ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7488/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 23 mai 2012, reclamantul A.N., în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. a Municipiului București prin Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 2 și A.N.A.F., a solicitat anularea următoarelor acte administrativ-fiscale: - Decizia nr. 71 din 15 februarie 2012, privind soluționarea contestației formulate și înregistrată la A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor sub nr. S1. din 18 noiembrie 2011, împotriva Deciziei de Impunere nr. I1. din 15 noiembrie 2011 și a Raportului de inspecție fiscală înregistrat sub nr. R1.

din 25 octombrie 2011; - Decizia de Impunere nr. I1. din 15 noiembrie 2011 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane fizice care desfășoară activități independente în mod individual sau într-o formă de asociere și Raportul de inspecție fiscală înregistrat sub nr. R1. din 25 octombrie 2011, ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere contestate. Totodată, a solicitat suspendarea efectelor Deciziei de impunere nr. I1. din 15 noiembrie 2011 în ceea ce privește suma de 2.832.275 RON, reprezentând majorări de întârziere, până la data soluționării irevocabile a acțiunii în contencios administrativ. În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că, față de soluția pronunțată în cuprinsul deciziei nr. 195 din 17 mai 2011 de către Direcția de soluționare a contestațiilor din cadrul A.N.A.F., s-a efectuat o nouă inspecție fiscală parțială în perioada 07.06.2011-18.10.2011.

Concluziile celui de-al doilea control fiscal au fost consemnate în cuprinsul Raportului de inspecție fiscală nr. R1. din 25 octombrie 2011 („Raportul de inspecție”- anexa nr. 5), document în temeiul căruia a fost emisă decizia de impunere nr. R1. din 25 octombrie 2011 (Decizia de impunere- Anexa nr. 6), privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane fizice care desfășoară activități independente în mod individual și/sau într-o formă de asociere. Prin decizia de impunere, a arătat reclamantul, a fost obligat la plata sumei de 3.254.741 RON reprezentând taxa pe valoare adăugată și 2.832.275 RON reprezentând majorări de întârziere aferente TVA.

În urma celui de-al doilea control fiscal, ținând cont de aspectele reținute în decizia nr. 185 din 17 mai 2011 de soluționare a primei contestații prealabile, inspectorii fiscali au analizat întregul material probator și au apreciat că nu există motive pentru a se dispune obligarea sa la plata TVA aferentă vânzării imobilului din București, str. D.L., sector 2, motivat de faptul că aceasta era scutită, în temeiul art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc., întrucât imobilul fusese înstrăinat la mai mult de un an de la data recepției (deci nu se înstrăinase o construcție nouă), iar lucrările efectuate ulterior nu reprezentau peste 50% din valoarea de piață. Pe cale de consecință, obligația fiscală suplimentară menționată în decizia de impunere este constituită doar din taxa pe valoare adăugată și majorările aferente rezultate din tranzacțiile cu terenurile situate în extravilanul comunei B.D., ce au făcut obiectul Contractului de vânzare cumpărare nr. V1.

din 19 decembrie 2008 („Contractul”- anexa 7). Prin decizia nr. 71 din 15 februarie 2012 („Decizia de soluționare a contestației”- anexa 10), Direcția de soluționare a contestațiilor a dispus respingerea contestației prealabile ca neîntemeiată. Reclamantul a susținut că obligația fiscală suplimentară constând în T.V.A. și majorări de întârziere a fost stabilită în mod eronat de autoritatea fiscală în sarcina sa, deoarece prin Contractul de vânzare-cumpărare V1. din 19 decembrie 2008 a înstrăinat terenuri arabile, situate în extravilanul localității B.D., care la data efectuării tranzacțiilor nu îndeplineau condițiile pentru a fi calificate ca „terenuri construibile”. Pe cale de consecință, tranzacția s-a încadrat în ipoteza prevăzută de art. 141 alin. (2) lit. f) teza I, dispoziție legală care stabilește că vânzarea unor terenuri neconstruibile este scutită de plata taxei pe valoare adăugată.

Totodată, reclamantul a susținut că vânzarea de bunuri imobile din patrimoniul său (dintre 3 tranzacții efectuate în anul 2008) nu poate fi încadrată în categoria „exploatării de bunuri cu caracter de continuitate”. Vânzarea acestor imobile din patrimoniul personal nu a avut ca și cauză juridică obținerea unor venituri cu caracter de continuitate, ci a fost motivată de considerente personal, care au impus reîntoarcerea familiei în Statele Unite ale Americii. Operațiunile imobiliare desfășurate se referă la anii 2004-2008, deci la perioada de dinainte de introducerea alin. (2) al art. 127 din C. fisc. și a pct. 3 alin. (4) din Normele de aplicare a art. 127, nefiind efectuate în scopul exploatării ulterioare și obținerii de venituri.

Reclamantul a susținut că, în modalitatea în care autoritatea fiscală a înțeles să interpreteze dispozițiile art. 127 C. fisc., se realizează practic o adăugare la lege prin extinderea sferei de aplicare a textului legal, în temeiul prevederilor din Normele Metodologice adoptate prin H.G. 44/2004 și a altor situații juridice care nu au fost avute în vedere în ipoteza reglementată de C. fisc. în forma existentă la data efectuării tranzacției imobiliare. În cauză, pârâta D.G.F.P. a Municipiului București prin Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 2 a formulat întâmpinare. Hotărârea Curții de Apel Prin sentința civilă nr. 5571 din 05 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul A.N.

în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. a Municipiului București prin Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 2 și A.N.A.F. și a anulat decizia nr. 71 din 15 februarie 2012 de soluționare a contestației, decizia de impunere nr. I1. din 15 noiembrie 2011 și Raportul de inspecție fiscală nr. R1. din 25 octombrie 2011. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia, p rin decizia nr. 195 din 17 mai 2011, emisă de D.G.F.P.M.B., s-a dispus reverificarea perioadei fiscale 2004 - 2008, pentru dl. A.N., având ca obiect analizarea taxei pe valoare adăugată aferentă tranzacțiilor imobiliare efectuate și, față de soluția pronunțată prin decizia nr. 195/2011, s-a efectuat o nouă inspecție fiscală parțială, concluziile acestui control fiscal fiind consemnate în cuprinsul raportului de inspecție fiscală nr. R1.

din 25 octombrie 2011, document in temeiul căruia a fost emisă decizia de impunere nr. D1. din 25 octombrie 2011 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane fizice care desfășoară activități independente în mod individual și/sau într-o formă de asociere. Prin aceasta decizie de impunere, reclamantul a fost obligat la plata sumei de 3.254.741 RON, reprezentând TVA și 2.832.275 RON reprezentând majorări de întârziere aferent TVA. Curtea a constatat că decizia de impunere atacată stabilește o obligație suplimentară constituită doar din taxa pe valoarea adăugată și majorările aferente rezultate din tranzacțiile cu terenuri situate în comuna B.D., ce au făcut obiectul contractului nr. V1.

din 19 decembrie 2008, iar petentul a plătit principalul în sumă de 3.254.741 RON, pentru a evita acumularea și a altor penalități. Curtea a apreciat că în discuție sunt aspecte de drept fiscal, anume dacă terenurile vândute în comuna B.D. erau construibile sau neconstruibile la data de 19 decembrie 2008 (exceptarea de la taxa pe valoarea adăugată depinzând de acest aspect), dacă trebuia utilizată legislația de urbanism, cea cadastrală sau date contractuale/extracontractuale pentru a stabili categoria de folosință a terenurilor înstrăinate, dacă petentul era persoană impozabilă sau nu și dacă sunt incidente texte europene sau jurisprudență europeană privind lipsa caracterului economic al operațiunilor desfășurate de petent.

Potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 19 decembrie 2008 de B.N.P. I.V., obiectul vânzării l-a constituit nuda proprietate a unor terenuri intravilane și terenuri intravilane curți construcții. După data de 22 decembrie 2008, documentul oficial care dovedește categoria de folosință a unui teren este certificatul de urbanism, conform H.G. nr. 1618/2008, însă tranzacția nr. V1. din 19 decembrie 2008 este încheiată anterior. Curtea a constatat că practica fiscului înainte de 22 decembrie 2008 era să folosească informații din contracte și din datele furnizate de oficiile de cadastru. În speță, autoritățile fiscale au folosit datele de la oficiile de cadastru (care le-au confirmat prin corespondență categoria de teren construibil), iar petentul a apelat la legislația de urbanism, Legea nr. 350/2001, pentru a atesta caracterul neconstruibil al terenurilor.

Instanța de fond a apreciat că apărătorul petentului are dreptate când afirmă că regimul juridic al terenului nu poate fi stabilit de părți prin contract, dar Curtea a adăugat că nici prin act adițional. Prima instanță a analizat dispozițiile art. 29 alin. (1), (2) și (3) și art. 31 lit. a) din Legea nr. 350/2001 (aplicabilă la data semnării contractului) și a constatat că regimul juridic al terenurilor înstrăinate a rezultat din adresa Primăriei B.D. nr. A1. din 02 august 2011 (anexa 12), terenurile fiind în extravilan, neconstruibile, aspect confirmat și de certificatul de urbanism nr. U1. din 21 decembrie 2009 (anexa 13). Terenurile au fost trecute în intravilan prin H.C.L. B.V. nr. 60 din 21 octombrie 2009. Cu privire la calitatea de persoană impozabilă, Curtea a constatat că un indiciu al activității economice cu caracter de continuitate îl reprezintă faptul că domiciliul petentului a fost inițial la aceeași locație cu SC A.C.

SRL, antreprenorul cu care încheia contracte de antrepriză, după cumpărarea unui teren (str. G-ral P., ulterior în str. D.L., sector 1) și aspectul că petentul era unul din cei doi asociați ai firmei de construcții. Din activitatea petentului de-a lungul timpului, a reținut judecătorul fondului, apare faptul că acesta cumpăra terenuri in zone de extravilan (comuna B.V.) pentru a le ceda ulterior nuda proprietate, păstrând uzufructul, iar terenurile erau trecute în intravilan prin hotărâri de consiliul local, în vedere edificării de imobile; sau acesta cumpăra terenuri în locații cu potențial în intravilanul Bucureștiului (cartierul P.R., str. D.L.), obținea autorizații de construire, încheia contracte de antrepriză cu SC A.C.

SRL, în care era asociat, edifica clădiri de birouri și apoi le înstrăina (P.R., str. D.L.), o afacere profitabilă in perioada anterioară anului 2010. Curtea a constatat că petentul a reușit să găsească excepții sau scutiri legale și să nu plătească TVA pe aceste tranzacții cu caracter economic, însă a apreciat că scutirea obținută din punct de vedere fiscal nu afectează caracterul economic al tranzacțiilor desfășurate de acesta. Curtea de Apel a conchis că este evident că doar privind in ansamblu rezultă că petentul realiza afaceri imobiliare de genul celor enumerate, cu fonduri de care dispunea din S.U.A. și nu vindea civil imobile, cu motivarea că se întoarce acasă în S.U.A., însă cauza prezentă vizează doar terenurile din B.V.

și cu privire la acestea, petentul are dreptate, terenurile erau in extravilan, conform Legii nr. 350/2001, adresei Primăriei și certificatului de urbanism emis ulterior, fiind o eroare a părților contractuale mențiunea de “intravilan”. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că jurisprudența europeană invocată nu este aplicabilă, pentru că aceste tranzacții nu aveau un caracter ocazional și nici nu erau o simplă exercitare a dreptului de proprietate, deoarece aceste tranzacții, așa cum s-a arătat, făceau parte din operațiuni economice mai largi ale petentului și ale asociaților firmei SC A.C. SRL. Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele A.N.A.F. și D.G.F.P.

București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În expunerea motivelor se arată că organele de inspecție fiscală au constatat că persoana fizică A.N. a obținut venituri cu caracter de continuitate, desfășurând activități economice și devenind persoană impozabilă din persepctiva TVA, a depășit plafonul de scutire de TVA, în luna ianuarie 2006, având astfel obligația să se înregistreze ca plătitor de TVA începând cu data de 01 martie 2006; totodată, organele de inspecție fiscală au constatat că din totalul tranzacțiilor imobiliare efectuate de persoana fizică A.N., acesta avea obligația să colecteze în conformitate cu prevederile art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

cu modificările și completările ulterioare, TVA aferentă terenurilor construibile vândute în baza contractului de vânzare autentificat sub nr. V1. din data 19 decembrie 2008. Organul fiscal apreciază că, faptul că terenul respectiv este înscris în CF cu destinația de teren intravilan este suficient pentru a justifica necesitatea aplicării TVA asupra tranzacției. În mod greșit judecătorul fondului a reținut că stabilirea regimului juridic al terenurilor, se face numai prin Legea nr. 350/2001 și nu a luat în considerare dispozițiile legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996 republicată cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (2) în vigoare la data efectuării operațiunilor, evidența tehnică economică și juridică a tuturor imobilelor de pe întreg teritoriul țării se realizează prin sistemul de cadastru general, respectiv prin acest sistem se realizează descrierea și înregistrarea în documentele cadastrale a imobilelor prin natura lor, măsurarea și reprezentarea acestora pe hărți și în planuri cadastrale, stocarea datelor pe suporturi informatice, identificarea și înregistrarea tuturor proprietarilor și a altor deținători legali de imobile în vederea înscrierii în CF cu caracter definitiv, precum și furnizarea datelor necesare sistemului de impozitare și taxe pentru stabilirea corectă a obligațiilor fiscale ale contribuabililor, solicitate de organele abilitate.

Se invocă în acest sens și un punct de vedere al Direcției legislației în domeniul TVA din cadrul Ministerului Finanțelor Publice exprimat prin adresa nr. A2. din 18 august 2010 potrivit căreia „anterior datei de 28 decembrie 2008, în vederea încadrării terenurilor la momentul vânzării în categoria celor construibile sau de altă natură, trebuie avute în vedere documentele întocmite pentru înscrierea în CF”.

Autoritățile recurente mai susțin că hotărârea este netemeinică deoarece, informațiile furnizate de extrasele de carte funciară au fost preluate din înscrierile cărților funciare ale fiecărei parcele de teren tranzacționate în cauză, extrasele fiind certificate pentru exactitatea acestora iar, în situația în care acestea nu corespundeau cu situația reală, se putea solicita în conformitate cu prevederile art. 33 din Legea cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996, modificarea sau rectificarea înscrierilor din CF. Se face în continuare o descriere a modalității de înscriere în CF a mențiunilor privind terenul și categoria de folosință, cu trimitere la prevederile art. 39 alin. (4) și alin. (6) din Ordinul Agenției Naționale de Publicitate Imobiliară nr. 633/2006 pentru aprobarea regulamentului de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară, cu modificările și completările ulterioare, dar și la cele cuprinse la pct. 8.1.1 , pct. 8.1.2 și pct. 9.3 din Anexa nr. 1 din Normele tehnice pentru introducerea cadastrului general dar și la Ordinul Ministrului Administrației Publice nr. 534/2001 privind aprobarea Normelor tehnice pentru introducerea cadastrului general cu modificările și completările ulterioare,

unde sunt prevăzute criteriile de clasificare și identificare a categoriilor de folosință a terenurilor și a construcțiilor dar și modalitatea de identificare a categoriilor de folosință. Un ultim argument invocat de autoritățile recurente, se referă la calificarea drept „persoană impozabilă” din perspectiva TVA a pârâtului intimat, potrivit art. 126 și urm. C. fisc., ca urmare a faptului că ar fi desfășurat o activitate economică prin obținerea de venituri cu caracter de continuitate din vânzarea unor bunuri imobiliare. Pârâtul prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea soluției primei instanțe ca temeinică și legală. În susținerea acestei poziții procesuale a arătat că terenul care a făcut obiectul tranzacției, materializată prin contractul de vânzare autentificat sub nr. V1.

din data de 19 decembrie 2008 și supus analizei inspectorilor fiscali era la data vânzării teren neconstruibil și se afla în situația de excepție de la plata de TVA reglementată de art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. Categoria de folosință a terenului rezultă, pe de o parte, din adresa autorității publice locale care este singura competentă să emită certificatul de urbanism dar și un punct de vedere avizat despre situația juridică a terenului din această perspectivă, în baza documentațiilor de urbanism existente la acel moment, iar pe de altă parte din certificatul de urbanism nr. U1. din 21 decembrie 2009, depus ca Anexă nr. 13 la cererea introductivă și H.C.L. nr. 60 din 21 octombrie 2009, Anexa nr. 14 la cererea introductivă, prin care terenurile înstrăinate în baza contractului V1.

din 19 decembrie 2008 fuseseră introduse în intravilan în luna octombrie a anului 2009. Consideră că dispozițiile legale care stabilesc regimul economic al terenului cu privire la categoria de teren construibil este Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și evocă drept relevante dispozițiile art. 25 alin. (1) care reglementează competența autorității locale în coordonarea activității de urbanism desfășurată pe teritoriul unității administrativ teritoriale, dispozițiile art. 29 care definesc certificatul de urbanism ca fiind „actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritățile administrației publice județene sau locale face cunoscute regimul juridic economic și tehnic al imobilelor și condițiile necesare în vederea realizării unor investiții, tranzacții imobiliare ori a altor operațiuni imobiliare potrivit legii”, dispozițiile art. 33 alin. (1) potrivit cărora certificatul de urbanism se emite de aceleași autorității ale administrației publice locale care, potrivit competențelor stabilite de legislația în vigoare, emit autorizațiile de construire.

De altfel, prin adoptarea H.G. nr. 1618/2008 pentru completarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, publicată în M. Of. nr. 865 din 22 decembrie 2008, s-a stabilit că certificatul de urbanism este documentul oficial care dovedește categoria de folosință a unui teren. Această completare a normelor metodologice de aplicare a art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. prin introducerea alin. (6) de la pct. 37 8 nu reprezintă așa cum susțin recurentele o schimbare a regimului juridic prevăzut de C. fisc. în vigoare la data de 22 decembrie 2008, deoarece nu s-a modificat legea și printr-un act cu forță juridică inferioară (H.G.) nu se pot aduce modificări unei legi organice (C. fisc.).

Cu aceste completări s-a stabilit în mod neechivoc că regimul juridic a unui teren se demonstrează în baza documentelor de urbanism evidențiate de autorități prin emiterea certificatelor de urbanism. Dispozițiile Legii nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară invocată de autoritățile recurente, nu sunt incidente în cauză și nu prezintă relevanță deoarece prin cadastrul general se organizează și se păstrează evidența tehnică economică și juridică a tuturor imobilelor în sistemul de carte funciară, asigurând exclusiv publicitatea imobiliară. Examinând sentința recurată, în raport de motivele invocate, și în limitele prevăzute de art. 304 1 C. proc. civ. Înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Starea de fapt recunoscută de ambele părți vizează operațiunea de vânzare materializată prin contractul autentificat sub nr. V1.

din data 19 decembrie 2008 prin care reclamantul A.N., înstrăinează nuda proprietate asupra terenurilor situate în comuna B.D. județul Giurgiu în suprafață totală de 912.175,50 mp. Reclamantul nu contestă împrejurarea că este persoană impozabilă, dar invocă faptul că terenurile care au făcut obiectul tranzacției supusă analizei inspectorilor fiscali erau situate în extravilan și aveau statut de teren neconstruibil la data încheierii contractului de vânzare. Apreciază pe baza mențiunilor din certificatul de urbanism că se află în situația de exceptare de la plata TVA reglementată de art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. Organul fiscal susține faptul că terenurile respective sunt intravilane iar împrejurarea că sunt înscrise în CF cu destinația de „teren intravilan” este suficientă pentru a justifica necesitatea aplicării cotei de TVA asupra tranzacției.

Judecătorul fondului, prin sentința recurată a reținut în privința calității reclamantului de persoană impozabilă, că acesta a realizat mai multe operațiuni imobiliare constând în vânzări de terenuri și construcții altele decât cele utilizate în scopuri personale. A devenit în acest fel persoană impozabilă, dar operațiunile cuprinse în contractul de vânzare autentificat sub nr. V1. din 19 decembrie 2008 sunt scutite de TVA conform art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. deoarece au ca obiect terenuri extravilane, regimul lor juridic fiind stabilit prin certificatul de urbanism eliberat în condițiile Legii nr. 350/2001.

În acest fel, criticile formulate de către autoritățile recurente, care se referă la calificarea drept persoană impozabilă din perspectiva TVA, a reclamantului potrivit art. 126 și urm. C. fisc., ca urmare a faptului că ar fi desfășurat o „activitate economică” prin obținerea de venituri cu caracter de continuitate din vânzarea unor bunuri imobiliare, sunt lipsite de interes. Conflictul juridic dedus judecății presupune așadar, interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. Potrivit acestui text legal: „următoarele operațiuni sunt, de asemenea, scutite de taxă: „livrarea de construcții sau părți de construcții și a terenurilor pe care sunt construite precum și oricăror altor terenuri.

Prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea de construcții noi, de părți din construcții noi sau de terenuri construibile. În sensul prezentului articol se definesc următoarele: 1. Teren construibil reprezintă orice teren amenajat sau neamenajat prin care se pot executa construcții conform legislației în vigoare”. Așadar, teza a II-a a acestui text definește în mod expres noțiunea de tern construibil. Caracteristica principală a acestuia este aceea că pe el se pot executa construcții conform legislației în vigoare. Utilizarea terenurilor și condițiile de ocupare a acestora cu construcții sunt reglementate în plan național prin Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul cu modificările și completările ulterioare, H.G.

nr. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului General de Urbanism republicată, Legea nr. 50/1991, și C. civ. Legea nr. 350/2001, prin dispozițiile cuprinse în art. 25 alin. (1) reglementează competența autorității locale în coordonarea activității de urbanism desfășurată pe teritoriul unității administrativ teritoriale astfel (1) „Consiliul local coordonează și răspunde de întreaga activitate de urbanism desfășurată pe teritoriul unității administrativ-teritoriale și asigură respectarea prevederilor cuprinse în documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism aprobate, pentru realizarea programului de dezvoltare urbanistică a localităților componente ale comunei sau orașului. (2) Consiliul local cooperează cu consiliul județean și este sprijinit de acesta în activitatea de amenajare a teritoriului și de urbanism”.

Dispozițiile art. 29 definesc certificatul de urbanism ca fiind „actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritățile administrației publice județene sau locale face cunoscute regimul juridic economic și tehnic al imobilelor și condițiile necesare în vederea realizării unor investiții, tranzacții imobiliare ori a altor operațiuni imobiliare potrivit legii”; iar în cele cuprinse în art. 31 stabilesc elementele pe care le cuprinde acest act, printre acestea regăsindu-se și cele vizând regimul juridic al imobilului - dreptul de proprietate asupra imobilului și servituțile de utilitate publică care grevează asupra acestuia; situarea imobilului - teren și/sau construcțiile aferente - în intravilan sau extravilan; Regulamentul general de urbanism aprobat prin H.G.

nr. 525/1996, stabilește în aplicarea legii, regulile de ocupare a terenurilor și de amplasare a construcțiilor dar și a amenajărilor aferente acestora. Astfel, conform art. 1 pct. 3 din Regulament „planurile de amenajare a teritoriului sau după caz planurile urbanistice și regulamentele locale de urbanism cuprind normele obligatorii pentru autorizarea executării construcțiilor”, controlul aplicării regulamentului revenindu-i compartimentului de specialitate din cadrul autorității locale.

Pe de altă parte Legea nr. 50/1991 în Anexa II „Definirea unor termeni de specialitate utilizați în cuprinsul legii”, explică sfera noțiunii de teren intravilan al unei localități prin: „terenul care constituie o localitate se determină prin planul urbanistic general (P.U.G.) și cuprinde ansamblul terenurilor de orice fel cu sau fără construcții organizate și delimitate ca trupuri independente, plantate, aflate permanent sub ape, aflate în circuitul agricol, sau având o altă destinație înlăuntrul căruia este permisă realizarea de construcții în condițiile legii”. Toate aceste dispoziții legale conduc la concluzia că regimul juridic al terenului „construibil sau neconstruibil” rezultă din documentele de urbanism întocmite de autoritățile locale în limitele competenței recunoscute de lege.

Dispozițiile Legii nr. 7/1996, privind cadastrul și publicitatea imobiliară, invocate de autoritățile recurente nu sunt incidente în cauză și nu prezintă relevanță deoarece prin cadastrul general se organizează și se păstrează evidența tehnică economică și juridică a tuturor imobilelor iar sistemul de carte funciară asigură publicitatea imobiliară. În speță, reclamantul prin actele emise de autoritățile locale respectiv certificatul de urbanism nr. U1. din 21 decembrie 2009, adresa nr. A1. din 2 august 2008 emisă de Primăria B.D., HCL 60 din 21 octombrie 2009, a făcut dovada că terenurile respective aveau statut de teren neconstruibil la data încheierii convenției de vânzare, astfel că se afla în situația de excepție de la plata TVA reglementată de art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc.

Pentru toate aceste considerentele, recursurile urmează să fie respinse, ca nefondate, în condițiile prevăzute de art. 312 alin. (1), art. 316 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de A.N.A.F. și de D.G.F.P. a Municipiului București (succesoare a Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului București) în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 2, împotriva sentinței civile nr. 5571 din 5 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2013.