ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1456/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2017 la data de 16.06.2017, reclamanta S.C. A. România S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării actelor administrativ fiscale contestate, respectiv a Deciziei de impunere nr. x/04.07.2016 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu stabilite de inspecția fiscală, decizie emisă de pârâtă la 04 iulie 2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/04.07.2016, emis de pârâtă la 04 iulie 2016, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Tribunalului București, având drept obiect anularea celor două acte administrativ fiscale.

Prin sentința nr. 2904 din 10 iulie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. România S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, ca nefondată și a dispus restituirea către reclamantă a cauțiunii în cuantum de 16.062 RON, consemnată prin recipisa nr. x din 30.06.2017, emisă de B. S.A. - Sucursala Victoria, după rămânerea definitivă a prezentei sentințe.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. România, invocând motive de recurs care se pot circumscrie motivelor prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat, recurenta-reclamantă reiterează argumentele expuse în susținerea cererii de chemare în judecată, subliniind faptul că, analizând argumentele invocate de aceasta cu privire la dovada îndeplinirii cumulative a tuturor condițiilor impuse de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, deși a argumentat existența unor indicii temeinice cu privire la nelegalitatea actelor administrative a căror suspendare a solicitat-o, instanța de fond a concluzionat în mod greșit faptul că argumentele invocate nu sunt de natură a crea o îndoială serioasă în ceea ce privește nelegalitatea actului administrativ.

În ceea ce privește condiția existenței cazului bine justificat, recurenta-reclamantă critică faptul că instanța de fond a reținut în mod greșit în considerentele sentinței recurate faptul că nu există o diferență de interpretare a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 între reclamantă și organul fiscal, iar chestiunea litigioasă este legată de stabilirea în concret a uleiurilor introduse de reclamantă pe piața națională și calculul contribuției prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005.

În opinia recurentei, apreciind astfel, instanța de fond a concluzionat în mod nelegal faptul că această chestiune este una ce poate fi lămurită doar cu ocazia soluționării pe fond a litigiului și în urma administrării unor probe suplimentare, "instanța de față neputând, pe baza unei analize sumare a cauzei, să stabilească dacă identificarea bazei de impunere și calculul făcut de către organul fiscal este corect."

Arată recurenta că în dovedirea îndeplinirii condiției cazului bine justificat a adus suficiente argumente susținute de înscrisuri, argumente care să fie în măsură să ridice o îndoială serioasă în ceea ce privește legalitatea actelor administrative emise.

Subliniază recurenta că existența cazului bine justificat putea fi stabilită de instanța de fond pe baza argumentelor aduse de reclamantă, iar aparența de nelegalitate urma a fi stabilită prin pipăirea formală a cauzei.

În opinia recurentei, aprecierea nelegală a instanței de fond este în sensul că argumentele invocate de reclamantă nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Mai arată recurenta că, în ceea ce privește existența unei pagube iminente, Curtea a reținut în mod nelegal că nu s-a făcut dovada existenței unei astfel de pagube.

În opinia recurentei, condiția existenței unei pagube iminente este îndeplinită, având în vedere că A. România s-ar putea să se regăsească în scurt timp în imposibilitatea de a prelungi scrisorile de garanție existente, de aceea fiind absolut necesar, vital, pentru societatea reclamantă să obțină suspendarea actului administrativ.

Arată recurenta că starea de pericol în care se află societatea este una reală, iar admiterea prezentului recurs și a cererii de suspendare este de natură a duce la prevenirea unei pagube iminente, în caz contrar fiind inevitabilă producerea unor prejudicii grave și ireversibile pentru reclamantă, punându-se în pericol întreaga activitate a societății, ce are un număr de 424 angajați. Toate aceste aspecte sunt susținute de informațiile financiar contabile furnizate de Ministerul Finanțelor Publice, din care rezultă faptul că, la nivelul anului 2016, societatea a înregistrat pierderi semnificative.

Solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii de suspendare a executării actelor administrativ fiscale, astfel cum a fost formulată.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurenta a invocat în susținerea recursului declarat motive de recurs care pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material").

Înalta Curte, legal învestită cu soluționarea prezentului recurs, constată că nu sunt întemeiate susținerile și criticile înfățișate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanța de fond dând o corectă dezlegare pricinii deduse judecății.

Din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că, prin cererea formulată, reclamanta S.C. A. România S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării actelor administrativ fiscale, reprezentate de Decizia de impunere nr. x/04.07.2016 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu stabilite de inspecția fiscală, decizie emisă de pârâtă la 04 iulie 2016 și de Raportul de inspecție fiscală nr. x/04.07.2016, emis de pârâtă la 04 iulie 2016, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Tribunalului București, având drept obiect anularea celor două acte administrativ fiscale.

Prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă, ca nefondată.

În recursul declarat împotriva acestei hotărâri, recurenta-reclamantă a invocat, în esență, faptul că cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite și că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu interpretarea și aplicarea greșită a acestor prevederi legale.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, " în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, act care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

În recursul său, reclamanta S.C. A. România S.A. susține, în esență, că aceste două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite și că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, ignorând argumentele aduse de reclamantă în susținerea acțiunii sale.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Un prim motiv de recurs invocat de recurentă se referă la faptul că, în ceea ce privește îndeplinirea sau nu a condiției cazului bine justificat, în mod greșit instanța a considerat că nu există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actelor contestate.

Înalta Curte constată însă că, pentru susținerea îndeplinirii cazului bine justificat, recurenta nu a arătat care sunt acele motive de natură a crea o îndoială puternică asupra legalității actelor administrative a căror suspendare se solicită, ci aceasta a solicitat instanței de judecată să se pronunțe chiar asupra legalității actelor administrative.

Reclamanta a învederat aspecte referitoare la modul greșit de calcul al contribuției prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 și asupra unor produse pentru care nu se datorează această contribuție, și anume pentru produse care nu sunt uleiuri sau pentru produse care nu generează deșeuri de ulei uzat, iar analizarea acestor aspecte în cadrul cererii de suspendare ar echivala cu o prejudecare a fondului litigiului.

Așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, această chestiune este una ce poate fi lămurită doar cu ocazia soluționării pe fond a litigiului și în urma administrării unor probe suplimentare, instanța de față neputând, pe baza unei analize sumare a cauzei, să stabilească dacă identificarea bazei de impunere și calculul făcut de către organul fiscal este corect.

Verificând argumentele invocate de reclamantă, în mod corect Curtea de apel a apreciat că acestea nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Astfel, Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurentă în ceea ce privește indiciile de nelegalitate ce nu au fost examinate de instanța de fond în conturarea cerințelor cazului bine justificat.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă se rezumă doar la susțineri privind nelegalitatea pe fond a actelor administrative, or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenței dreptului legitim vătămat și nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Or, este de principiu că, până la anularea de către o instanță judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate. În caz contrar s-ar anticipa soluția ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Ca atare, prezumția de legalitate și de veridicitate de care se bucură actul administrativ determină principiul executării acestuia din oficiu, actul administrativ unilateral fiind el însuși titlu executoriu. A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce într-un stat de drept este de neconceput.

Suspendarea executării actelor administrative constituie, prin urmare, o situație de excepție care intervine când legea o prevede, în limitele și condițiile anume reglementate.

Prin urmare, pentru a interveni suspendarea actului administrativ în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, trebuie să existe indicii temeinice în sensul existenței cazului bine justificat, care să pună la îndoială legalitatea actului administrativ fiscal.

Mai mult, analizând cererea de suspendare prin prisma dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, instanța, în soluționarea cererii de suspendare, nu se poate apleca asupra fondului actului administrativ decât în măsura depistării unor vădite neregularități ce pot fi constatate la o analiză sumară a actelor atacate.

Totodată instanța trebuie să țină seama de necesitatea aplicării principiului proporționalității și să cântarească, în mod corect, interesele părților, raportat la fiecare rezultat posibil.

În acest sens, Înalta Curte observă că reclamanta, prin motivele invocate în cererea de suspendare, nu a demonstrat existența unor motive temeinice care să creeze o îndoială puternică asupra legalității actelor administrative atacate, astfel cum în mod corect a apreciat și instanța de fond.

Înalta Curte constată astfel, în acord cu instanța de fond, că în cauză nu este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat, întrucât recurenta-reclamantă nu a reușit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt și de drept care să răstoarne prezumția de legalitate a actelor administrative a căror suspendare se solicită, aceasta aducând în discuție doar aprecieri cu caracter general privitoare la nelegalitatea actelor administrative.

Cât privește criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente, or, în cauză nu s-a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actele contestate ar fi fost anulate, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Prima instanță a reținut că nici cea de-a doua condiție, a pagubei iminente, nu este îndeplinită în cauză.

În mod corect a reținut instanța de fond că reclamanta nu a depus la dosarul cauzei înscrisuri din care să rezulte situația financiară a societății, astfel că sunt nedovedite aspectele invocate în susținerea condiției pagubei iminente.

În acord cu cele statuate de instanța de fond, Înalta Curte subliniază că paguba iminentă este definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționarii unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Mai mult, simpla menționare a creanței constatate și a valorii ei nu duce, de facto, la constatarea că există o pagubă iminentă, cu atât mai mult cu cât iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, iar simpla executare a unui act fiscal nu produce prin ea însăși o pagubă.

În consecință, cele două condiții prevăzute de legea contenciosului administrativ trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ atacat, însă, în speță, recurenta-reclamantă nu poate face dovada unei pagube iminente, după cum nu a făcut nici dovada cazului bine justificat, care să creeze o îndoială puternică asupra legalității actelor a căror suspendare o solicită.

Or, în condițiile în care în mod corect instanța de fond a reținut că nu s-a dovedit îndeplinirea cerințelor menționate, soluția pronunțată nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivele de casare invocate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondate.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, apreciind că soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. România împotriva sentinței nr. 2904 din 10 iulie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 martie 2019.