ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2976/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamanta Ț.O. a solicitat în contradictoriu cu pârâții M.I.R.A. și

M.E.F., obligarea acestora la plata primelor de concediu aferente anilor

2002-2003, care i se cuvin în considerarea calității sale de polițist -

funcționar public cu statut special.

În

motivarea acțiunii reclamanta a invocat prevederile legii generale a

funcționarilor publici, Legea nr. 188/1999, la care face trimitere Legea nr. 360/2002,

prin dispozițiile art. 78 alin. (1), art. 35 alin. (2), prevederi incidente în

perioada anterioara adoptării O.G. nr. 38/2003.

Reclamanta a mai arătat că suspendarea plății primei de concediu, care a

operat succesiv, începând cu anul 2001, în baza legilor bugetare anuale, a

încetat la data de 31 decembrie 2006, iar termenul de prescripție a dreptului

la acțiune a început să curgă doar din acest moment.

Prin

întâmpinare pârâtul M.I.R.A. a solicitat respingerea acțiunii, susținând ca

recurenta își desfășoară activitatea în cadrul I.N.E.P.

Prin sentința civilă nr. 3468 din 10 decembrie 2008, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu M.I.R.A.

ca inadmisibilă, iar față de pârâtul M.E.F.P. pentru lipsa calității procesuale

pasive.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a invocat, din

oficiu, excepțiile inadmisibilității acțiunii față de pârâtul M.I.R.A.,

respectiv a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.E.F.

Instanța

de fond a mai reținut că, așa cum a invocat însuși pârâtul M.I.R.A. și cum

reiese din adeverința nr. 403318 din 22 octombrie 2008 depusă de reclamantă,

aceasta în perioada de referință a anilor 2002-2003, mai exact începând cu data

de 01 octombrie 2003, a avut calitatea de funcționar public cu statut special

în cadrul I.N.E.P.

În aceste condiții, reclamanta avea obligația ca, alături de ordonatorul

principal de credite, să cheme în judecată instituția direct responsabilă de

plata primei de concediu și, în general, a drepturilor sale bănești, adică

instituția cu care are legate raporturile de serviciu.

Nefiind conturat corect cadrul procesual în prezenta cauză, prin

nechemarea în judecată a instituției angajatoare, instanța de fond a respins

acțiunea reclamantei fata de pârâtul M.I.R.A., ca inadmisibilă.

De asemenea instanța de fond a mai considerat că nu se pune problema

lipsei legitimării procesuale pasive a ministerului, în condițiile în care este

ordonator principal de credite, iar în considerarea acestei calități practica

judiciară este unanimă în a considera că are calitate procesuală pasivă,

alături de instituțiile angajatoare, fiind obligați la rândul lor la plată,

însă doar alături de instituțiile cu care reclamanții au legate raporturile de

serviciu.

Or, între reclamantă și pârâtul M.E.F. nu există nici un fel de raporturi

juridice directe, care să legitimeze calitatea de pârât a acestuia într-o

cerere de obligare la plata drepturilor bănești reprezentând prima de concediu,

astfel că față de acest pârât acțiunea a fost respinsă pentru lipsa calității

procesuale pasive.

Împotriva acestei hotărâri reclamanta Ț.O. a declarat recurs,

criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat că dreptul la

prima de concediu este prevăzut în art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003

privind salarizarea și alte drepturi ale polițistului, iar suspendarea lui succesivă

prin legile anulare ale bugetului de stat nu echivalează cu însăși înlăturarea dreptului.

A mai arătat că anterior intrării în vigoare a O.G. 38/2003, Legea nr. 360/2002,

privind statutul polițistului, se completa cu normele cuprinse în Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, care prevedea dreptul la prima de

concediu în art.  35 alin. (2).

Recurenta a făcut referire și la practica judiciară în materie, inclusiv

decizia nr. 12 din 5 februarie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu

dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

Este adevărat că potrivit art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003 „La

plecarea în concediu polițistul are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu,

la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu".

Ulterior, în anii 2004-2006, prin legi bugetare

succesive, acordarea

primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au

conținut

vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea

exercițiului acestuia.

De asemenea, este adevărat că nu se poate considera că acel drept nu a

existat în perioada anilor 2004-2006, pentru că exercițiul lui a fost

suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din

Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui

drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Prin urmare, recurenta a dobândit dreptul la prima

de concediu, conform

dispozițiilor art. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale

polițiștilor, act normativ care a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 2004.

Pentru perioada anilor 2002 - 2003, în ceea ce

privește modul de

salarizare a polițiștilor, erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 138/1999

privind salarizarea și alte drepturi ale

personalului militar din instituțiile

publice de apărare națională,

ordine publică și siguranță națională, în conformitate cu norma de trimitere

prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind statutul

polițistului. Or, față de existența unei dispoziții exprese referitoare la

modul de salarizare a polițiștilor, cuprinsă

în

legea specială nr. 360/2002, nu se poate primi susținerea potrivit căreia

sunt

aplicabile speței dispozițiile Legii nr. 188/1999 - act normativ cadru

pentru statutul funcționarilor publici, care se

aplică doar atunci când legea

specială nu reglementează în mod expres

într-un anumit domeniu și în condițiile în care prevederea generală nu

contravine scopului avut în

vedere de legiuitor

prin adoptarea actului normativ special.

În acest context, se constată că pretențiile recurentei sunt

neîntemeiate, deoarece dreptul la primă de concediu în cazul polițiștilor a

fost instituit începând cu data de 1 ianuarie 2004, în Legea nr. 138/1999

aplicabilă în perioada 2002-2003 neexistând

vreo dispoziție care să prevadă acest drept.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a

apreciat că drepturile reclamantei nu pot fi conferite și acordate pentru

perioada anterioară intrării în vigoare a O.G. nr. 38/2003, respectiv 1 ianuarie 2004.

În ceea ce privește invocarea Deciziei nr. 12/2007

a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, se constată că nici acest motiv de recurs nu este

întemeiat.

Soluționând recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin decizia invocată a statuat că: „în

aplicarea dispozițiilor art. 37

alin. (2) teza a II-a din O.G. nr. 38/2003,

aprobată prin Legea nr. 353/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale

polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare, prima de concediu,

respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu, pe lângă indemnizația de concediu, se cuvine pentru perioada anilor

2004-2006 astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală

menționată".

Prin urmare, susținerile recurentei au nici un suport legal.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o

hotărâre temeinică și legală,motiv pentru care o

va menține.

În consecință, pentru considerentele arătate și în

conformitate cu art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta Ț.O. împotriva sentinței civile nr. 3468 din 10 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2009.