ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2623/2018

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9.07.2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 25.09.2015 reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a solicitat ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/08.09.2015 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu stabilite de inspecția fiscală în mod nelegal, în cuantum de 2.715.922 RON.

Prin sentința nr. 113 din 19 ianuarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu și, în consecință, a suspendat executarea Deciziei de impunere nr. x din 8 septembrie 2015 emisă de pârâtă până la soluționarea instanței de fond.

Împotriva sentinței nr. 113 din 19 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs a arătat că suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Intimata nu a făcut dovada cazului bine justificat, neindicând aspecte care să fie în măsură să ridice o îndoială serioasă în ceea ce privește legalitatea actului administrativ.

La o sumară analiză a fondului, nu se pot reține elemente de vădită nelegalitate ale actului administrativ atacat, motivele invocate de reclamantă fiind susțineri de temeinicie a căror veridicitate nu poate fi verificată decât prin administrarea probatoriului complex specific acțiunii de fond.

Simplele susțineri făcute în conținutul cererii de suspendare a executării actului administrativ-fiscal nu sunt suficiente pentru înlăturarea prezumției de legalitate de care se bucură actul, întrucât dispozițiile legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. t din Legea nr. 554/2004 se referă, în mod expres, la împrejurări de fapt și de drept, iar nu la afirmațiile părților. Executarea unei obligații bugetare, stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea însăși o pagubă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș din Lega nr. 554/2004. Într-adevăr, din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, dar din punct de vedere juridic, paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului.

Paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Or, în cauză, intimata nu a dovedit sub aspectul prejudiciului intrarea în incapacitate de plată, nedepunând la dosar nici un act doveditor din care să reiasă că plata obligației stabilită prin actul atacat pe calea prezentei acțiuni i-ar produce o pagubă stabilită prin actul atacat pe calea prezentei acțiuni i-ar produce o pagubă sau ar afecta bunul mers al activității sale, nefiind depuse bilanțuri contabile care să menționeze contul de profit și pierdere, din care să reiasă clar disponibilitățile acesteia, resursele din care va plăti suma stabilită ca obligație către fondul de mediu, costuri cu energia electrică, costuri salariale, orice element care poate conduce la concluzia că, în balanța de venituri și cheltuieli a firmei, plata obligațiilor din decizia de impunere duce la o agravare reală a situației economice a societății.

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate, ca fiind legală și temeinică.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 26 martie 2018, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

La termenul din 21.05.2018 având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil, s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților la data de 18.06.2018.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul judiciar declanșat de intimata-reclamantă are ca obiect suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/08.09.2015 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu stabilite de inspecția fiscală, în cuantum de 2.715.922 RON.

În cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care prevăd pentru suspendarea executării actului administrativ condițiile cazului bine justificat și prevenirii producerii unei pagube iminente.

Referindu-se la noțiunile susmenționate, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 definește "paguba iminentă" ca fiind - "prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public" (lit. ș iar "cazuri bine justificate" - "împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ" (lit. t.

Cele două condiții, prin modul restrictiv-imperativ în care sunt reglementate, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, așadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a argumenta existența "unui caz bine justificat" și a "iminenței producerii pagubei".

Cu privire la existența unui caz bine justificat, prima instanță a reținut că la o analiză sumară a actului administrativ fiscal contestat se constată că este afectată prezumția de legalitate a acestuia, din moment ce reclamanta și-a îndeplinit obligația de a încheia contracte cu operatorii economici colectori/valorificatori/reciclatori, a finanțat activitatea de colectare, valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje, iar societățile cu care a încheiat contractele au procesat deșeurile de ambalaje, astfel cum rezultă din documentele de procesare - anexe la facturile de prestării servicii.

Calificarea operațiunilor de valorificare prin alte metode, respectiv încadrarea într-o categorie de operațiuni de reciclare, precum și verificarea operatorilor economici cu care reclamanta a încheiat contracte de procesare a deșeurilor de ambalaj, sunt aspecte care vizează fondul acțiunii având ca obiect anularea deciziei de impunere, instanța fiind limitată în prezenta cauză la examinarea prezumției de legalitate a deciziei.

Față de cele sus arătate, instanța de fond a apreciat că motivele de nelegalitate invocate de reclamantă sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, astfel că este îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Or, singurele criticile aduse de intimata-reclamantă actului contestat nu constituie caz bine justificat, întrucât acestea nu pot, prin ele însele, fără alte dovezi, să probeze existența condiției prevăzute de lege.

Motivele de nelegalitate a actului contestat, invocate în cererea de chemare în judecată, vizează fondul cauzei și nu creează pentru actul administrativ-fiscal a cărui executare se cere a fi suspendată o îndoială serioasă în privința legalității, în sensul definiției date de legiuitor acestei noțiuni în art. 2 alin. (1) lit. t din Legea nr. 554/2004, iar intimata-reclamantă nu a prezentat alte indicii aparente, care să răstoarne prezumția de legalitate a actului contestat, fără ca prin aceasta să antameze sau anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității acestuia.

Prin urmare, în mod greșit a reținut prima instanță că în speță nu este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat.

Cu privire la cea de-a doua condiție și anume necesitatea prevenirii unei pagube iminente, instanța de fond a reținut că suma pe care reclamanta trebuia să o achite conform deciziei de impunere și anume 2.716.922 RON depășește disponibilitățile bănești ale reclamantei precum și profitul net care se poate estima pe întreg anul 2015, afectând chiar cifra de afaceri estimată pe anul 2015.

Achitarea unei sume mult mai mari decât disponibilitățile bănești ale reclamantei și veniturile pe care le poate obține, potrivit situației financiare prezentate, ar determina imposibilitatea plății salariilor către angajați, a obligațiilor către bugetele publice, a datoriilor către furnizorii de servicii de gestionare a deșeurilor, ceea ce poate avea consecințe și sub aspectul derulării contractelor încheiate cu acești furnizori, în sensul plății unor penalități și chiar al rezilierii contractelor, putându-se ajunge la imposibilitatea reclamantei de a asigura îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare/reciclare.

Având în vedere aceste date, cuantumul ridicat al sumei ce urmează a fi executată în raport de disponibilitățile financiare ale reclamantei și de specificul activității acesteia, se reține că este îndeplinită și condiția pagubei iminente, executarea deciziei de impunere putând genera dificultăți reale în activitatea reclamantei.

Acest raționament al instanței de fond este greșit deoarece, argumentele intimatei - în sensul că valoarea creanței prevăzute în sarcina sa prin actul contestat și pornirea executării silite reprezintă un prejudiciu viitor și previzibil pentru aceasta - nu sunt de natură a conduce la concluzia că situația invocată se încadrează în definiția noțiunii de "pagubă iminentă", prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș din Legea nr. 554/2004, citate mai sus; aceasta, întrucât, singură, punerea în executare a actului contestat nu conduce implicit la concluzia îndeplinirii cerinței în discuție.

Or, suspendarea actelor administrative reprezintă, așa cum s-a arătat, o situație de excepție, acestea bucurându-se de prezumția de legalitate și de veridicitate, care determină principiul executării lor din oficiu, iar a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce, într-un stat de drept, este de neconceput.

Totodată, Înalta Curte constată că prin sentința nr. 3405 din 07.11.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată acțiunea reclamantei S.C. A. S.A. prin care a solicitat anularea deciziei de soluționare a contestației nr. x/10.11.2015, a deciziei de impunere nr. x/2015, privind obligațiile fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu stabilite de inspecția fiscală, pentru suma totală de 2.716.922 RON, și a raportului de inspecție fiscală nr. x/08.09.2015 privind îndeplinirea obiectivelor de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje în anul 2014, urmând să se constate că debitul stabilit prin decizia de impunere este nedatorat și să fie obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.716.922 RON actualizată cu dobânda legală, cu titlul de despăgubire conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, calculată de la data retragerii sumei de bani din patrimoniul societății prin acte de executare silită și până la plata efectivă a acesteia de către AFM, cu cheltuieli de judecată.

În aceste circumstanțe, soluția adoptată de instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare creează, cel puțin cu caracter provizoriu, premisa legalității actului a cărui suspendare s-a solicitat, fiind astfel confirmată prezumția de legalitate atașată actului administrativ, până la soluționarea recursului, astfel că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, cu privire la măsurile dispuse prin actul administrativ supus cenzurii instanței.

În concluzie, în speța de față, sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu împotriva sentinței nr. 113 din 19 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, respinge acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2018.