ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3687/2018

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu anularea în tot a Deciziei de impunere nr. x/27.08.2015 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu - Direcția Generală de Administrare Fiscală și Gestiune Financiară; anularea în tot a Raportului de inspecție fiscală nr. x/27.08.2015 emis de Direcția Generală de Administrare Fiscală și Gestiune Financiară; anularea în tot a Deciziei nr. J8W3999/19.10.2015 a Administrației Fondului pentru Mediu privind soluționarea contestației administrative formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/27.08.2015; anularea în tot a Deciziei nr. x/30.09.2015 referitoare la obligațiile de plată accesorii.

Soluția primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 1083 din 1 aprilie 2016 a respins excepția inadmisibilității, a admis contestația formulată de A. Administrator Judiciar al SC B. SA în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, a anulat Decizia nr. 189/19.10.2015 de soluționare a contestației administrative, Decizia de impunere nr. x/27.08.2015 și Decizia de impunere accesorii nr. x/30.09.2015, precum și Raportul de inspecție fiscală nr. x/27.08.2015.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, pârâta Agenția Fondului pentru Mediu a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În susținerea recursului sau, pârâta Administrația Fondului pentru Mediu(AFM) a invocat prevederile art. 71 și 72 din Ordinul MMSC nr. 192/2014, dispoziții legale care prevăd în sarcina operatorilor economici autorizați pentru preluarea obligațiilor de gestionare a deșeurilor de ambalaje de a plăti contribuția de doi RON/kilogram, contribuție ce se plătește de către acești operatori autorizați pentru preluarea obligațiilor anuale de gestionare a respectivelor deșeuri pentru diferența dintre cantitățile de deșeuri corespunzătoare obiectivelor stabilite în legislație și cantitățile de deșeuri de ambalaje, respectiv de anvelope uzate constatate de Administrația Fondului pentru Mediu ca fiind valorificate. În esență, recurenta susține că în urma verificării documentelor, coroborate cu informațiile obținute în baza controalelor încrucișate derulate la partenerii de afaceri ai reclamantei, a constatat că o societate parteneră a reclamantei, SC C. SRL, nu a efectuat operațiuni de valorificare prin reciclarea sticlei, ci reciclarea s-a efectuat prin alte metode. În concret, partenera reclamantei deși avea încheiat contract de vânzare cărămizi de sticlă, aceasta nu a produs și nu a vândut decât sticlă granulată. De asemenea, rapoartele de procesare, anexe la facturile de prestări servicii arătau clar că societatea a procesat deșeurile de ambalaje de sticlă, transformându-le în granule de sticlă. Prin urmare, deși reclamanta știa că deșeurile de ambalaje nu au fost reciclate, a acceptat la plată respectivele facturi și a raportat clienților săi și ANPM ca fiind deșeuri de ambalaj de sticlă reciclate, prin urmare este evident că nu și-a îndeplinit obligațiile legale. Echipa de control a calculat corect contribuția în sarcina reclamantei, având în vedere că aceasta a încheiat contracte pentru preluarea responsabilității cu clienții săi, a încheiat contracte cu operatorii economici colectori/valorificatori/reciclatori, a finanțat activitatea de colectare, valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje, dar nu s-a asigurat că deșeurile de ambalaje au fost reciclate. Nu în ultimul rând se impune a avea în vedere, precizează recurenta, că reclamanta face obiectul dosarului penal nr. x/2015, motiv pentru care, în baza art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., se impune suspendarea judecății cauzei până la soluționarea dosarului penal. Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs incident reclamanta, în temeiul art. 491 coroborat cu art. 472 și cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În motivarea recursului său, reclamanta a susținut că sunt eronate considerentele instanței de fond cu privire la faptul că obiectivele anuale puteau fi îndeplinite doar prin reciclare, nu și prin valorificare, că societatea s-a adresat în mai multe rânduri pârâtei pentru a preciza care sunt documentele necesare asigurării trasabilității, dar aceasta din urmă nu a oferit un răspuns clar și rapid la solicitările sale, că nu și-a încălcat niciuna dintre obligațiile legale care îi incumbau, având încheiate contracte cu colectori autorizați chiar de către pârâtă, responsabilitatea acestora în gestionarea deșeurilor, în finalitatea operațiunii de reciclare, neputând fi extinsă la cei cu care au contractat, că instanța de fond a reținut greșit răspunderea exclusivă a reclamantei, contrar jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, din cauza C-277/14.

Procedura de examinare a recursului în completul de filtru Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 31 mai 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 17 iulie 2018.

Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de prevederile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Reclamanta B. SA are calitatea de operator economic licențiat pentru preluarea responsabilități privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje potrivit licenței nr RO-ANPM-008/2001. În această calitate reclamanta a preluat obligațiile de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje de la un număr de 163 de operatori economici care au introdus pe piață națională bunuri ambalate și ambalaje de desfacere, în baza licenței de operare nr. RO-ANPM-D.A.-008/22011. La rândul său, reclamanta a încheiat contracte cu 19 parteneri autorizați pentru colectarea și valorificarea deșeurilor. Administrația Fondului pentru Mediu, pârâta în prezenta cauză, a constatat prin intermediul inspectorilor săi că unul din cei 19 parteneri ai reclamantei, SC C. SRL, a reciclat pentru reclamantă cantitatea de 3492,015 kilograme de ambalaj de sticlă, considerând că această cantitate nu a fost însă valorificată prin reciclare, astfel cum prevăd dispozițiile legale în materie, ci prin alte metode, mai exact, prin producerea și vânzarea de granule de sticlă. Înalta Curte, în acord cu prima instanță, consideră că reclamanta, în baza prevederilor art. 16 alin. (1) - (4) din H.G. nr. 621/2005, avea obligația de a îndeplini, pentru operatorii economici care introduc pe piața națională bunuri ambalate și ambalaje de desfacere, obiectivul anual de valorificare prevăzut în anexa 3 la O.U.G. nr. 196/2005, obiectiv ce nu poate fi îndeplinit decât prin reciclare. Așa cum a reținut judecătorul fondului, termenii valorificare și reciclare au semnificația care le este dată în anexa nr. 1 la H.G. nr. 621/2005: valorificare înseamnă orice operație aplicabila deșeurilor de ambalaje prevăzută în anexa nr. II B la O.G. nr. 78/2000; reciclare înseamnă operațiunea de reprelucrare într-un proces de producție a deșeurilor de ambalaje pentru a fi folosite în scopul inițial sau pentru alte scopuri. Prima instanță a înlăturat susținerile reclamantei cu privire la transferul responsabilității asupra atingerii obiectivului anual de valorificare prin reciclare a deșeurilor de sticlă, către operatorii cu care a încheiat contracte, în speță, către SC C. SRL. Înalta Curte apreciază că obligația de a răspunde pentru îndeplinirea obiectivului anual de valorificare prin reciclare a deșeurilor de sticlă, se degajă fără echivoc din prevederile art. 16 din H.G. nr. 621/2005 (citate de prima instanță în sentința pronunțată la fond), în sarcina operatorilor economici autorizați, așa cum este cazul reclamantei, și nu are loc un transfer de responsabilitate în privința atingerii acestui obiectiv către operatorii care colectează și/sau reciclează deșeuri (în speță, SC C. SRL). Primă instanță, examinând actele și lucrările dosarului, a constatat că pârâta a apreciat greșit serviciul prestat de către operatorul - partener al reclamantei și, prin urmare, a emis în mod nelegal actele contestate în prezenta cauză, deoarece deșeurile de sticlă în discuție au fost supuse unui procedeu de prelucrare în urma căruia au rezultat cărămizi din sticlă, produse ce au fost valorificate prin comercializare. Pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a atacat cu recurs sentința primei instanțe, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, că valorificarea deșeurilor de sticlă nu s-a făcut prin reciclare, așa cum prevăd dispozițiile legale în materie, ci prin alte metode, mai exact, prin producerea și vânzarea de granule de sticlă. Înalta Curte împărtășește pe deplin concluzia primei instanțe, constatând că, într-adevăr, cantitatea de 3492,015 kg de deșeuri de ambalaje de sticlă a fost valorificată prin reciclare, în condițiile în care produsul obținut prin prelucrarea acestor deșeuri îl reprezintă cărămizile din sticlă, ceea ce satisface exigența reciclării, ca procedeu de reprelucrare într-un proces de producție a deșeurilor, așa cum se pretinde imperativ în H.G. nr. 621/2005 (a se vedea definiția legală a reciclării din anexa nr. 1 a acestei hotărâri de guvern). Astfel, la dosarul de fond se regăsesc rapoartele de procesare întocmite în cursul anului 2014, cu privire la cantitatea de 3492,015 kg de deșeuri de ambalaje de sticlă, din care rezultă că aceste deșeuri au fost supuse unui proces de prelucrare, că au fost obținute granule de sticlă, într-o fază intermediară, și apoi că aceste granule au fost transformate în cărămizi de sticlă, iar acest produs a fost comercializat prin vânzare. În fine, recurenta a solicitat suspendarea judecării prezentei cauze, potrivit art. 413 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., până la soluționarea cauzei penale ce formează obiectul dosarului x/2015 Înalta Curte constată că, în cauză, nu se verifică niciuna din ipotezele descrise în textul legal invocat de către recurentă. Astfel, pentru a se putea dispune suspendarea cauzei, conform alin. (1) din art. 413 C. proc. civ., este obligatoriu ca dezlegarea pricinii să depindă, în tot sau în parte de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Or, se observă cu ușurință că nu există o cauză aflată pe rolul unei instanțe de judecată de a cărei soluție să depindă dezlegarea ce se dă în această cauză. Existența unui dosar penal pe rolul organelor de anchetă nu satisface exigența pretinsă în art. 413 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, constată Înalta Curte, nu sunt îndeplinite cerințele din art. 413 alin. (2) C. proc. civ. pentru a se dispune suspendarea cauzei. În termen categorici, acest text de lege pretinde ca în cauză să se fi început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea în prezenta cauză. Or, recurenta nu a produs probe cu privire la începerea urmăririi penale în dosarul penal invocat de către aceasta, astfel că nu se poate dispune suspendarea judecății cauzei de față. În ceea ce privește susținerile reclamantei în memoriul de recurs incident, instanța de control judiciar a răspuns punctual opiniilor exprimate de către SC B. SA, prin A., cu ocazia examinării recursului principal. Astfel, Înalta Curte a arătat că împărtășește opiniile instanței de fond atât în privința obligației reclamantei, potrivit art. 16 din H.G. nr. 621/2005, de a îndeplinii obiectivul anual de valorificare prevăzut în anexa 3 la O.U.G. nr. 196/2005, cât și că acest obiectiv poate fi îndeplinit exclusiv prin reciclare, că nu poate fi primită susținerea referitoare la transferul responsabilității asupra atingerii obiectivului anual de valorificare prin reciclare a deșeurilor de sticlă către operatorii cu care reclamanta a încheiat contracte, respectiv că obligația privind îndeplinirea obiectivului anual de valorificare prin reciclare, în baza textului legal precitat, art. 16 din H.G. nr. 621/2005, îi revine reclamantei. De asemenea, instanța supremă a clarificat chestiunea privitoare la faptul că obiectivele anuale pot fi îndeplinite doar prin reciclare, iar nu și prin valorificare, împărtășind și în acest caz opinia judecătorului fondului exprimată în cuprinsul sentinței atacate cu recurs. Oricum, constată Înalta Curte, discuția sub acest aspect este una pur teoretică în condițiile în care, pe baza probelor administrate, prima instanță a stabilit fără echivoc că operatorul - partener al reclamantei, contrar opiniei pârâtei, a valorificat cantitatea de 3492,015 kg prin reciclare, iar nu în alt mod, astfel că s-a demonstrat respectarea dispozițiilor cuprinse în H.G. nr. 621/2005. Apoi, observă Înalta Curte, invocarea jurisprudenței Curții de Justiție de la Luxemburg este, în speță, greșită deoarece în cauza C - 277/14 este în discuție o altă ipoteză, întrucât în speța de față nu s-a pus problema ca statul să solicite unui agent economic să facă demersuri care nu cad în sarcina sa. În cauza de față, prima instanță a reținut corect că respectarea obiectivului anual de valorificare prin reciclare reprezintă obligația reclamantei în calitatea sa de operator economic autorizat, iar nu operatorilor - parteneri ai acesteia. Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că recursul promovat de către pârâta Administrația Fondului de Mediu este nefondat, astfel că îl va respinge ca atare, potrivit art. 496 din C. proc. civ.