ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7488/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7488/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, la data de 23 mai 2012, reclamantul A.N., în contradictoriu cu pârâtele

D.G.F.P. a Municipiului București prin Administrația Finanțelor Publice a Sectorului

2 și A.N.A.F., a solicitat anularea următoarelor acte administrativ-fiscale:

- Decizia nr. 71 din

15 februarie 2012, privind soluționarea contestației formulate și înregistrată la

A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor sub nr. S1. din 18

noiembrie 2011, împotriva Deciziei de Impunere nr. I1. din 15 noiembrie 2011 și

a Raportului de inspecție fiscală înregistrat sub nr. R1. din 25 octombrie 2011;

- Decizia de Impunere

nr. I1. din 15 noiembrie 2011 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată

stabilite de inspecția fiscală pentru persoane fizice care desfășoară activități

independente în mod individual sau într-o formă de asociere și Raportul de inspecție

fiscală înregistrat sub nr. R1. din 25 octombrie 2011, ce a stat la baza emiterii

deciziei de impunere contestate.

Totodată, a solicitat

suspendarea efectelor Deciziei de impunere nr. I1. din 15 noiembrie 2011 în ceea

ce privește suma de 2.832.275 RON, reprezentând majorări de întârziere, până la

data soluționării irevocabile a acțiunii în contencios administrativ.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat, în esență, că, față de soluția pronunțată în cuprinsul deciziei

nr. 195 din 17 mai 2011 de către Direcția de soluționare a contestațiilor din cadrul

A.N.A.F., s-a efectuat o nouă inspecție fiscală parțială în perioada 07.06.2011-18.10.2011.

Concluziile celui de-al doilea control fiscal au fost consemnate în cuprinsul Raportului

de inspecție fiscală nr. R1. din 25 octombrie 2011 („Raportul de inspecție”- anexa

nr. 5), document în temeiul căruia a fost emisă decizia de impunere nr. R1. din

25 octombrie 2011 (Decizia de impunere- Anexa nr. 6), privind obligațiile fiscale

suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane fizice care

desfășoară activități independente în mod individual și/sau într-o formă de asociere.

Prin decizia de impunere,

a arătat reclamantul, a fost obligat la plata sumei de 3.254.741 RON reprezentând

taxa pe valoare adăugată și 2.832.275 RON reprezentând majorări de întârziere aferente

TVA.

În urma celui de-al doilea

control fiscal, ținând cont de aspectele reținute în decizia nr. 185 din 17 mai

2011 de soluționare a primei contestații prealabile, inspectorii fiscali au analizat

întregul material probator și au apreciat că nu există motive pentru a se dispune

obligarea sa la plata TVA aferentă vânzării imobilului din București, str. D.L.,

sector 2, motivat de faptul că aceasta era scutită, în temeiul art. 141 alin.

(2) lit. f) din C. fisc., întrucât imobilul fusese înstrăinat la mai mult de un

an de la data recepției (deci nu se înstrăinase o construcție nouă), iar lucrările

efectuate ulterior nu reprezentau peste 50% din valoarea de piață.

Pe cale de consecință,

obligația fiscală suplimentară menționată în decizia de impunere este constituită

doar din taxa pe valoare adăugată și majorările aferente rezultate din tranzacțiile

cu terenurile situate în extravilanul comunei B.D., ce au făcut obiectul Contractului

de vânzare cumpărare nr. V1. din 19 decembrie 2008 („Contractul”- anexa 7).

Prin decizia nr. 71

din 15 februarie 2012 („Decizia de soluționare a contestației”- anexa 10), Direcția

de soluționare a contestațiilor a dispus respingerea contestației prealabile ca

neîntemeiată.

Reclamantul a susținut

că obligația fiscală suplimentară constând în T.V.A. și majorări de întârziere a

fost stabilită în mod eronat de autoritatea fiscală în sarcina sa, deoarece prin

Contractul de vânzare-cumpărare V1. din 19 decembrie 2008 a înstrăinat terenuri

arabile, situate în extravilanul localității B.D., care la data efectuării tranzacțiilor

nu îndeplineau condițiile pentru a fi calificate ca „terenuri construibile”.

Pe cale de consecință,

tranzacția s-a încadrat în ipoteza prevăzută de art. 141 alin. (2) lit. f) teza

I, dispoziție legală care stabilește că vânzarea unor terenuri neconstruibile este

scutită de plata taxei pe valoare adăugată.

Totodată, reclamantul

a susținut că vânzarea de bunuri imobile din patrimoniul său (dintre 3 tranzacții

efectuate în anul 2008) nu poate fi încadrată în categoria „exploatării de bunuri

cu caracter de continuitate”. Vânzarea acestor imobile din patrimoniul personal

nu a avut ca și cauză juridică obținerea unor venituri cu caracter de continuitate,

ci a fost motivată de considerente personal, care au impus reîntoarcerea familiei

în Statele Unite ale Americii.

Operațiunile imobiliare

desfășurate se referă la anii 2004-2008, deci la perioada de dinainte de introducerea

alin. (2) al art. 127 din C. fisc. și a pct. 3 alin. (4) din Normele de aplicare

a art. 127, nefiind efectuate în scopul exploatării ulterioare și obținerii de venituri.

Reclamantul a susținut

că, în modalitatea în care autoritatea fiscală a înțeles să interpreteze dispozițiile

art. 127 C. fisc., se realizează practic o adăugare la lege prin extinderea sferei

de aplicare a textului legal, în temeiul prevederilor din Normele Metodologice adoptate

prin H.G. 44/2004 și a altor situații juridice care nu au fost avute în vedere în

ipoteza reglementată de C. fisc. în forma existentă la data efectuării tranzacției

imobiliare.

În cauză, pârâta D.G.F.P.

a Municipiului București prin Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 2 a

formulat întâmpinare.

Hotărârea Curții de Apel

Prin sentința civilă

nr. 5571 din 05 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul A.N. în contradictoriu

cu pârâtele D.G.F.P. a Municipiului București prin Administrația Finanțelor Publice

a Sectorului 2 și A.N.A.F. și a anulat decizia nr. 71 din 15 februarie 2012 de soluționare

a contestației, decizia de impunere nr. I1. din 15 noiembrie 2011 și Raportul de

inspecție fiscală nr. R1. din 25 octombrie 2011.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia, p

rin decizia

nr. 195 din 17 mai 2011, emisă de D.G.F.P.M.B., s-a dispus reverificarea perioadei

fiscale 2004 - 2008, pentru dl. A.N., având ca obiect analizarea taxei pe valoare

adăugată aferentă tranzacțiilor imobiliare efectuate și, față de soluția pronunțată

prin decizia nr. 195/2011,

s-a efectuat o nouă

inspecție fiscală parțială,

concluziile acestui control fiscal fiind

consemnate în cuprinsul raportului de inspecție fiscală nr. R1. din 25

octombrie 2011, document in temeiul căruia a fost emisă decizia de impunere nr.

D1. din 25 octombrie 2011 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite

de inspecția fiscală pentru persoane fizice care desfășoară activități independente

în mod individual și/sau într-o formă de asociere. Prin aceasta decizie de impunere,

reclamantul a fost obligat la plata sumei de 3.254.741 RON, reprezentând TVA și

2.832.275 RON reprezentând majorări de întârziere aferent TVA.

Curtea a constatat că

decizia de impunere atacată stabilește o obligație suplimentară constituită doar

din taxa pe valoarea adăugată și majorările aferente rezultate din tranzacțiile

cu terenuri situate în comuna B.D., ce au făcut obiectul contractului nr. V1.

din 19 decembrie 2008, iar petentul a plătit principalul în sumă de 3.254.741 RON,

pentru a evita acumularea și a altor penalități.

Curtea a apreciat că în

discuție sunt aspecte de drept fiscal, anume dacă terenurile vândute în comuna B.D.

erau construibile sau neconstruibile la data de 19 decembrie 2008 (exceptarea de

la taxa pe valoarea adăugată depinzând de acest aspect), dacă trebuia utilizată

legislația de urbanism, cea cadastrală sau date contractuale/extracontractuale pentru

a stabili categoria de folosință a terenurilor înstrăinate, dacă petentul era persoană

impozabilă sau nu și dacă sunt incidente texte europene sau jurisprudență europeană

privind lipsa caracterului economic al operațiunilor desfășurate de petent.

Potrivit contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 19 decembrie 2008 de B.N.P. I.V.,

obiectul vânzării l-a constituit nuda proprietate a unor terenuri intravilane și

terenuri intravilane curți construcții.

După data de 22

decembrie 2008, documentul oficial care dovedește categoria de folosință a unui

teren este certificatul de urbanism, conform H.G. nr. 1618/2008, însă tranzacția

nr. V1. din 19 decembrie 2008 este încheiată anterior.

Curtea a constatat că

practica fiscului înainte de 22 decembrie 2008 era să folosească informații din

contracte și din datele furnizate de oficiile de cadastru. În speță, autoritățile

fiscale au folosit datele de la oficiile de cadastru (care le-au confirmat prin

corespondență categoria de teren construibil), iar petentul a apelat la legislația

de urbanism, Legea nr. 350/2001, pentru a atesta caracterul neconstruibil al terenurilor.

Instanța de fond a apreciat

că apărătorul petentului are dreptate când afirmă că regimul juridic al terenului

nu poate fi stabilit de părți prin contract, dar Curtea a adăugat că nici prin act

adițional.

Prima instanță a analizat

dispozițiile art. 29 alin. (1), (2) și (3) și art. 31 lit. a) din Legea nr. 350/2001

(aplicabilă la data semnării contractului) și a constatat că regimul juridic al

terenurilor înstrăinate a rezultat din adresa Primăriei B.D. nr. A1. din 02 august

2011 (anexa 12), terenurile fiind în extravilan, neconstruibile, aspect confirmat

și de certificatul de urbanism nr. U1. din 21 decembrie 2009 (anexa 13). Terenurile

au fost trecute în intravilan prin H.C.L. B.V. nr. 60 din 21 octombrie 2009.

Cu privire la calitatea

de persoană impozabilă, Curtea a constatat că un indiciu al activității economice

cu caracter de continuitate îl reprezintă faptul că domiciliul petentului a fost

inițial la aceeași locație cu SC A.C. SRL, antreprenorul cu care încheia contracte

de antrepriză, după cumpărarea unui teren (str. G-ral P., ulterior în str. D.L.,

sector 1) și aspectul că petentul era unul din cei doi asociați ai firmei de construcții.

Din activitatea petentului

de-a lungul timpului, a reținut judecătorul fondului, apare faptul că acesta cumpăra

terenuri in zone de extravilan (comuna B.V.) pentru a le ceda ulterior nuda proprietate,

păstrând uzufructul, iar terenurile erau trecute în intravilan prin hotărâri de

consiliul local, în vedere edificării de imobile; sau acesta cumpăra terenuri în

locații cu potențial în intravilanul Bucureștiului (cartierul P.R., str. D.L.),

obținea autorizații de construire, încheia contracte de antrepriză cu SC A.C.

SRL, în care era asociat, edifica clădiri de birouri și apoi le înstrăina (P.R.,

str. D.L.), o afacere profitabilă in perioada anterioară anului 2010.

Curtea a constatat că

petentul a reușit să găsească excepții sau scutiri legale și să nu plătească TVA

pe aceste tranzacții cu caracter economic, însă a apreciat că scutirea obținută

din punct de vedere fiscal nu afectează caracterul economic al tranzacțiilor desfășurate

de acesta.

Curtea de Apel a conchis

că este evident că doar privind in ansamblu rezultă că petentul realiza afaceri

imobiliare de genul celor enumerate, cu fonduri de care dispunea din S.U.A. și nu

vindea civil imobile, cu motivarea că se întoarce acasă în S.U.A., însă cauza prezentă

vizează doar terenurile din B.V. și cu privire la acestea, petentul are dreptate,

terenurile erau in extravilan, conform Legii nr. 350/2001, adresei Primăriei și

certificatului de urbanism emis ulterior, fiind o eroare a părților contractuale

mențiunea de “intravilan”.

Pe de altă parte, Curtea

a apreciat că jurisprudența europeană invocată nu este aplicabilă, pentru că aceste

tranzacții nu aveau un caracter ocazional și nici nu erau o simplă exercitare a

dreptului de proprietate, deoarece aceste tranzacții, așa cum s-a arătat, făceau

parte din operațiuni economice mai largi ale petentului și ale asociaților firmei

SC A.C. SRL.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs pârâtele A.N.A.F. și D.G.F.P. București, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În expunerea motivelor

se arată că organele de inspecție fiscală au constatat că persoana fizică A.N. a

obținut venituri cu caracter de continuitate, desfășurând activități economice și

devenind persoană impozabilă din persepctiva TVA, a depășit plafonul de scutire

de TVA, în luna ianuarie 2006, având astfel obligația să se înregistreze ca plătitor

de TVA începând cu data de 01 martie 2006; totodată, organele de inspecție fiscală

au constatat că din totalul tranzacțiilor imobiliare efectuate de persoana fizică

A.N., acesta avea obligația să colecteze în conformitate cu prevederile art. 141

alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. cu modificările și completările

ulterioare, TVA aferentă terenurilor construibile vândute în baza contractului de

vânzare autentificat sub nr. V1. din data 19 decembrie 2008.

Organul fiscal apreciază

că, faptul că terenul respectiv este înscris în CF cu destinația de teren intravilan

este suficient pentru a justifica necesitatea aplicării TVA asupra tranzacției.

În mod greșit judecătorul

fondului a reținut că stabilirea regimului juridic al terenurilor, se face numai

prin Legea nr. 350/2001 și nu a luat în considerare dispozițiile legii cadastrului

și a publicității imobiliare nr. 7/1996 republicată cu modificările și completările

ulterioare.

Potrivit dispozițiilor

art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (2) în vigoare la data efectuării operațiunilor,

evidența tehnică economică și juridică a tuturor imobilelor de pe întreg teritoriul

țării se realizează prin sistemul de cadastru general, respectiv prin acest sistem

se realizează descrierea și înregistrarea în documentele cadastrale a imobilelor

prin natura lor, măsurarea și reprezentarea acestora pe hărți și în planuri cadastrale,

stocarea datelor pe suporturi informatice, identificarea și înregistrarea tuturor

proprietarilor și a altor deținători legali de imobile în vederea înscrierii în

CF cu caracter definitiv, precum și furnizarea datelor necesare sistemului de impozitare

și taxe pentru stabilirea corectă a obligațiilor fiscale ale contribuabililor, solicitate

de organele abilitate.

Se invocă în acest sens

și un punct de vedere al Direcției legislației în domeniul TVA din cadrul Ministerului

Finanțelor Publice exprimat prin adresa nr. A2. din 18 august 2010 potrivit căreia

„anterior datei de 28 decembrie 2008, în vederea încadrării terenurilor la momentul

vânzării în categoria celor construibile sau de altă natură, trebuie avute în vedere

documentele întocmite pentru înscrierea în CF”.

Autoritățile recurente

mai susțin că hotărârea este netemeinică deoarece, informațiile furnizate de extrasele

de carte funciară au fost preluate din înscrierile cărților funciare ale fiecărei

parcele de teren tranzacționate în cauză, extrasele fiind certificate pentru exactitatea

acestora iar, în situația în care acestea nu corespundeau cu situația reală, se

putea solicita în conformitate cu prevederile art. 33 din Legea cadastrului și publicității

imobiliare nr. 7/1996, modificarea sau rectificarea înscrierilor din CF.

Se face în continuare

o descriere a modalității de înscriere în CF a mențiunilor privind terenul și categoria

de folosință, cu trimitere la prevederile art. 39 alin. (4) și alin. (6) din Ordinul

Agenției Naționale de Publicitate Imobiliară nr. 633/2006 pentru aprobarea regulamentului

de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară,

cu modificările și completările ulterioare, dar și la cele cuprinse la pct. 8.1.1

, pct. 8.1.2 și pct. 9.3 din Anexa nr. 1 din Normele tehnice pentru introducerea

cadastrului general dar și la Ordinul Ministrului Administrației Publice nr. 534/2001

privind aprobarea Normelor tehnice pentru introducerea cadastrului general cu modificările

și completările ulterioare, unde sunt prevăzute criteriile de clasificare și identificare

a categoriilor de folosință a terenurilor și a construcțiilor dar și modalitatea

de identificare a categoriilor de folosință.

Un ultim argument invocat

de autoritățile recurente, se referă la calificarea drept „persoană impozabilă”

din perspectiva TVA a pârâtului intimat, potrivit art. 126 și urm. C. fisc., ca

urmare a faptului că ar fi desfășurat o activitate economică prin obținerea de venituri

cu caracter de continuitate din vânzarea unor bunuri imobiliare.

Pârâtul prin întâmpinare,

a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea soluției primei instanțe

ca temeinică și legală.

În susținerea acestei

poziții procesuale a arătat că terenul care a făcut obiectul tranzacției, materializată

prin contractul de vânzare autentificat sub nr. V1. din data de 19 decembrie 2008

și supus analizei inspectorilor fiscali era la data vânzării teren neconstruibil

și se afla în situația de excepție de la plata de TVA reglementată de art. 141

alin. (2) lit. f) din C. fisc.

Categoria de folosință

a terenului rezultă, pe de o parte, din adresa autorității publice locale care este

singura competentă să emită certificatul de urbanism dar și un punct de vedere avizat

despre situația juridică a terenului din această perspectivă, în baza documentațiilor

de urbanism existente la acel moment, iar pe de altă parte din certificatul de urbanism

nr. U1. din 21 decembrie 2009, depus ca Anexă nr. 13 la cererea introductivă și

H.C.L. nr. 60 din 21 octombrie 2009, Anexa nr. 14 la cererea introductivă, prin

care terenurile înstrăinate în baza contractului V1. din 19 decembrie 2008 fuseseră

introduse în intravilan în luna octombrie a anului 2009.

Consideră că dispozițiile

legale care stabilesc regimul economic al terenului cu privire la categoria de teren

construibil este Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și evocă drept

relevante dispozițiile art. 25 alin. (1) care reglementează competența autorității

locale în coordonarea activității de urbanism desfășurată pe teritoriul unității

administrativ teritoriale, dispozițiile art. 29 care definesc certificatul de urbanism

ca fiind „actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritățile administrației

publice județene sau locale face cunoscute regimul juridic economic și tehnic al

imobilelor și condițiile necesare în vederea realizării unor investiții, tranzacții

imobiliare ori a altor operațiuni imobiliare potrivit legii”, dispozițiile art.

33 alin. (1) potrivit cărora certificatul de urbanism se emite de aceleași autorității

ale administrației publice locale care, potrivit competențelor stabilite de legislația

în vigoare, emit autorizațiile de construire.

De altfel, prin adoptarea

H.G. nr. 1618/2008 pentru completarea Normelor metodologice de aplicare a Codului

fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, publicată în M. Of. nr. 865 din 22

decembrie 2008, s-a stabilit că certificatul de urbanism este documentul oficial

care dovedește categoria de folosință a unui teren.

Această completare a normelor

metodologice de aplicare a art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. prin introducerea

alin. (6) de la pct. 37

8

nu reprezintă așa cum susțin recurentele o schimbare

a regimului juridic prevăzut de C. fisc. în vigoare la data de 22 decembrie 2008,

deoarece nu s-a modificat legea și printr-un act cu forță juridică inferioară (H.G.)

nu se pot aduce modificări unei legi organice (C. fisc.). Cu aceste completări s-a

stabilit în mod neechivoc că regimul juridic a unui teren se demonstrează în baza

documentelor de urbanism evidențiate de autorități prin emiterea certificatelor

de urbanism.

Dispozițiile Legii

nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară invocată de autoritățile

recurente, nu sunt incidente în cauză și nu prezintă relevanță deoarece prin cadastrul

general se organizează și se păstrează evidența tehnică economică și juridică a

tuturor imobilelor în sistemul de carte funciară, asigurând exclusiv publicitatea

imobiliară.

Examinând sentința recurată,

în raport de motivele invocate, și în limitele prevăzute de art. 304

1

C. proc. civ. Înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Starea de fapt recunoscută

de ambele părți vizează operațiunea de vânzare materializată prin contractul autentificat

sub nr. V1. din data 19 decembrie 2008 prin care reclamantul A.N., înstrăinează

nuda proprietate asupra terenurilor situate în comuna B.D. județul Giurgiu în suprafață

totală de 912.175,50 mp.

Reclamantul nu contestă

împrejurarea că este persoană impozabilă, dar invocă faptul că terenurile care au

făcut obiectul tranzacției supusă analizei inspectorilor fiscali erau situate în

extravilan și aveau statut de teren neconstruibil la data încheierii contractului

de vânzare.

Apreciază pe baza mențiunilor

din certificatul de urbanism că se află în situația de exceptare de la plata TVA

reglementată de art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc.

Organul fiscal susține

faptul că terenurile respective sunt intravilane iar împrejurarea că sunt înscrise

în CF cu destinația de „teren intravilan” este suficientă pentru a justifica necesitatea

aplicării cotei de TVA asupra tranzacției.

Judecătorul fondului,

prin sentința recurată a reținut în privința calității reclamantului de persoană

impozabilă, că acesta a realizat mai multe operațiuni imobiliare constând în vânzări

de terenuri și construcții altele decât cele utilizate în scopuri personale.

A devenit în acest fel

persoană impozabilă, dar operațiunile cuprinse în contractul de vânzare autentificat

sub nr. V1. din 19 decembrie 2008 sunt scutite de TVA conform art. 141 alin. (2)

lit. f) din C. fisc. deoarece au ca obiect terenuri extravilane, regimul lor juridic

fiind stabilit prin certificatul de urbanism eliberat în condițiile Legii nr. 350/2001.

În acest fel, criticile

formulate de către autoritățile recurente, care se referă la calificarea drept persoană

impozabilă din perspectiva TVA, a reclamantului potrivit art. 126 și urm. C.

fisc., ca urmare a faptului că ar fi desfășurat o „activitate economică” prin obținerea

de venituri cu caracter de continuitate din vânzarea unor bunuri imobiliare, sunt

lipsite de interes.

Conflictul juridic dedus

judecății presupune așadar, interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 141

alin. (2) lit. f) din C. fisc.

Potrivit acestui text

legal: „următoarele operațiuni sunt, de asemenea, scutite de taxă: „livrarea de

construcții sau părți de construcții și a terenurilor pe care sunt construite precum

și oricăror altor terenuri. Prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea

de construcții noi, de părți din construcții noi sau de terenuri construibile.

În sensul prezentului

articol se definesc următoarele:

orice teren amenajat sau neamenajat prin care se pot executa construcții conform

legislației în vigoare”.

Așadar, teza a II-a a

acestui text definește în mod expres noțiunea de tern construibil. Caracteristica

principală a acestuia este aceea că pe el se pot executa construcții conform legislației

în vigoare.

Utilizarea terenurilor

și condițiile de ocupare a acestora cu construcții sunt reglementate în plan național

prin Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul cu modificările

și completările ulterioare, H.G. nr. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului General

de Urbanism republicată, Legea nr. 50/1991, și C. civ.

Legea nr. 350/2001, prin

dispozițiile cuprinse în art. 25 alin. (1) reglementează competența autorității

locale în coordonarea activității de urbanism desfășurată pe teritoriul unității

administrativ teritoriale astfel

(1) „Consiliul local coordonează

și răspunde de întreaga activitate de urbanism desfășurată pe teritoriul unității

administrativ-teritoriale și asigură respectarea prevederilor cuprinse în documentațiile

de amenajare a teritoriului și de urbanism aprobate, pentru realizarea programului

de dezvoltare urbanistică a localităților componente ale comunei sau orașului.

(2)

Consiliul local cooperează cu consiliul județean și este sprijinit de acesta în

activitatea de amenajare a teritoriului și de urbanism”.

Dispozițiile art. 29 definesc

certificatul de urbanism ca fiind „actul de informare cu caracter obligatoriu prin

care autoritățile administrației publice județene sau locale face cunoscute regimul

juridic economic și tehnic al imobilelor și condițiile necesare în vederea realizării

unor investiții, tranzacții imobiliare ori a altor operațiuni imobiliare potrivit

legii”; iar în cele cuprinse în art. 31 stabilesc elementele pe care le cuprinde

acest act, printre acestea regăsindu-se și cele vizând regimul juridic al imobilului

-

dreptul de proprietate asupra imobilului și servituțile de utilitate publică care

grevează asupra acestuia; situarea imobilului - teren și/sau construcțiile aferente

- în intravilan sau extravilan;

Regulamentul general de

urbanism aprobat prin H.G. nr. 525/1996, stabilește în aplicarea legii, regulile

de ocupare a terenurilor și de amplasare a construcțiilor dar și a amenajărilor

aferente acestora.

Astfel, conform art. 1

pct. 3 din Regulament „planurile de amenajare a teritoriului sau după caz planurile

urbanistice și regulamentele locale de urbanism cuprind normele obligatorii pentru

autorizarea executării construcțiilor”, controlul aplicării regulamentului revenindu-i

compartimentului de specialitate din cadrul autorității locale.

Pe de altă parte Legea

nr. 50/1991 în Anexa II „Definirea unor termeni de specialitate utilizați în cuprinsul

legii”, explică sfera noțiunii de teren intravilan al unei localități prin: „terenul

care constituie o localitate se determină prin planul urbanistic general (P.U.G.)

și cuprinde ansamblul terenurilor de orice fel cu sau fără construcții organizate

și delimitate ca trupuri independente, plantate, aflate permanent sub ape, aflate

în circuitul agricol, sau având o altă destinație înlăuntrul căruia este permisă

realizarea de construcții în condițiile legii”.

Toate aceste dispoziții

legale conduc la concluzia că regimul juridic al terenului „construibil sau neconstruibil”

rezultă din documentele de urbanism întocmite de autoritățile locale în limitele

competenței recunoscute de lege.

Dispozițiile Legii

nr. 7/1996, privind cadastrul și publicitatea imobiliară, invocate de autoritățile

recurente nu sunt incidente în cauză și nu prezintă relevanță deoarece prin cadastrul

general se organizează și se păstrează evidența tehnică economică și juridică a

tuturor imobilelor iar sistemul de carte funciară asigură publicitatea imobiliară.

În speță, reclamantul

prin actele emise de autoritățile locale respectiv certificatul de urbanism nr.

U1. din 21 decembrie 2009, adresa nr. A1. din 2 august 2008 emisă de Primăria B.D.,

HCL 60 din 21 octombrie 2009, a făcut dovada că terenurile respective aveau statut

de teren neconstruibil la data încheierii convenției de vânzare, astfel că se afla

în situația de excepție de la plata TVA reglementată de art. 141 alin. (2) lit.

f) din C. fisc.

Pentru toate aceste considerentele,

recursurile urmează să fie respinse, ca nefondate, în condițiile prevăzute de

art. 312 alin. (1), art. 316 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de A.N.A.F. și de D.G.F.P. a Municipiului București (succesoare a Direcției Generale

a Finanțelor Publice a Municipiului București) în reprezentarea Administrației Finanțelor

Publice Sector 2, împotriva sentinței civile nr. 5571 din 5 octombrie 2012 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie

2013.