale incidente în materia valorificării și reciclării deșeurilor de ambalaje.

Prin urmare, se reține din actele existente la dosarul cauzei, că recurenta-reclamantă nu a dovedit îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare în conformitate cu prevederile art. 14, 16 alin. (2) din H.G. nr. 621/2005, respectiv dispozițiile Ordinului MMGA nr. 578/2006.

În concluzie, în mod corect au fost stabilite obligațiile reclamantei la Fondul de mediu prin actele administrative fiscale contestate.

Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că este corectă soluția instanței de fond, astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SA împotriva Sentinței nr. 2590 din 17 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2015.

Procesat de GGC - LM