ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4215/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3151 din 4 decembrie

2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de A.I., în

contradictoriu cu Direcția

Generală de

Poliție a Municipiului București și Ministerul Internelor și Reformei

Administrative,

prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâților la restituirea sumelor

achitate în perioada iunie 2004 - iunie 2007 pentru asigurarea de viață și

asigurarea de bunuri, actualizate cu indicele de inflație până la data

efectuării plăților, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond a reținut, în esență, că, în raport cu dispozițiile art. 28 alin. (1)

lit. m) și art. 81 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, precum și cu cele ale

Legii nr. 80/1995, polițiștii beneficiază de dreptul la asigurare de viață,

bunuri și sănătate în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului, iar,

întrucât un asemenea act nu a fost adoptat de Executiv, sunt aplicabile

dispozițiile cuprinse în Statutul cadrelor militare, care,

la rândul său, nu prevede un asemenea drept,

astfel că, la data formulării acțiunii

nu există cadrul legal care să

permită acordarea contravalorii contractelor de asigurare încheiate de

reclamant.

A reținut instanța că Guvernul are obligația

de a emite actul administrativ care să reglementeze condițiile în care

exercițiul acestui drept să devină efectiv, însă autoritățile publice chemate

în judecată nu se pot substitui obligațiilor ce cad în sarcina Guvernului.

Împotriva sentinței civile pronunțate de

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a

declarat recurs, în termenul legal, reclamantul A.I., invocând motivele

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În cadrul unui prim

motiv de recurs, circumscris prevederilor art. 304 pct. 7

C. proc. civ., reclamantul susține că hotărârea

pronunțată de Curtea de Apel este nelegală și netemeinică întrucât instanța nu

a arătat motivele de fapt și de drept care au stat la baza înlăturării

cererilor formulate de reclamant, nu a luat în considerare și nu a făcut

referire, pe de o parte, la adresele Corpului Național al Polițiștilor din 30

septembrie 2004, respectiv nr. 2156089 din 4 octombrie 2006 și nr. 2125453 din

26 aprilie 2007, iar, pe de altă parte, la dispozițiile din actele normative

invocate în cererea de chemare în judecată [art. 14 alin. (1) pct. 6 lit. c)

din O.U.G. nr. 63/2003; art. 4 alin. (1) și alin. (2) lit. a), art. 34, art. 37

din regulamentul aprobat prin H.G. nr. 50/2005, art. 3 alin. (1) lit. c) pct. 1

și art. 6 din O.U.G. nr. 3 0/2007)].

Totodată, recurentul-reclamant susține că

instanța de fond, cu încălcarea rolului activ ce îi revine, nu s-a pronunțat

asupra susținerilor sale referitoare la faptul că pârâtul Ministerul Internelor

și Reformei Administrative nu și-a îndeplinit obligația ce îi revenea de a

iniția proiectul de hotărâre a Guvernului în domeniul asigurărilor de viață și

de sănătate ale polițiștilor. Sub același aspect, recurentul-reclamant critică

sentința atacată și pentru că instanța nu s-a pronunțat și nu a făcut referire

la actele depuse la termenul de judecată din 27 noiembrie 2007 din care reieșea

că Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual a făcut

nenumărate demersuri pe lângă Ministerul Internelor și Reformei Administrative

în vederea acestei inițiative.

În cadrul unui al doilea motiv de recurs,

circumscris prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant

susține că instanța a pronunțat o hotărâre

nelegală

și netemeinică, prin interpretarea greșită a legii, întrucât a reținut că nici

cadrele

militare nu au dreptul la asigurări de viață, în pofida dispozițiilor Legii nr.

15/1998 și ale Legii nr. 95/2006, iar pe de altă parte, a reținut că

polițiștilor li se aplică prevederile Legii nr. 80/1995, în condițiile în care

aceștia nu mai sunt cadre militare, ci sunt funcționari publici cu statut

special.

Mai susține recurentul-reclamant că privarea

sa de acordarea drepturilor solicitate prin acțiune este rezultatul unei

incertitudini legislative, administrative sau jurisdicționale, în sensul

jurisprudenței C.E.D.O. (Broniowski împotriva Poloniei).

Prin întâmpinare,

intimatul-pârât Ministerul Internelor și Reformei Administrative solicită

respingerea recursului ca nefondat și menținerea, ca legală și temeinică, a

sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal.

În cauză a depus

întâmpinare și intimata-pârâtă Direcția Generală de Poliție a Municipiului

București, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, în susținerea

căreia se arată că direcția nu poate fi obligată la plata contravalorii

polițelor de asigurare de viață și de bunuri, în condițiile absenței cadrului

de reglementare necesar și complet, în privința căruia competența aparține

Ministerului Internelor și Reformei Administrative, conform prevederilor art. 3

alin. (1) lit. c) pct. 1 din O.U.G. nr. 30/2007 și ale art. 4 alin. (2) din

Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 50/2005.

Conform prevederilor

art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte se pronunță mai întâi asupra excepției

lipsei calității procesuale pasive invocate de intimata-pârâtă Direcția

Generală de Poliție a Municipiului București.

Înalta Curte,

analizând motivele invocate de intimata-pârâtă Direcția Generală de Poliție a

Municipiului București, reține că este neîntemeiată excepția lipsei calității

procesuale pasive a direcției, întrucât prin acțiune reclamantul solicită

acordarea unor drepturi ce derivă din raportul său de serviciu, care este

încheiat cu direcția, iar nu cu Ministerul Internelor și Reformei

Administrative. Este adevărat că, în raport cu prevederile art. 3 alin. (1)

lit. c) pct. 1 din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea

Ministerului Internelor și Reformei Administrative și ale art. 4 alin. (2) lit.

a) Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru

elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre

adoptare, aprobat prin H.G. nr. 50/2005, republicată (în vigoare la data

introducerii cererii de chemare

în

judecată; în prezent abrogată prin H.G. nr. 1226/2007), ministerul are

inițiativa

de a elabora și de a supune Guvernului spre adoptare proiecte

de acte normative în domeniul său de competență, însă drepturile solicitate

prin acțiune, așa cum am arătat, derivă din raportul juridic al reclamantului

cu Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, astfel că această

instituție are calitate procesuală pasivă.

Analizând

cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., precum și

cu normele de drept incidente, Curtea constată că recursul este nefondat pentru

considerentele arătate în continuare.

În esență, problema

de drept dedusă judecății vizează acordarea dreptului prevăzut de art. 28 lit.

m) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, conform căruia

„polițistul are dreptul la [...] asigurarea despăgubirilor de viață, sănătate

și bunuri, în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului".

Înalta Curte constată

că soluția instanței de fond este legală și temeinică, atâta timp cât, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, nu era adoptat cadrul legal care

să asigure exercițiul efectiv și realizarea în concret a dreptului polițistului

prevăzut de art. 28 lit. m) din Legea nr. 360/2002, întrucât nu era

adoptată hotărârea Guvernului care să

reglementeze asigurarea despăgubirilor de

viață, sănătate și bunuri ale

polițiștilor. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că a fost adoptată H.G.

nr. 1083/2008 privind asigurarea despăgubirilor de viață, sănătate și bunuri

ale polițiștilor, publicată în M. Of., Partea

I,

nr. 657 din 18

septembrie 2008, act normativ care va intra în vigoare la data de 1 ianuarie

2009.

Este neîntemeiată și

nu poate fi primită critica din recurs referitoare la nemotivarea hotărârii

recurate și la faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor probelor

administrate și nu a făcut referire la toate dispozițiile invocate de

reclamant. În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care

s-au înlăturat cererile părților. Motivele de fapt și de drept la care se

referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și

de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta

nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual fiecărei

susțineri formulate de reclamant, să analizeze fiecare dintre dispozițiile

invocate de părți ori să își exprime convingerea în concret cu privire la fiecare

dintre înscrisurile depuse în probațiune, întrucât susținerile părților și

mijloacele de probă administrate pot fi sistematizate în funcție de legătura

lor logică, iar hotărârea pronunțată trebuie să cuprindă motivele pe care se

sprijină soluția adoptată, cerință îndeplinită în cauză.

Conform principiului

disponibilității, instanța s-a pronunțat asupra obiectului acțiunii referitor

la obligarea pârâților la plata contravalorii polițelor de asigurare încheiate

de reclamant, constatând întemeiat absența cadrului legal necesar și complet

care să asigure exercițiul efectiv al dreptului prevăzut de art. 28 lit. m) din

Legea nr. 360/2002. Astfel, instanța nu a fost învestită cu o acțiune având ca

obiect refuzul Ministerului Internelor și Reformei Administrative de a iniția

un proiect de hotărâre a Guvernului cu un anumit conținut. De altfel, chiar în

ipoteza în care ministerul și-ar fi îndeplinit obligația de a elabora și iniția

proiectul de hotărâre a Guvernului, eventuala vătămare a drepturilor ori intereselor

legitime ale reclamantului ar fi fost înlăturată numai prin adoptarea actului

administrativ cu caracter normativ, iar nu doar prin faptul elaborării și

inițierii proiectului. În practica Înaltei Curți, s-a reținut că este

inadmisibilă, în condițiile Legii contenciosului administrativ, cererea de

chemare în judecată prin care se solicită obligarea Guvernului să emită un act

normativ cu conținut special (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1257 din 28 februarie 2007,

publicată în Jurisprudența pe anul 2007, Semestrul

I

).

Sub acest aspect, în mod corect instanța de fond a apreciat susținerile

reclamantului ca argument în sprijinul cererii de chemare în judecată și asupra

cărora s-a

pronunțat implicit prin

constatarea absenței cadrului de reglementare subsecvent

Legii nr. 360/2002

și prin aprecierea corectă că autoritățile pârâte nu se pot substitui

obligațiilor ce revin Guvernului.

Înalta Curte mai

reține că întemeiat a reținut instanța, din interpretarea coroborată a

prevederilor art. 28 alin. (1) lit. m) și art. 81 alin. (1) din Legea

nr. 360/2002, în raport cu dispozițiile Legii nr.

80/1995, că polițiștii beneficiază de

dreptul la asigurare de viață,

bunuri și sănătate în condițiile stabilite prin hotărârea Guvernului, iar, în

absența acesteia, în raport cu dispozițiile cuprinse

în Statutul cadrelor militare care nu prevede un asemenea drept. Sub

acest aspect

nu pot fi primite criticile din recurs referitoare la

incidența prevederilor Legii nr. 15/1998 care reglementează asigurările

facultative de bunuri, persoane și răspundere civilă în Ministerul Apărării

Naționale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informații, Serviciul de

Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Telecomunicații

Speciale și Ministerul Justiției, Direcția Generală a Penitenciarelor și nici

cele ale Legii nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, care nu conțin

reglementări în privința dreptului prevăzut în beneficiul polițistului prin

art. 28 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 360/2002.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte constată că nu există motive de casare sau de

modificare a sentinței fondului, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr.

554/2004 ori art. 304 pct. 7 și 9 sau art. 304

1

C. proc. civ.,

astfel încât va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge

recursul declarat de A.I. împotriva sentinței civile nr. 3151 din 4 decembrie

2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20

noiembrie 2008.