ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4215/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3151 din 4 decembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de A.I., în contradictoriu cu Direcția Generală de Poliție a Municipiului București și Ministerul Internelor și Reformei Administrative, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâților la restituirea sumelor achitate în perioada iunie 2004 - iunie 2007 pentru asigurarea de viață și asigurarea de bunuri, actualizate cu indicele de inflație până la data efectuării plăților, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că, în raport cu dispozițiile art. 28 alin. (1) lit. m) și art. 81 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, precum și cu cele ale Legii nr. 80/1995, polițiștii beneficiază de dreptul la asigurare de viață, bunuri și sănătate în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului, iar, întrucât un asemenea act nu a fost adoptat de Executiv, sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în Statutul cadrelor militare, care, la rândul său, nu prevede un asemenea drept, astfel că, la data formulării acțiunii nu există cadrul legal care să permită acordarea contravalorii contractelor de asigurare încheiate de reclamant. A reținut instanța că Guvernul are obligația de a emite actul administrativ care să reglementeze condițiile în care exercițiul acestui drept să devină efectiv, însă autoritățile publice chemate în judecată nu se pot substitui obligațiilor ce cad în sarcina Guvernului.

Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul A.I., invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În cadrul unui prim motiv de recurs, circumscris prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul susține că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel este nelegală și netemeinică întrucât instanța nu a arătat motivele de fapt și de drept care au stat la baza înlăturării cererilor formulate de reclamant, nu a luat în considerare și nu a făcut referire, pe de o parte, la adresele Corpului Național al Polițiștilor din 30 septembrie 2004, respectiv nr. 2156089 din 4 octombrie 2006 și nr. 2125453 din 26 aprilie 2007, iar, pe de altă parte, la dispozițiile din actele normative invocate în cererea de chemare în judecată [art. 14 alin. (1) pct. 6 lit. c) din O.U.G.

nr. 63/2003; art. 4 alin. (1) și alin. (2) lit. a), art. 34, art. 37 din regulamentul aprobat prin H.G. nr. 50/2005, art. 3 alin. (1) lit. c) pct. 1 și art. 6 din O.U.G. nr. 3 0/2007)]. Totodată, recurentul-reclamant susține că instanța de fond, cu încălcarea rolului activ ce îi revine, nu s-a pronunțat asupra susținerilor sale referitoare la faptul că pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative nu și-a îndeplinit obligația ce îi revenea de a iniția proiectul de hotărâre a Guvernului în domeniul asigurărilor de viață și de sănătate ale polițiștilor. Sub același aspect, recurentul-reclamant critică sentința atacată și pentru că instanța nu s-a pronunțat și nu a făcut referire la actele depuse la termenul de judecată din 27 noiembrie 2007 din care reieșea că Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual a făcut nenumărate demersuri pe lângă Ministerul Internelor și Reformei Administrative în vederea acestei inițiative.

În cadrul unui al doilea motiv de recurs, circumscris prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că instanța a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, prin interpretarea greșită a legii, întrucât a reținut că nici cadrele militare nu au dreptul la asigurări de viață, în pofida dispozițiilor Legii nr. 15/1998 și ale Legii nr. 95/2006, iar pe de altă parte, a reținut că polițiștilor li se aplică prevederile Legii nr. 80/1995, în condițiile în care aceștia nu mai sunt cadre militare, ci sunt funcționari publici cu statut special. Mai susține recurentul-reclamant că privarea sa de acordarea drepturilor solicitate prin acțiune este rezultatul unei incertitudini legislative, administrative sau jurisdicționale, în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

(Broniowski împotriva Poloniei). Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Internelor și Reformei Administrative solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. În cauză a depus întâmpinare și intimata-pârâtă Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, în susținerea căreia se arată că direcția nu poate fi obligată la plata contravalorii polițelor de asigurare de viață și de bunuri, în condițiile absenței cadrului de reglementare necesar și complet, în privința căruia competența aparține Ministerului Internelor și Reformei Administrative, conform prevederilor art. 3 alin. (1) lit. c) pct. 1 din O.U.G.

nr. 30/2007 și ale art. 4 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 50/2005. Conform prevederilor art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte se pronunță mai întâi asupra excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de intimata-pârâtă Direcția Generală de Poliție a Municipiului București. Înalta Curte, analizând motivele invocate de intimata-pârâtă Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, reține că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a direcției, întrucât prin acțiune reclamantul solicită acordarea unor drepturi ce derivă din raportul său de serviciu, care este încheiat cu direcția, iar nu cu Ministerul Internelor și Reformei Administrative. Este adevărat că, în raport cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. c) pct. 1 din O.U.G.

nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative și ale art. 4 alin. (2) lit. a) Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, aprobat prin H.G. nr. 50/2005, republicată (în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată; în prezent abrogată prin H.G. nr. 1226/2007), ministerul are inițiativa de a elabora și de a supune Guvernului spre adoptare proiecte de acte normative în domeniul său de competență, însă drepturile solicitate prin acțiune, așa cum am arătat, derivă din raportul juridic al reclamantului cu Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, astfel că această instituție are calitate procesuală pasivă.

Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., precum și cu normele de drept incidente, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

În esență, problema de drept dedusă judecății vizează acordarea dreptului prevăzut de art. 28 lit. m) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, conform căruia „polițistul are dreptul la [...] asigurarea despăgubirilor de viață, sănătate și bunuri, în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului". Înalta Curte constată că soluția instanței de fond este legală și temeinică, atâta timp cât, la data introducerii cererii de chemare în judecată, nu era adoptat cadrul legal care să asigure exercițiul efectiv și realizarea în concret a dreptului polițistului prevăzut de art. 28 lit. m) din Legea nr. 360/2002, întrucât nu era adoptată hotărârea Guvernului care să reglementeze asigurarea despăgubirilor de viață, sănătate și bunuri ale polițiștilor.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că a fost adoptată H.G. nr. 1083/2008 privind asigurarea despăgubirilor de viață, sănătate și bunuri ale polițiștilor, publicată în M. Of., Partea I, nr. 657 din 18 septembrie 2008, act normativ care va intra în vigoare la data de 1 ianuarie 2009. Este neîntemeiată și nu poate fi primită critica din recurs referitoare la nemotivarea hotărârii recurate și la faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor probelor administrate și nu a făcut referire la toate dispozițiile invocate de reclamant. În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual fiecărei susțineri formulate de reclamant, să analizeze fiecare dintre dispozițiile invocate de părți ori să își exprime convingerea în concret cu privire la fiecare dintre înscrisurile depuse în probațiune, întrucât susținerile părților și mijloacele de probă administrate pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, iar hotărârea pronunțată trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată, cerință îndeplinită în cauză.

Conform principiului disponibilității, instanța s-a pronunțat asupra obiectului acțiunii referitor la obligarea pârâților la plata contravalorii polițelor de asigurare încheiate de reclamant, constatând întemeiat absența cadrului legal necesar și complet care să asigure exercițiul efectiv al dreptului prevăzut de art. 28 lit. m) din Legea nr. 360/2002. Astfel, instanța nu a fost învestită cu o acțiune având ca obiect refuzul Ministerului Internelor și Reformei Administrative de a iniția un proiect de hotărâre a Guvernului cu un anumit conținut. De altfel, chiar în ipoteza în care ministerul și-ar fi îndeplinit obligația de a elabora și iniția proiectul de hotărâre a Guvernului, eventuala vătămare a drepturilor ori intereselor legitime ale reclamantului ar fi fost înlăturată numai prin adoptarea actului administrativ cu caracter normativ, iar nu doar prin faptul elaborării și inițierii proiectului.

În practica Înaltei Curți, s-a reținut că este inadmisibilă, în condițiile Legii contenciosului administrativ, cererea de chemare în judecată prin care se solicită obligarea Guvernului să emită un act normativ cu conținut special (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1257 din 28 februarie 2007, publicată în Jurisprudența pe anul 2007, Semestrul I ). Sub acest aspect, în mod corect instanța de fond a apreciat susținerile reclamantului ca argument în sprijinul cererii de chemare în judecată și asupra cărora s-a pronunțat implicit prin constatarea absenței cadrului de reglementare subsecvent Legii nr. 360/2002 și prin aprecierea corectă că autoritățile pârâte nu se pot substitui obligațiilor ce revin Guvernului.

Înalta Curte mai reține că întemeiat a reținut instanța, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 28 alin. (1) lit. m) și art. 81 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, în raport cu dispozițiile Legii nr. 80/1995, că polițiștii beneficiază de dreptul la asigurare de viață, bunuri și sănătate în condițiile stabilite prin hotărârea Guvernului, iar, în absența acesteia, în raport cu dispozițiile cuprinse în Statutul cadrelor militare care nu prevede un asemenea drept.

Sub acest aspect nu pot fi primite criticile din recurs referitoare la incidența prevederilor Legii nr. 15/1998 care reglementează asigurările facultative de bunuri, persoane și răspundere civilă în Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Telecomunicații Speciale și Ministerul Justiției, Direcția Generală a Penitenciarelor și nici cele ale Legii nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, care nu conțin reglementări în privința dreptului prevăzut în beneficiul polițistului prin art. 28 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 360/2002. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că nu există motive de casare sau de modificare a sentinței fondului, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori art. 304 pct. 7 și 9 sau art. 304 1 C. proc.

civ., astfel încât va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.I. împotriva sentinței civile nr. 3151 din 4 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2008.