ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1917/2016

Decizia nr. 1917/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC "A." SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, suspendarea executării Deciziei nr. 33/2803/DJRU din 16 iulie 2014 emisă de autoritatea pârâtă și implicit a Deciziei de impunere nr. 70 din 08 mai 2014 privind obligații fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu, precum și a Raportului de inspecție fiscală nr. 70 din 08 mai 2014, până la soluționarea definitivă a cauzei având ca obiect anularea acestor acte.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea pronunțată în ședința publică de la data de 15 decembrie 2014, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta SC "A." SA,în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, ca neîntemeiată.

Totodată, a dispus restituirea către reclamantă a cauțiunii consemnată pentru cererea de suspendare.

Cererea de recurs

Împotriva Încheierii din 15 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a declarat recurs reclamanta SC "A." SA.

În motivarea căii de atac, recurenta invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea sentinței atacate și, în urma rejudecării, admiterea cererii de suspendare a executării Deciziei nr. 33/2803/DJRU din 16 iulie 2014 emisă de autoritatea pârâtă și implicit a Deciziei de impunere nr. 70 din 08 mai 2014 privind obligații fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu, precum și a Raportului de inspecție fiscală nr. 70 din 08 mai 2014, până la soluționarea definitivă a cauzei având ca obiect anularea acestor acte.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, recurentul reclamant susține că sentința primei instanțe nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, în sensul că instanța de fond nu a motivat în niciun fel respingerea susținerilor reclamantei din cererea introductivă, cum ar fi încălcarea dreptului contribuabilului de a fi ascultat de către organul fiscal (art. 9 C. proc. fisc.), limitându-se să constate aspecte de fapt.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, recurenta-reclamant susține că hotărârea atacată se bazează pe o interpretare și aplicare greșită a textelor legale incidente speței, respectiv ale art. 14 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispozițiile art. 43, art. 46, art. 47 și ale art. 87 C. proc. fisc., referitoare la necesitatea motivării actului administrativ-fiscal.

În aceste sens, recurenta arată că prima instanță nu a luat în considerare împrejurările de fapt și de drept pe care reclamanta le apreciază suficient de lămuritoare și care au condus la crearea unei serioase îndoieli cu privire la legalitatea actului administrativ atacat precum și la iminența producerii unei pagube în patrimoniul și activitatea societății.

Apărările formulate în cauză

Intimata Administrația Fondului pentru Mediu nu formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și 3 C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 22 martie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din 17 mai 2016, completul filtru a constatat, față de conținutul raportului întocmit în cauză, recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul reclamantei A. ca fiind admisibil în principiu, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat și a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.

Cu privire la fondul recursului

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a probatoriului administrat în cauză și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză,reclamanta SC "A." SA a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, suspendarea executării Deciziei nr. 33/2803/DJRU din 16 iulie 2014 emisă de autoritatea pârâtă și implicit a Deciziei de impunere nr. 70 din 08 mai 2014 privind obligații fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu, precum și a Raportului de inspecție fiscală nr. 70 din 08 mai 2014, până la soluționarea definitivă a cauzei având ca obiect anularea acestor acte.

- paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Îndeplinirea celor două condiții este verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanță.

În jurisprudența sa (cu titlu de exemplu, Deciziile nr. 737/2012, nr. 514/2013 și nr. 3019/2015), Înalta Curte a reținut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța trebuie să își limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Astfel, potrivit art. 15 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, "suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat."

Analizând în ansamblu criticile formulate de recurentă în raport cu baza factuală astfel descrisă, Înalta Curte constată că sentința atacată nu reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale precum și evaluarea adecvată a materialului probator, instanța de fond ajungând la concluzia că, în cazul nemotivării actului administrativ fiscal sau a motivării insuficiente ori necorespunzătoare, legiuitorul nu a instituit sancțiunea nulității exprese, necondiționate de dovada producerii unei vătămări, conform art. 175 alin. (2) C. proc. civ. ("în cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară").

De asemenea, instanța de fond a reținut că prin aplicarea în cauză a acestor considerații teoretice, reclamanta urmează a proba pe fondul cauzei vătămarea ce i-ar fi fost produsă și care sunt efectele unei asemenea vătămări asupra legalității actelor contestate.

Referitor, la excepția autorității de lucru judecat, instanța a constatat că nu sunt întrunite elementele prevăzute de art. 430 - 431 C. proc. civ., referitoare la identitate de obiect, părți, cauză, astfel că a respins ca neîntemeiată această excepție.

Soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat aceasta sunt neîntemeiate, curtea de apel apreciind în mod greșit că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că susținerile recurentei-reclamantei, înlăturate de instanța de fond, prin care se tinde a se face dovada aparenței de nelegalitate, respectiv a unei serioase îndoieli în privința legalității actului nu privesc în realitate aspecte de nelegalitate și de netemeinicie cu privire la circumstanțele de fapt și de drept ale actului administrativ contestat.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt și/sau de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă care au fost expuse anterior cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ sau modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Analizând cererea de suspendare a executării actului administrativ atacat prin prisma acestor dispoziții legale, instanța consideră că din conținutul Deciziei nr. 33/2803/DJRU din 16 iulie 2014 emisă de autoritatea pârâtă și implicit a Deciziei de impunere nr. 70 din 08 mai 2014 privind obligații fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu, precum și a Raportului de inspecție fiscală nr. 70 din 08 mai 2014, nu rezultă care a fost stare de fapt constatată de controlul fiscal și care a generat impunerea de obligații suplimentare de plată.

Simpla înșiruire de acte normative, fără nicio menține privind suportul juridic concret al obligațiilor fiscale suplimentare de plată stabilite în sarcina recurentei reclamante nu echivalează cu o motivare a actului administrativ, în sensul stipulat de art. 46 C. proc. fisc.

Așadar, raportându-ne la sfera încălcării unor norme imperative și atâta timp cât această cât timp cât neregularitatea nu a fost contestată de partea adversă, în mod greșit instanța de fond nu a reținut îndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, instanța constatată că cererea îndeplinește și condiția cazului bine justificat, prin raportate la prevederile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, atâta timp cât prin cererea de anulare a actului respectiv se invocă și motive de nulitate absolută a Deciziilor de impunere atacate, care impun verificarea de către o instanță de judecată a legalității actului administrativ.

Asupra condiției pagubei iminente, curtea de apel în mod corect a reținut că susținerile reclamantei sunt întemeiate, având în vedere situația rezultată din actele contabile dezvoltate în cuprinsul acțiunii introductive, astfel încât prin executarea actelor contestate s-ar putea genera formal o îngreunare a activității reclamantei.

În altă ordine de idei, este necontestat faptul că actul administrativ prin care este angajată răspunderea materială sub forma imputării unei anumite sume de bani este, prin natura sa, susceptibil să producă o diminuare a veniturilor societății căreia i se adresează, diminuarea respectivă având, la rândul său, caracter prezumat nelegal, care se circumscrie definiției date noțiunii de pagubă iminentă prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Raportat la prevederile art. 215 C. proc. fisc. potrivit cărora introducerea contestației pe cale administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal, aceste dispoziții neaducând atingere dreptului contribuabilului de a cerere suspendarea executării actului administrativ fiscal în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, condiționat însă, de depunerea unei cauțiuni.

Din analizarea acestui text de lege, rezultă că depunerea cauțiunii este o etapă prealabilă obligatorie pentru analizarea oportunității suspendării actului administrativ. Această condiție, imperativă fiind îndeplinită astfel că Înalta Curte apreciază că acestea nu vor mai fi analizate în raport de constatarea îndeplinirii a însăși cerinței prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de suspendare.

Având în vedere aceste împrejurări, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A., va casa în parte încheierea atacată în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de suspendare și dispoziția privind restituirea cauțiunii și, în consecință, va admite cererea de suspendare formulată de reclamanta A. și dispune suspendarea executării Deciziei nr. 33/ 2803/DJRU din 16 iulie 2014 emisă de pârâtă până la soluționarea definitivă a cauzei.

Totodată, va menține soluția în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Încheierii din 15 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte încheierea atacată în ceea ce privește soluția de respingerea a cererii de suspendare și dispoziția privind restituirea cauțiunii.

Admite cererea de suspendare formulată de reclamanta A.

Dispune suspendarea executării Deciziei nr. 33/ 2803/DJRU din 16 iulie 2014 emisă de pârâtă până la soluționarea definitivă a cauzei.

Menține soluția în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2016.

Procesat de GGC - NN